Meditaţii

PUBLICITATEA VIEȚII LÃUNTRICE

„Din ce a crescut spiritualitatea Oastei, a sporit şi numărul celor neînţelegători. Am stat de veghe, am privegheat neîncetatşi voi sta santinelă neadormită la acest post, orice ar fi să mi seîntâmple, ca să nu se nimicească voluntariatul Oastei şi să nuse aplece spiritualitatea acestei mişcări spre cele lumeşti. Această spiritualitate a ei s-a ciocnit de la început cu neînţelegerea cea lumească” (Părintele Iosif Trifa).

Tensiunea creată în urma neînţelegerii vieţii duhovniceşti de către cugetul lumesc apare şi atunci când vine vorba de publicitatea trăirii credinţei din lăuntru. Spre exemplu: vindecarea din Evanghelie a femeii ce avea scurgerea de sânge de 12 ani (Luca 8, 41-56). Nu credinţa singură a lucrat, ci răspunsul puterii dumnezeieşti la această credinţă. Credinţa nu este un lucru autonom şi izolat, nu este un demers unilateral, credinţa e ceva ce se întâmplă într-o relaţie. Înseamnă a crede în cineva, nu în ceva. E o acreditare a celuilalt, fapt ce a dus la a fi vădită de faţă cu tot poporul, spre a se vedea felul ei de a crede. Dar tensiunea revine când Acelaşi Iisus recurge la tăinuirea faptei, cerând să nu se spună nimănui despre învierea fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56).

Atitudine întâlnită adesea la Mântuitorul Hristos.
De ce vrea Iisus în jurul Său o atitudine cuminte, smerită, neagitată? Nu cumva S-a gândit că trâmbiţarea faptelor nu ajută pe oameni? Trebuie să recunoaştem că am ajuns să ni se pară eficient zgomotul exterior, dar poate fi nefolositor în ceea ce priveşte raportarea omului la Dumnezeu. În timp ce nouă ne place tot mai mult zgomotul media, Domnul Iisus refuză publicitatea.

Paradoxal, suntem convinşi că azi I-ar fi fost mai uşor Mântuitorului să transmită mesajul Evangheliei Sale. Faptele Sale minunate ar fi transmise în direct. Şi totuşi Domnul Iisus nu alege timpul nostru pentru a Se întrupa. Ar fi fost mai uşor. Nu? Dimpotrivă. Ar fi mult mai greu. De ce? Pentru că dialogul real, al credinţei, al omului cu Dumnezeu ţine de omul lăuntric.

Cultura imaginii, a brand-ului, nu are nimic în comun cu cultura Evangheliei. Lucrarea esenţială a Bisericii este tocmai aceea de a împărţi oamenilor Duhul lui Dumnezeu. De aceea viaţa duhovnicească este o cultură a lăuntricului, a adâncului fiinţei, a omului duhovnicesc, a ochilor minţii şi a inimii, a lumii lăuntrice, şi nu a lumii exterioare, a zgomotului, a publicităţii.

Răstignirea Domnului Iisus a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă, o adâncă neînţelegere. După toate minunile şi învăţăturile date oamenilor, Iisus Hristos ajunge să fie judecat fără ca cineva să Îi ia apărarea. Toată lumea asistă la zgomotul judecăţii lui Iisus, la suferinţele îndurate pe spatele Său, la punerea Crucii pe umerii Lui, la urcarea pe drumul Crucii până sus, pe Golgota, lapunerea pe Cruce a Domnului, cu toate supliciile ei. Dar au plecat tocmai când trebuiau să rămână la picioarele Celui Răstignit pentru a înţelege marea Taină a Jertfei Sale. Momentul părăsirii de către toţi era, de fapt, momentul rămânerii tuturor lângă el.

Dar ce folos dacă Iisus nu a făcut nicio minune vizibilă pe Cruce pentru o ultimă publicitate a încredinţării oamenilor de dumnezeirea Sa!? Suferinţa, Jertfa, Sângele iertării păcatelor întregii omeniri cine le putea vedea atunci? Tot aşa e şi cu viaţa duhovnicească. Am lăsat viaţa omului lăuntric luptător împotriva păcatelor. Îmbuibaţi de zeificarea virtuală, dar reală, a imaginii de sine după modelul internetului, căutându-ne adepţi având porniri din propriile slăbiciuni, nu mai ştim ce este viaţa duhovnicească a fiinţei noastre.

Sub Muntele Sinai, tot poporul a răspuns: „Vom face tot ce ne-a zis Domnul” (Ieşirea 19, 8). Sub Dealul Golgotei, acest „Vom face tot” se schimbă în „Noi nu putem face nimic” fără El (Ioan 15, 5). De aici, şi neputinţa noastră, a creştinilor, de a duce o viaţă după Evanghelie. De prea multe ori am zis că noi vom face tot ce a spus Domnul, dar fără putere şi roadă ne-am trezit însă.

Acum e timpul când trebuie să rămânem strâns legaţi de Domnul Iisus, Cel care, prin Răstignire, părând a nu face mai nimic, a făcut totul pentru mântuirea noastră. Amin!

Pr. Vasile AVASILCĂI

Lasă un răspuns