II Corinteni 11, 31-33; 12, 1-9
Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns Harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos (12, 9).
Întoarcerea la Dumnezeu a unui om cunoscut este totdeauna un prilej de mântuire pentru mulţi. Cu cât omul este mai cunoscut, cu atât prilejul de mântuire este pentru mai mulţi. Când se face o vindecare mai mică, puţini se miră de ea, dar când se face o vindecare mai mare a unui cunoscut de toţi, atunci se miră toată cetatea, atunci nimeni nu mai poate rămâne nepăsător.
Când se întoarce la Dumnezeu un om neînsemnat, mai nimeni nu se interesează de asta, dar când se întoarce la Dumnezeu un Saul sau o samariteancă, un nume atât de cunoscut în tot Ierusalimul, sau în toată Samaria, toată cetatea se pune în mişcare. Se miră, se frământă, se întreabă cum Dumnezeu a făcut o aşa mare minune cu acest suflet… Aşa s-a întâmplat şi cu Sfântul Apostol Pavel. „Dar, pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapte 9, 3-5).
Este un moment de meditare în cer, Sfântul Apostol Pavel lăudând glasul Domnului Iisus şi reflecţia asupra vieţii sale de până atunci. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă, aude Saul în vremea aceea. Iată că, o dată cu convertirea şi schimbarea vieţii sale, Sfântul Apostol Pavel ajunge, la un moment dat, să se roage de Domnul de trei ori ca să îndepărteze de la el acel ţepuş, dar Domnul i-a spus: „Îţi este de ajuns harul Meu” (vs. 9a).
Adevăratul om al lui Dumnezeu, omul care, prin naşterea din nou, a devenit fiu al Tatălui şi apoi împreună-lucrător cu Dumnezeu în scopul mântuirii lui şi a altora prin el, trebuie să aibă o conştiinţă trează şi o umblare foarte atentă în toată umblarea sa. Şi Domnul, ştiind marea lucrare pe care o are de făcut cu Sfântul Apostol Pavel, dorind să-l ţină treaz în permanenţă, i-a lăsat acest ţepuş în trupul său. Toţi cei care ne-am pus viaţa în slujba Domnului trebuie să medităm la toate acestea; nimeni nu este fără de ţepuş. Niciun slujitor al Domnului nu-i fără de ţepuş. În măsura strălucirii lui, este şi ascuţişul ţepuşului. Iată cum Domnul îl creşte pe Sfântul Apostol Pavel pentru o frumoasă şi desăvârşită lucrare, ţinându-l treaz cu acest ţepuş, prin care nu îi este dat voie să se încreadă în sine. Nimic mai impresionant decât aceste cuvinte ascetice în care trupul devine rob virtuţii tocmai prin spinul suferinţei, indiferent dacă suferinţa este trupească sau sufletească. Când, în viaţa unui om, se fac mari descoperiri, inima acestui om este de multe ori în mare primejdie de a se îngâmfa din pricina acestor descoperiri. Iar Dumnezeu, pentru a-l salva pe Sfântul Apostol Pavel de primejdia îngâmfării, întotdeauna îi aduce aminte, prin acest ţepuş, de ceea ce făcea când era fără Dumnezeu, îi aduce aminte totdeauna de slăbiciunile şi de nevrednicia sa.
Ştiind mai dinainte că îl va face părtaş unor mari descoperiri – Sf. Pavel fiind răpit până la al treilea cer – Domnul ştia că va fi nevoie şi de ţepuş ca să-l ţină smerit: Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus pe care nu se cuvine omului să le grăiască (vs. 4). Şi i-a dat o puternică strălucire lăuntrică şi puterea cuvântului mărturisit prin Duhul Sfânt. Domnul a lăsat şi o umbră pe chipul de afară ca să rămână smerit, aşa încât Sfântul Pavel trăieşte momente fericite cu Mântuitorul Hristos într-o intensitate ce-l apropie tot mai mult de El şi de Împărăţia Sa. O apropiere în care astăzi prea puţini mai trăiesc. În astfel de momente şi de descoperiri taborice, Sfântul Pavel spune: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (vs. 10).
Cred că aici este, de fapt, cheia şi capacitatea de a înţelege, în smerenie, darul slăbiciunilor care ne copleşesc tot mai des în anii din urmă. Dacă, în slăbiciuni, se vădeşte puterea lui Hristos, să pornim şi noi cu toată încrederea în lupta noastră către mântuire. El ne îndeamnă şi pe noi să trăim în slăbiciuni şi să simţim puterea lui Dumnezeu în noi şi în viaţă noastră trăită cu Domnul. Nimic nu vine de la noi, ci totul vine de la izvorul Harului, care este Hristos. În El locuieşte toată plinătatea harului Dumnezeirii. Să veghem, prin curăţia inimii şi a cugetului nostru, ca nu cumva ispititorul diavol să strecoare vreun gând sau păcat ascuns. Ci, deplin încredinţaţi în Domnul, să ne păstrăm curaţi în cuget şi în simţire, ca, la vremea potrivită, când Domnul ne va chema la El, să fim găsiţi vrednici de lucrul nostru.
Să vedem dacă cuvântul Domnului s-a împlinit în viaţa noastră, prin toate ostenelile şi slăbiciunile, şi truda noastră pe acest pământ. Plini de bucurie sfântă, să vedem pe Domnul şi Harul Său, care ne-a fost de-ajuns. Amin!
Slăvit să fie Domnul!
Pr. Ionel MARIN
