Puține-s zilele pe care le-am risipit nepãsãtor
dar cât aș vrea ca nici acestea
sã nu-mi întunece-amintirea,
puține-s urmele vieții ce nu le pot privi ușor
dar cât de mult aș vrea nici una
sã nu-mi fi fost
și nicãierea.
Ce fericitã-i amintirea izvorului mereu curat
ce nu alungã niciodatã pe nimenea
oricât i-ar cere
și nu așteaptã rãsplãtire pentru nimic
din tot ce-a dat
ci dã mereu de orice datã
cu-aceeași proaspãtã plãcere.
Ce fericitã-i amintirea trãirii Soarelui
și-a Ploii
ce nu aleg cui dau lumina
și binefacerile-ntruna
– Ce dulce-i tot ce-nvãț din asta
spre-ndestulãrile nevoii
acelor care nu pot cere
dar flãmânzesc întotdeauna.
Așa aș vrea și eu sã-mi fie
și-acele zile care nu-s
așa le-aș vrea și-acele urme
a cãror fațã mã-ntristeazã
ca-n ziua cercetãrii mele
s-aduc în Fața Ta Iisus
din fiecare zi o roadã
din fiecare urmã-o razã.
de Traian Dorz
