– Gal. 5, 1 –
A fi creştin înseamnă a-I urma cu hotărâre lui Hristos. Fericitul Augustin spune că nehotărârea este cel mai mare păcat împotriva mântuirii. Cine se îndoieşte – zice Sfântul Apostol Iacov – este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale“ (Iacov 1, 6-8).
Nehotărâtul nu ştie ce vrea şi unde merge. Pentru el e tot una şi „da“ şi „nu“. Vrea să înveţe pe alţii, dar nu ştie nici ce spune, nici ce vrea (I Tim. 1, 7).
A avea tovarăş şi frate pe un astfel de om înseamnă a fi întovărăşit de o adevărată nenorocire, fiindcă atunci când ai ajuns în nevoie şi ai mai multă trebuinţă de ajutor, nehotărâtul, care este un necredincios, te părăseşte şi fuge. Fiind nestatornic prin însăşi firea sa, e sortit să umble ca frunza pe apă, după cum bate vântul… interesului.
Cel cu adevărat credincios nu trădează şi nu dezertează de la credinţa şi hotărârea sa de la început. Chiar dacă pentru „da“ al său ar avea să sufere, el primeşte cu drag totul şi nu dă înapoi.
Adevăraţii credincioşi – robi ai Domnului – au fost şi sunt şi azi nu dintre acei care dau înapoi ca să se piardă, ci dintre aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului (Evrei 10, 38).
Domnul Iisus are şi azi nevoie de astfel de ostaşi viteji şi hotărâţi care să n-aibă teamă, fiindcă Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă (II Tim. 1, 7).
Sunt însă mulţi astăzi care au părăsit acest „duh de dragoste“, primind de bunăvoie „un duh de robie“ şi de frică (Rom. 8,15) şi, de teama oamenilor, se lasă de credinţă şi de hotărârea luată şi îşi calcă legământul. Dar acei a căror credinţă este întemeiată pe stâncă rămân tari, oricâte valuri şi furtuni ar bate în casa vieţii lor. Ei ştiu că cine „va răbda până în sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 10, 22) şi că trebuie să păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început (Evrei 3, 14).
Câtă mângâiere, pentru cei statornici şi credincioşi, să audă din gura Domnului cuvintele de îmbărbătare: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia“ (Luca 12, 32).
„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33).
Un copil al Domnului se mângâie întotdeauna cu aceste cuvinte şi se luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos (II Tim. 2, 3).
Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)
