1. Pentru forţarea luării unei hotărâri nedrepte răspunde totdeauna acela al cărui cuvânt impune această hotărâre,
dar mai răspunde pentru acel lucru şi acela care atunci când trebuie să spună cuvântul de împiedicare a hotărârii nedrepte n-are curajul să-l spună.
Căci tăcerea lui este o semnătură de aprobare pe hotărârea care se ia acolo.
2. Da, omule, răspunzi când faci tu direct, cu voia şi cu puterea ta, dar vei răspunde şi pentru că, putând să-l împiedici pe cel pe care l-ai văzut făcând răul, totuşi nu l-ai împiedicat!
3. Laşitatea este frică, iar fricoşii sunt la fel de osândiţi ca şi ucigaşii, în Cuvântul lui Dumnezeu. Vor fi aruncaţi laolaltă în iazul cel de foc (Apoc 21, 8).
Cine iubeşte slava lumii mai mult decât slava Domnului şi comoditatea minciunii mai mult decât cinstea adevărului,
acela este un netrebnic (I In 2, 15 16; Rom 2, 12).
Şi va fi osândit atât de Dumnezeu, cât şi de oameni.
4. Grozav, ce monstru devine omul stăpânit de păcat când este orbit de mândrie şi pătimaş în luarea hotărârilor lui, mânat de ură şi stăpânit de răzbunare.
Pentru el nu mai contează atunci viaţa nici unui om. Sau a unei mulţimi.
Nu mai contează nici nedreptatea vreunei sentinţe.
Nu mai contează nici o nelegiuire…
– contează numai folosul său, ambiţia sa, triumful său.
5. Pentru omul tiran, dacă este în folosul său să moară un om nevinovat, el face aceasta fără nici o jenă,
mai pe faţă, mai în ascuns.
O, câte crime de astea s-au făcut şi se mai fac încă!
Dacă este în interesul tiranului să fie nimicită o familie, o căsnicie, o lucrare, o lume întreagă, – lui nu-i pasă prea mult.
Tot ce urmăreşte acest demon este numai interesul său, folosul său, satisfacţia sa, scopul său.
Toţi oamenii ar trebui să se unească în oprirea mâinii ucigaşe, fiindcă urmările le plătesc toţi.
6. Vai de casa şi de neamul care are ca stăpân un tiran.
Vai şi de prezentul, şi de viitorul acestora.
Dar, când acela care este călăuzit de un fel diavolesc de a gândi şi a lucra nu este numai el singur, – ci mai sunt în ajutorul lui şi alţii, mulţi, care mai gândesc şi fac tot aşa,
– atunci ce mai poate face cel nevinovat?
Şi cine, în afară de Dumnezeu, îl mai poate salva?
7. Judecăţile pe care le fac cei răi sunt neruşinat de nedrepte.
Hotărârile luate de ei sunt strigător la cer de ucigaşe.
Mijloacele cu care lucrează sunt blestemate, cumplite şi îngrozitoare,
iar motivările acestora sunt revoltător de mincinoase,
toate urmărind un singur scop: folosul urât sau răzbunarea vinovată a păcatului lor, indiferent ce preţ cere acest folos mârşav!
8. O, omule, cutremură-te totdeauna în faţa răspunderii pe care o ai când iei o hotărâre într-o chestiune duhovnicească.
Stai atunci în faţa lui Hristos, în faţa conştiinţei tale – şi în faţa adevărului – dezbrăcat de prejudecăţi, de patimi şi de interese.
Ca să fii găsit drept în hotărârea ta.
9. Judecă problema lui Hristos nu la întunericul foloaselor tale sau ale partidei tale,
– ci la lumina curăţiei şi a dreptăţii.
Ia hotărâri cinstite şi sănătoase, nu părtinitoare şi pătimaşe.
Teme-te de Dumnezeu şi de judecata conştiinţei tale mai mult decât de oricine.
Căci sentinţele acestora sunt necruţătoare şi eterne pentru tine!
10. Nu sacrifica pentru folosul tău nici cel mai mic drept al cuiva, – oricine ar fi acela.
Nu-ţi cumpăra fericirea ta ori foloasele tale cu suferinţa, cu lacrimile şi cu durerea nimănui.
Căci nu este ispăşire mai amară decât aceasta.
11. Nu urmări folosul tău, în paguba altui semen al tău niciodată,
ci mai degrabă jertfeşte ţi folosul tău spre binele altuia.
Teme-te de urmările blestemate şi osândite ale fiecărei nedreptăţi săvârşite
– şi nu o face faţă de nimeni.
Căci absolut nici o nedreptate nu rămâne nepedepsită!
12. Nu face răul niciodată. Nimănui şi niciunde. În nici un fel de împrejurări – şi în nici o măsură.
„Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată. Şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău (Ecles 12, 14)”.
Şi nu vei putea scăpa nicăieri de urmările veşnice ale faptelor tale.
Omule, teme te şi nu face răul!
13. Am mai spus de atâtea ori adevărul acesta şi totuşi trebuie să l mai repetăm mereu, ca şi pe altele: că Preoţia este – şi rămâne până la schimbarea tuturor lucrurilor – o înaltă slujbă Dumnezeiască.
Şi că ea a fost rânduită de Însuşi Dumnezeu, din Vechimea îndepărtată,
de atunci de când a început să fie nevoie de o viaţă duhovnicească organizată în mijlocul poporului Său.
Căci dacă n ar fi fost nevoie de ea, Dumnezeu n ar fi instituit o.
14. Preoţia este o împlinire a slujbelor sfinte,
o îndrumare a vieţii duhovniceşti în mijlocul oamenilor,
ea este o purtare către Domnul a cererilor poporului.
Şi o purtare către popor a cerinţelor lui Dumnezeu.
De aceea preoţia este o slujbă înaltă şi grea, care cere oameni plini de iubire şi de milă faţă de semeni (Exod 29, 1 37; Mt 23, 19).
15. După cum Sfânt este Cuvântul lui Dumnezeu, tot aşa, sfântă este şi rânduiala aşezată prin El. Fie în Vechiul, fie în Noul Legământ,
– pentru că Dumnezeu este Acelaşi ieri, azi şi în veac.
Tot aşa este înaintea Domnului şi taina slujbei preoţeşti, căci Domnul Iisus, la Venirea Sa, n-a desfiinţat, ci numai a desăvârşit (Evrei 12, 2).
16. Domnul Iisus, la Venirea Sa, a adus numai o nouă lumină asupra tuturor poruncilor şi a legilor Sale aşezate mai dinainte;
nu le-a nimicit, ci le-a descoperit doar o nespus mai înaltă înţelegere asupra rostului tuturor celor rânduite mai înainte de Dumnezeu…
De aceea, un credincios adevărat nu va dispreţui, socotind depăşit, – ci se va strădui să înţeleagă noul sens mai înalt al acestui cuvânt.
17. Deci „fiindcă era mare preot în anul acela”, doar fiindcă era mare preot a profeţit Caiafa;
căci dacă n-ar fi avut această slujbă sfântă de ispravnic al tainelor lui Dumnezeu (Tit 1, 7; I Cor 4, 1; Lc 12, 42),
este sigur, este sigur că n-ar fi avut peste el nici duhul profeţiei.
Slujba pe care o împlineşte un om rămâne valabilă în faţa lui Dumnezeu, fiindcă El a instituit o! Dumnezeu nu Se poate tăgădui şi anula Singur!
18. Profeţia spusă de Caiafa – numai fiindcă împlinea slujba aceasta sfântă – era o profeţie care s-a dovedit adevărată. Asta e o dovadă limpede că profeţia i-a fost insuflată de la Duhul Sfânt (II Ptr 1, 21).
Iată o adeverire despre sfinţenia slujbei preoţeşti.
19. Slujba tainei preoţeşti este mare. Şi se cuvine împlinită, de cei care o au, cu frică şi cu cutremur.
Iar de ceilalţi se cuvine preţuită cu toată evlavia.
20. Dumnezeul Cel Viu şi Sfânt a aşezat slujba preoţiei. Şi El, cerând o sfântă de la cei care o împlinesc, îi va răsplăti cu vrednicie pe cei care o împlinesc în chip vrednic, – El Însuşi!
Şi tot El Însuşi îi va şi judeca nu numai pe cei dovediţi nevrednici în lucrul acesta sfânt încredinţat lor,
– dar şi pe cei dispreţuitori (ai acestei isprăvnicii) (Fapte 23, 5; Iuda 10).
Doamne Dumnezeul nostru, fă-ne cu adevărat vrednici în privinţa asta atât pe unii, cât şi pe ceilalţi.
Amin.
Crucea mântuitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
