din vorbirea fratelui Traian Dorz
la adunarea de Botez de la Pechea Călmăţui? – 9 august 1986
„Când a plecat de acolo Iisus, s-au luat după El doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!». După ce a intrat în casă, orbii au venit la El şi Iisus le-a zis: «Credeţi voi că Eu pot face lucrul acesta?». «Da, Doamne, au răspuns ei, credem!». Atunci S-a atins de ochii lor şi-a zis: «Facă-vi-se după credinţa voastră». Şi li s-au deschis ochii chiar în clipa aceea. Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: «Vedeţi, să nu ştie nimeni». Dar ei, cum au ieşit, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela. Pe când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Iisus un mut îndrăcit”.
De-un lucru foarte însemnat am dori să [ţinem seama]: în primul rând, Dumnezeu a vindecat doi oameni care erau într-o stare imposibil de vindecat prin alte mijloace, decât prin puterea lui Dumnezeu. Şi această vindecare a fost răspunsul la rugăciune şi la credinţă. Două daruri mari le-a dat Dumnezeu acestor oameni: credinţa şi rugăciunea. Ei s-au dus la Hristos prin credinţă; şi au obţinut vindecarea prin rugăciune.
De ce-am vrut să ţinem seama despre aceste două mari trebuinţe de care avem fiecare dintre noi nevoie? Pentru că noi trăim acum, în această zi, în această săptămână, pe la mijlocul postului în cinstea adormirii Maicii Domnului. Părinţii noştri şi înaintaşii noştri au rânduit aceste zile de post şi rugăciune deosebită pentru a ne păstra nouă în inima noastră şi a ne ridica în faţa ochilor noştri sufleteşti tot mai înalt şi tot mai sus datoria noastră de-a o respecta şi de-a o cinsti pe Maica Domnului, acel vas ales şi sfânt de care Domnul Dumnezeu S‑a folosit pentru slava Lui şi pentru mântuirea noastră.
S-a spus de multe ori şi s-a spus mereu că arătarea lucrări Sfintei Treimi pentru prima dată în istoria pământului şi a lumii a fost la Botezul Mântuitorului în râul Iordan. Căci atunci, din ceruri, s-a auzit glasul Tatălui şi în Iordan era Fiul, iar peste El Se pogora Duhul Sfânt ca un porumbel.
Dar pentru prima dată, cu adevărat, arătarea lucrării Sfintei Treimi pentru mântuirea noastră şi a omenirii întregi s-a arătat nu la Iordan atunci – cum se spune mereu –, ci în momentul în care Sfânta Fecioară Maria l-a primit pe mesagerul ceresc, pe cel mai mare înger al lui Dumnezeu, Gavriil, care, după cum spune în Sfânta Scriptură, el însuşi i-a spus lui Daniel: „Eu sunt Gavriil, îngerul care stă în faţa lui Dumnezeu”. Şi Daniel, cutremurat, profetul lui Dumnezeu, cutremurat, a căzut la pământ, gata să i se închine. Atât de pătruns, atât de copleşit a fost de puterea, de importanţa, de slava uriaşă a acestui mesager, a acestui înger – cel mai mare – care stă în faţa tronului şi în faţa slavei lui Dumnezeu. El este cel pe care Dumnezeu îl foloseşte şi l-a folosit în cele mai importante împrejurări ale istoriei; în cele mai importante locuri arătate de Sfânta Scriptură. Cred că el a fost acela care a venit şi la Naşterea Mântuitorului, când s-a arătat păstorilor şi le-a spus: „Bucuraţi-vă! Astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!”. Nu putea fi altul, decât arhanghelul Gavriil, care el însuşi dusese vestea aceasta sfântă, înainte, la Sfânta Fecioară Maria. Cred că el a fost acela care l-a înştiinţat pe Iosif; care i-a înştiinţat pe magi; care a păzit Copilul şi pe Mama lui în călătoria grea în Egipt; care i-a ajutat şi i-a ocrotit acolo şi i-a întors. Cred că el a fost acela care a ferit Copilaşul în toate împrejurările şi i-a înştiinţat pe toţi. Cred că el a fost acela care, în Apocalipsa, vorbeşte aşa de puternic şi cutremurător, şi autoritar şi cu Ioan, Sfântul Apostol, care era gata să se-nchine lui, copleşit de măreţia şi de puterea acestui mesager ceresc.
Iată, acest mare înger al lui Dumnezeu a fost trimis la Sfânta Fecioară. Ce poruncă a primit el! Ce cunoştinţă – în afară de cele ce le-a spus şi le-a scris Evanghelistul – a primit el direct de la Dumnezeu, că, atunci când a fost în faţa ei, s-a aplecat înaintea ei, s-a închinat şi i-a zis: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut un mare har! Dumnezeu este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei!”.
Ce cuvânt mare! Ce atitudine smerită! Ce comportare evlavioasă a avut acest mesager, îngerul cel mai mare, care stă în faţa lui Dumnezeu! S-a aplecat şi s-a închinat înaintea ei. Ce taină cerească! Ce importanţă divină! Şi ce rol etern şi divin a avut, într-adevăr, Sfânta Fecioară!
Bine au gândit înaintaşii noştri! Călăuziţi de Duhul Sfânt au fost acei care au instituit zile de pregătire în faţa acestui eveniment. Şi tot ce s-a spus despre ea a fost numai frumos. Despre toţi profeţii lui Dumnezeu şi despre toţi apostolii Domnului s-a mai putut spune, în Sfânta Scriptură, câte un cuvânt şi jignitor… şi câte un cuvânt slab. Dar despre ea, nicăieri, în toată scrierea sfântă, nu s‑au păstrat decât aluzii şi lucruri înălţătoare, fericite şi binecuvântate. Ea însăşi a spus: „Toate neamurile mă vor numi fericită”. Şi, într-adevăr, aşa a fost; pentru că zice ea: „Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine”.
Multe avem noi de învăţat din istoria şi din viaţa Maicii Domnului. Un lucru însă este mai presus de orice: ea a fost un suflet al rugăciunii. Şi, dacă în Evanghelia de duminică, de astăzi, noi putem vedea ce mare importanţă şi ce putere mare are rugăciunea, că ea a putut să facă o minune imposibilă de înţeles altfel, decât prin puterea lui Dumnezeu, ca ascultare a unei rugăciuni făcute cu credinţă, apoi tot aşa s-a întâmplat şi în viaţa Sfintei Fecioare. Ea a fost un suflet de jertfă şi de rugăciune. Dumnezeu a cunoscut-o încă de când era fiinţă fără chip. Şi, când s-a născut şi a ştiut unde a crescut şi cum a crescut, tot timpul a fost călăuzită de rugăciune şi de smerenie. Dacă îngerul a fost trimis la ea, a fost trimis la o fiinţă pe care Dumnezeu o alesese pentru că ea însăşi L-a ales pe Dumnezeu. Viaţa ei a fost o viaţă de rugăciune şi de credinţă, de aceea s-a întâmplat în viaţa ei minunea care s-a întâmplat – după cum şi viaţa orbilor acelora a fost o viaţă de rugăciune şi credinţă. Pentru că ei nu numai în clipa când au venit la Domnul şi au strigat: „Doamne, ai milă de noi!”, s-au rugat. Ei s-au rugat neîncetat. Şi, când a venit momentul, Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea. El a zis: „Credeţi voi că Eu pot face…?”. „Credem”, au zis ei. Şi Dumnezeu a făcut după credinţa lor. Adică atât de mare a fost credinţa lor, cât minunea pe care o cereau. Vă închipuiţi ce mare [credinţă] trebuie să aibă un orb din naştere ca să poată să capete, ca răspuns la credinţa lui şi la rugăciunea lui, vindecarea aceasta, imposibilă pentru oameni altfel!
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
