Meditaţii

Răul uitării

Cel ce a ajuns la luminarea minţii, chiar şi în timpul treburilor pământeşti nu-L mai poate uita pe Dumnezeu, dar cel care are mintea împrăştiată, adică nu şi-a vindecat memoria, chiar şi atunci când stă la rugăciune cugetă la cele lumeşti. Prăbuşirea morală a lumii în care trăim ne dă mereu prilejul să vorbim despre păcatele cele mari care bântuie lumea. Desigur că aceste avertizări este necesar să se facă mereu, dar aici poate fi şi o primejdie, şi anume aceea de a reduce viaţa duhovnicească la o morală exterioară. De aici până la fariseism şi îndreptăţire de sine nu-i decât un pas. Cine trăieşte moral într-o lume degradată este mereu în primejdie să se socotească îndreptat şi bun. De aceea, în viaţa duhovnicească nu se vorbeşte numai de o morală exterioară, ci despre o reală transformare, curăţire şi luminare interioară. Este posibil ca cineva să aibă o viaţa morală exterioară ordonată, dar să nu ajungă niciodată la ceea ce noi numim luminarea minţii. Şi aşa omul se poate înşela.

Ascetica şi mistica ortodoxă nu vorbesc la modul general şi abstract despre luminarea minţii, ci arată mereu semnele ei concrete. Omul care a ajuns la luminarea minţii este dezlipit de cele materiale, are stăpânire asupra pornirilor trupeşti şi nu-L mai poate uita pe Dumnezeu. Uitarea este o mare piedică în calea mântuirii. De aceea, Apostolul Pavel spune: „Adu-ţi aminte de Iisus Hristos Care a înviat din morţi…” (II Tim 2, 8). Această amintire mobilizează în chip concret şi permanent lucrarea minţii. În acest sens, au devenit celebre cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: „Se cuvine să ne aducem aminte de Dumnezeu mai des decât respirăm”. Iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Numai atunci devenim temple ale lui Dumnezeu când gândirea statornică la El nu se mai lasă întreruptă de grijile pământeşti” (Sfântul Vasile cel Mare).

Cel care a ajuns la luminarea minţii nu se mai lasă încântat, sedus şi cucerit de nimic lumesc, pământesc şi trecător. Omul care a ajuns la luminarea minţii este ca un prinţ care, după ce a stat la masa împărătească, nu mai pofteşte să se hrănească de la masa cerşetorilor. Desigur, pentru a ajunge la această măsură, omul trebuie să practice ceea ce în ascetică se numeşte paza minţii şi trezvia. Luptătorul creştin este acela care se sileşte să ţină mintea acasă. În acest sens, Sfântul Isihie Sinaitul spune: „Răul uitării şi cele ce izvorăsc din ea le vindecă sigur paza minţii şi chemarea neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos” (Cuvânt despre trezvie, 32). Aşadar, aducerea-aminte de Dumnezeu înseamnă mai întâi rugăciune, dar şi cugetare la cuvintele şi faptele lui Dumnezeu.

Într-o lume a împrăştierii în care unii „credincioşi” sunt aşa de grăbiţi dimineaţa şi aşa de obosiţi seara încât nu spun nici măcar „Tatăl nostru…”, preoţii şi îndrumătorii se bucură când unii se ţin măcar în mod tipicar de rugăciune, spunând rugăciunile de seară şi de dimineaţă. Deşi este bun acest lucru, nu este de ajuns. Este nevoie de o terapie mai intensivă pentru a ne vindeca mintea de uitare. Oare ce ne opreşte ca, atunci când mergem cu maşina şi în alte împrejurări mai prielnice, să spunem şoptit „Doamne Iisuse…”, „Tatăl nostru…”, „Cuvine-se cu adevărat…” sau alte rugăciuni? La început trebuie să ne silim mintea şi atenţia, dar după un timp…, să nu ne descurajăm dacă ne vedem tot ca la început. Chiar dacă rămânem toată viaţa la faza lucrătoare a rugăciunii, dacă stăruim în aceasta nu ne pierdem folosul. La faza contemplativă au ajuns puţini, chiar şi dintre locuitorii pustiului.

Să nu lăsăm mintea să hoinărească! Creştinii sunt cei care cheamă „în tot locul” (I Cor 1, 2) şi „în toată vremea” (Ef 6, 18) numele Domnului. Am primit porunca mântuitoare ca să ne aducem aminte mereu în chip ascetic şi liturgic „de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de Cruce, de Mormânt, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţare, de şederea de-a dreapta şi de ce-a de-a doua, slăvită şi iarăşi venire…”.

Cel ce a ajuns la luminarea minţii nu-L mai poate uita pe Dumnezeu chiar şi în timpul treburilor pământeşti, dar cel care are mintea împrăştiată, adică nu şi-a vindecat memoria, chiar şi atunci când stă la rugăciune acasă sau la biserică cugetă la cele lumeşti.

Preot Petru RONCEA

Lasă un răspuns