Războiul nostru de la Oastea Domnului este împotriva păcatului şi a celui care îl îmbie oamenilor, diavolul. Păcatele sunt poziţiile şi armele inamicului-diavol, vrăjmaşul oricărei neprihăniri, pe care şi le maschează pentru a reuşi cât mai viclean să opereze în viaţa celor care nu iau în serios uneltirile sale.
Unul dintre marile păcate ale vremurilor ce le trăim este politica. Pe timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt acest păcat nu exista. Voievodul îşi conducea ţara sfătuindu-se cu câţiva oameni de nădejde şi cu frica lui Dumnezeu. Un sfetnic de bază al său era Sfântul Daniil Sihastrul, de la care primea îndrumări sănătoase atunci când ţara i se afla în primejdie. Nu existau atunci partide politice. Funcţiona doar sistemul lui HristosDomnul, într-o singură şi dreaptă credinţă, cea ortodoxă, care se baza pe iubire şi dreptate. Şi era de-ajuns.
Dar oamenii L-au respins pe Hristos şi l-au cerut pe Baraba. De aceea acum nu se mai pot scăpa de Barabe, de fiii şi urmaşii acestora, care s-au înmulţit cât vezi cu ochii.
Cei care au politica aceasta în sânge nu vor să înţeleagă că a face politică este una, şi a fi împotriva politicii care se face azi, mai ales, este cu totul alta. Nu înţeleg că a vorbi împotriva păcatelor de tot felul, ce se fac la adăpostul unor aşa-zise sisteme politice, este o datorie şi o poruncă a Domnului (cf. Ezechiel 33, 2-7).
Acum este vreme de libertate, este o vreme a adevărului. Acum trebuie să spunem adevărul cu privire la tot ceea ce este păcat, aşa cum trebuie, pe faţă. A fost o vreme în care nu se putea spune aşa, când doar a cita cuvintele Scripturii: „Nebunul zice în inima sa că nu este Dumnezeu“ (Psalm 13, 1) era considerat ca o ofensă adusă stăpânirii care era atee. Dacă Domnul a adus vremea să putem folosi toate cuvintele Scripturii pentru dezvăluirea batjocurilor aduse celor nevinovaţi, apoi trebuie să nu ne temem şi să nu ne ruşinăm s-o facem. Căci aşa spune Cuvântul Domnului: „Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele“ (Apoc. 2, 16; Isaia 11, 4; Osea 6, 5).
Dacă suntem ostaşi ai Domnului Iisus, aşa cum ne numim, apoi trebuie să executăm ordinele Lui, căci El este Comandantul Suprem, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Trebuie deci să vorbim în aşa fel ca să plăcem Domnului (cf. Galateni 1, 10), nu domnilor păcatului, care vor să instaleze pe pământ împărăţia lor, cu puterea lui satan.
Dar vorbind împotriva păcatului, vrând-nevrând, intri în conflict şi cu oamenii păcatului, cu avocaţii păcatului, cu îngerii balaurului care apără păcatul.
Biserica Domnului Iisus este Trupul Lui, şi noi suntem mădulare din acest Trup. Dar satana a reuşit să facă cea mai mare spărtură în Trupul acesta, smulgându-i multe mădulare. În urmă cu 24 de ani, după ce am citit Noul Testament, Domnul mă înviase şi pe mine la o viaţă nouă. Atunci am mers pentru prima dată în viaţa mea la preot, ca să mă spovedesc. Iar părintele m-a întrebat:
– Unde ai fost, Sânică, până acum?
El credea că aş fi fost la oarecare sectă; iar eu i-am răspuns:
– Părinte, am fost în „secta“ cea mare a acelora care zic că nu este Dumnezeu!
Despre această „sectă“ aş dori să vorbesc aici: când a luat ea fiinţă şi cine a adus-o.
În urma Primului Război Mondial, a ajuns la putere primul stat ateu în Rusia Ortodoxă. După aceasta, imperiul roşu s-a mărit, cuprinzându-ne şi pe noi. Citisem undeva o profeţie a unui sfânt în această privinţă, care zicea: În 1940 va cădea ramura, iar în 1947 va cădea tot copacul. Aceasta, tâlcuit, însemna că în 1940 va cădea Basarabia, iar în 1947, după alungarea regelui, va cădea toată ţara în mâna celor care tăgăduiesc pe Tatăl, şi pe Fiul (cf. I Ioan 2, 19). Aceştia au ieşit din mijlocul creştinilor, n-au venit nicidecum din vreo ţară păgână, ca să ne propovăduiască nouă că nu este Dumnezeu.
Dar şi înainte de 1940 oamenii făceau politică şi alegeau „Barabe“, numai că aceştia nu au reuşit să-şi lăţească împărăţia în timp şi spaţiu ca ateii de după aceea. Şi dacă numărul 42 din Apoc. 13, 15 s-a potrivit de minune cu cei 42 de ani din 30 decembrie 1947 până în 22 decembrie 1999, nu înseamnă că această sectă a luat sfârşit. Este adevărat că gura aceasta care rostea hule la adresa Bisericii, a preoţilor şi a lui Dumnezeu a încetat de a mai vorbi aşa, totuşi aluatul lor (învăţătura atee) a rămas şi a prins rădăcini. Oamenii sunt aceiaşi: şi-au schimbat doar coloratura politică, dar aceiaşi învăţători şi profesori sunt în şcoli, aceiaşi creştini de formă sau aceiaşi atei conduc mai departe ţara. Ba încă, sub protecţia «Drepturilor omului», au reuşit să legifereze păcate urâte ce nu se pomeneau înainte de Revoluţie.
Citind articolul: «Un sectar dezlănţuit împotriva Bisericii», din foaia «Iisus Biruitorul», din 20 sept. – 4 oct. 1998, mi-au venit în minte şi ceilalţi „sectari“ care, duminică dimineaţă, în timpul Sfintei Liturghii, îi strângeau pe oameni la şedinţa de partid. Şi totuşi, cu durere spunem că aceştia erau şi membri ai Bisericii, creştini botezaţi. Dar ei au fost înainte-mergătorii celui ce va veni să-şi pună pecetea, pregătind calea aceluia. Pe copii i-au pecetluit cu cravata roşie; pe tineri, cu un carnet roşu de UTC, iar pe ceilalţi patru milioane cu câte un altfel de carnet, PCR. Şi „secta“ aceasta a vrut să-şi pună pecetea şi pe restul populaţiei, ca toţi să fie înscrişi în politică. Cei care se împotriveau erau ameninţaţi că nu li se va mai da pâine. Aşa am căzut şi eu în capcana celor care se temeau că vor muri de foame, temându-mă ce vom face zece persoane fără pâinea cea de toate zilele. În Apocalipsă, cap. 13, vers. 17, se arată: „nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel care era semnul, adică numele fiarei…“ (semnul politic). Dar Cuvântul Sfânt ne mai îndeamnă: „Fii credincios până la moarte“, nu numai până la pâine.
Politicienii promit cu toţii un trai mai bun pentru viaţa aceasta, dar Domnul promite pentru Dincolo viaţă veşnică şi fericire, de aceea oamenii aleg în schimbul aceleia ceea ce-i mai aproape: promisiunile politicii.
Domnul Iisus, Care ne-a îndemnat să îndrăznim, căci El a biruit lumea, ne va ajuta şi ne va întări ca să-I putem rămâne credincioşi şi să nu ne lepădăm de El, orice ne-ar ameninţa şi orice ni s-ar promite. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Simion MERLUŞCĂ – Lunca Asău, Bacău
