Oastea Domnului

Reazemul cel minunat al vieţii mele!

Drumul şi şcoala suferinţelor sale abia începură. Pentru a putea fi cu adevărat al tuturora, el trebuia să nu mai aibă pe nimeni. Si pentru a putea ajunge legat cu totul de Cer, trebuia să i se rupă toate legăturile de pe pământ.

Anul 1918 prevestea, în sfârşit, apropierea încetării marelui război care măcinase, timp de patru ani în chip atât de cumplit, viaţa şi vieţile a milioane de oameni… În nădejdea aceasta se mângâiau şi se rugau bieţii oameni, încercând să-şi lege rănile grele ale războiului ce părea că trece cu fâşiile slabe ale păcii care părea că vine.

La începutul anului, venise în familie al patrulea copil… De data aceasta, o fetiţă, care primi un nume neobişnuit: Augustina.

O bucurie luminoasă era în familie sufletul cel nou şi frumos care creştea, înviorându-i fericit atât pe cei doi părinţi cât şi pe frăţiorul Tit care era nedespărţit de leagănul surioarei lui.

Dar, sfârşitul anului 1918, ce aducea bucuria încetării războiului în toate casele lumii, avea să aducă în casa Părintelui Iosif cea mai mare şi mai grea durere.

Greutăţile şi mizeriile războiului făcură să izbucnească o molimă îngrozitoare, numită gripă spaniolă, ce secera fără milă sute şi sute de vieţi peste tot.

Sub forma acestei boli, Voia cea nepătrunsă a lui Dumnezeu îngădui să intre, a treia şi a patra oară în casa Părintelui încercat, din nou, îngerul cel cu faţa acoperită, al morţii.

Întâi se îmbolnăvi mama… Frigurile cumplite îi aduceau în trupul ei tânăr, când flăcări, când gheaţă… Şi, cu toate că avea o fire curajoasă şi o statură puternică, în câteva zile era pe moarte. Lângă patul de moarte al mamei, era legănuţul fetiţei, care fu atinsă şi ea de aceeaşi boală.

Copilaşul Tit stătea cu tăticul lui privind îndureraţi şi plângând la cele două fiinţe iubite care se topeau văzând cu ochii, în febra morţii.

Şi Părintele Iosif, care nu mai răzbea cu înmormântările altora, trebui să vadă curând alte două înmormântări în casa şi în viaţa familiei lui.

În braţele lui, soţia îşi sfârşi scurta şi marea suferinţă, suspinând: „Soţul meu drag!…”.

În timp ce scoteau din casă coşciugul, cu mama, copilaşul Tit vedea lângă perniţa surioarei lui, aprinzându-se lumânarea morţii şi pe tăticul lui zdrobit de cele mai grele două lovituri…

Au fost acele zile şi acele înmormântări, pentru toţi oamenii din împrejurimile acelea, ceva de neuitat. Nu era suflet să nu ia parte cutremurătoare la durerea Părintelui lor iubit.

Şi alte două morminte scumpe se alăturară lângă cele două, în inimile celor doi, rămaşi mai amărâţi şi mai fără nimeni, ca oricare pe lume…

O, cât de zdrobitoare trebuie să fi fost durerile prin care a trebuit să treacă atunci sufletul sfâşiat al tânărului tată şi soţ!

Iată, ce mişcător şi înduioşat îşi aminteşte el, mult mai târziu, în cele mai frumoase din meditaţiile lui, despre acele dureroase împrejurări din viaţa lui, pe care atunci nu le putea nici el înţelege îndeajuns:

„…Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înţeleg oamenii că şi necazurile şi suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii ne sunt o atragere a Domnului, ca să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezemăm în El şi în odihna Lui!

Eu mă gândesc la mine în câte chipuri şi feluri m-a atras Domnul la El şi m-a învăţat să mă reazem numai în El.

A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem şi în averea ce-mi strânsesem. Dar acest reazem s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi a trebuit să plec în lume pribeag.

M-am rezemat în prieteni, dar curând am aflat cât de slab şi de nestatornic este şi acest reazem.

M-am rezemat în desfătările lumii, dar, vai, amar şi mincinos mi-a fost pe urmă şi acest reazem.

Pe mama abia am cunoscut-o, ca să mă reazem de pieptul ei…

O, Scumpul meu Mântuitor, poate că Tu ai voit aşa! Tu mi-ai răsturnat toate reazemele cele lumeşti, ca să Te aflu pe Tine, Reazemul cel minunat al vieţii mele! M-ai trecut prin suferinţe, m-ai izbit cu lovituri, ca să pierd toate reazemele cele lumeşti, să Te aflu pe Tine, să mă apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai în ajutorul Tău. Mă simt dator să-Ţi mulţumesc şi din acest loc, pentru această aplecare a vieţii mele spre reazemul Tău cel scump şi sfânt…”

«Lumina Satelor» nr. 25, din 17 iunie 1928

Apoi continuă: „…O, ce moarte liniştită şi fericită este moartea celui care se reazemă pe braţele cele dulci ale Mântuitorului!… În clipele morţii, fiecare muribund caută braţe în care să moară. Soţul moare în braţele soţiei, soţia în braţele soţului, părinţii în braţele copiilor, copiii în braţele părinţilor. În clipele morţii, este ceva ce-l face pe om să-şi caute un reazem, un ajutor sufletesc.

…De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că mi-am îngropat, pe rând, trei copii. Sărmănuţii de ei! Moartea lor mă urmăreşte şi azi. Fiecare dintre ei n-a putut muri decât în braţele mele. Au murit în braţele mele, strigând: „Tată dragă!”. Pe urmă mi-a murit şi soţia în braţele mele strigând: „Soţule dragă!”. Braţele mele erau un reazem, un sprijin sufletesc pentru trecerea lor în cealaltă lume…

Moartea lor mă urmăreşte şi azi cu lacrimi în ochi. Dar, mai mult decât moartea lor, mă înfioară astăzi gândul că şi sufletul caută braţe sufleteşti în clipele morţii. Mă urmăreşte azi întrebarea: în braţele cui voi depune sufletul meu? Slavă Ţie, Mântuitorule, că m-ai scăpat de gândul acesta înfricoşat! Eu voi muri liniştit în braţele Tale!…

«Lumina Satelor» nr. 29, din 15 iulie 1918, pag. 3

Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2016, vol. 1