Mărturii Meditaţii

Reflecţii de la comemorarea fratelui Androne Aurică

Morminte… Cruci muşcate de vreme. Ştirb de-al dorului ecou se înalţă cimitirul, rupt de timp, pierdut în gânduri. Dormitor al nemuririi, al ascunselor unelte dintre Cer şi pământesc, credinţă ţii în tine! Nume arse în piatră veche… Paradox al Ortodoxiei: cimitir, mormânt al celor vii!

Lângă crucea ce străjuieşte locul de veci al fratelui Androne Aurică, în meditaţie şi cântare, ne-am adunat fraţi şi surori şi în acest an, 2019, pe 29 septembrie, spre aducere-aminte şi preţuire. Înălţând calde rugăminţi prin slujba parastasului, am adus prinosul recunoştinţei noastre pentru fratele Androne, cel care ne-a fost stâlp al credinţei, al rugăciunii şi al împlinirii Cuvântului, o înălţime a ascultării şi un cunoscător al sfatului înţelept.

Unind acelaşi gând şi arzând în aceeaşi dragoste, am început programul adunării de comemorare printr-o rugăciune mişcătoare, care purta parcă o fărâmă din lacrimile fratelui Aurică, din frământările sale, din fiinţa sa. Însetând de rugăciune şi ahtiat după liniştea meditaţiei, acesta s-a dovedit a fi vrednic de primul ostaş şi de calfele sale, ale căror scrieri le-a avut drept hrisov şi dreptar. Înseşi urmele sale îi trădau sfinţenia. Mărunt cu trupul, dar un gigant al faptei şi al smereniei, fratele Aurică a căutat neîncetat să cuprindă în sine pe Hristos plenar, pe Hristos cel Necuprins de raţiune, dar ascuns întreg în noi, firele de nisip.

Însuşi locul adunării din Comăneşti mărturiseşte pe fratele Androne, de aceea fraţii s-au găsit nevrednici a se ridica la cuvânt. Căutând însă a se asemăna în ascultare cu cel care le-a pricinuit întâlnirea şi având drept învăţător Sfânta Scriptură, ne-au pus pe inimă hrană pentru drumul spre veşnicie.

Omul lui Dumnezeu iese uşor în evidenţă. El răspândeşte în jurul său iz ceresc de tămâie din cădelniţa sfinţită la slujbele de-Acasă. În purtarea sa îl trădează prezenţa continuă a lui Hristos cel viu în cuget şi simţire. Asemenea om este liant între Creator şi creatură, urmând astfel întocmai Mântuitorului în lucrare. De aceea fratele Androne, deşi căuta mereu locul cel mai din urmă, nu a putut rămâne neobservat, arătându-ne, prin smerita sa purtare, că fiecare se umple de Dumnezeu după starea pe care o are.

Puterea de luptă a creştinului izvorăşte din piatra Hristos. Toţi Părinţii Bisericii şi înaintaşii noştri asta au încercat să ne împărtăşească. Iar cel pe care-l comemorăm astăzi acelaşi lucru ne-a insuflat, prin cuvânt, prin faptă şi prin tăcerea lui lucrătoare, învăţându-ne că virtutea dragostei nu este pasivă, ci presupune a face milostenie, ascultare, a răbda şi-a se jertfi.

Ştim şi simţim că acum, în împărtăşire de Lumina Celui Necuprins, fratele Androne se roagă mai aprins pentru noi şi se bucură fiind atât de aproape de Dumnezeul pe care L-a iubit. Bucuria aceasta a gustat-o încă din viaţa pământească, de aceea el a şi ştiut să împletească dreptatea cu iubirea, a ştiut să ierte şi să se jertfească, a fost străpuns de lipsurile fraţilor şi de orice neîmplinire, apropiindu-se în suferinţă de Iubire.

Urmându-i Apostolului Neamurilor în crezământ: „pentru mine a muri este un câştig” (Filipeni 1, 21), fratele Androne ajunsese la o stare atât de minunată, de cuprindere a lui Hristos întreg în sine prin deasa Împărtăşanie, încât în ultima parte a vieţii tânjea din ce în ce mai cu dor după Cer, iar versurile fratelui Traian din cântarea „Mi-e dor de veşnicie” devenindu-i imnul cel mai drag. Şi cum sfinţii se aseamănă între ei, fratele Aurică, asemenea poetului Oastei, trăia aievea mesajul poeziei „Îmi place câteodată să stau în cimitir”: „Un dor de veşnicie mă-ncearcă-atunci arzând”, „Ce-apropiate astăzi sunt lumea mea şi-a lor, / cum n-ar fi fost vreo moarte şi nici vreo despărţire”.

Trecerea de pe pământ la cer, în dorita Patrie a iubirii, se pregăteşte cu trudă, iar fratele Androne era încredinţat că preţul vieţii e mare, însă era încredinţat că mai mare este a şti cum să mori. Căci numai cel ce a învăţat să moară, numai acela îşi găseşte plăcerea de a coabita cu viaţa şi moartea deopotrivă. Dacă învăţăm lecţia morţii, înţelegem totul. Cum ne trăim noi moartea?

În Hristos morţii noştri, deşi mor, trăiesc, iar întâlnirea cu ei este în penumbra Crucii, la graniţa dintre taină şi revelaţie. Ei doar se retrag de dragul nostru, dar se mai retrag dintre noi şi când văd că nu-i înţelegem îndeajuns. Ei cu noi fiind, se unduiesc în rugăciune deplină pentru a mijloci în fapt de Liturghie cosmică şi pentru a ne împărtăşi în duh şi adevăr de cele pe care au tot vrut să ni le trâmbiţeze câtă vreme au fost printre noi. Mormintele celor dragi sunt locuri de iubit, locaşuri ale slavei din care ţâşnesc către Dumnezeu şi către ai Săi putere şi îndemn mărturisitor, dragoste şi discernământ, lacrimi şi credincioşie. Oare câţi dintre bătrânii şi fraţii noştri vor mai trebui să urce la cer pentru a ne deştepta mintea şi sufletul spre a le face apte pentru întâlnirea din Canaanul cel Ceresc? Taina morţii lor este taina nemuririi noastre.

Frate Androne, roagă-te pentru noi şi ajută-ne ca, măcar şchiopătând, să-ţi călcăm pe urme! Amin.

Emilia AURICĂ

Lasă un răspuns