O intervenţie a fratelui Traian Dorz
la adunarea de Rusalii de la Sibiu
– 2 iunie 1985
Slăvit să fie Domnul!
Am numai două, trei cuvinte de rugăminte către toţi fraţii noştri şi surorile noastre, ca adaos la cele pe care le-am spus la început, când nu erau decât foarte puţini aici, în comparaţie cu mulţimea de-acum.
Mulţumim Domnului Dumnezeului nostru din toată inima pentru bucuria acestei întâlniri neobişnuit de mari şi de frumoase, care sperăm că va continua mereu în această frumoasă şi fericită rânduială şi tradiţie care s-a stabilit. Dar, cinstind mormântul acesta sfânt, vă rugăm din toată inima: aveţi respect şi faţă de celelalte morminte care sunt în jurul lui. Au fost foarte mulţi nemulţumiţi de faptul că unii dintre fraţii şi surorile noastre, dorind să audă mai bine şi să vadă mai bine, se urcă pe mormintele şi pe crucile celorlalţi adormiţi în Domnul, care sunt în jurul mormântului acestuia sfânt. Vă rugăm foarte mult, aveţi respect faţă de aceste morminte şi de aceste cruci şi, cât puteţi, înghesuiţi-vă pe spaţiul mai liber, care nu-i al nimănui, pentru ca, făcând binele, să nu fim pricină de poticnire pentru nimeni. Din respect faţă de Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi faţă de mormântul înaintaşului nostru scump, să respectăm şi celelalte morminte.
Noi îi rugăm din toată inima pe acei care, în vreo privinţă, au fost nemulţumiţi de faptul că unul sau altul dintre fraţii noştri – nu din rea voinţă, ci din neatenţie – a făcut vreo stricăciune sau vreo greşeală la vreuna dintre crucile sau mormintele celorlalţi, să ne ierte şi să ne scuze. Şi noi, după ce se va termina adunarea noastră de comemorare şi de reculegere lângă mormântul Părintelui, vom căuta să îndreptăm tot ceea ce s-a stricat – nu din rea-voinţă, ci din neglijenţă sau din neştiinţă – de către fraţii şi surorile noastre.
Aducându-vă aminte încă o dată de acest lucru, vă rugăm din toată inima, aveţi tot respectul faţă de Sfântul Cuvânt care se mărturiseşte aici. E o ocazie poate unică şi-n această zi de sărbătoare deosebită, care ne aduce aminte că într‑o zi ca asta S-a revărsat la început Duhul Sfânt al lui Dumnezeu peste Sfinţii Săi Apostoli, întemeind Biserica creştină. Într-o astfel de stare duhovnicească şi într‑o astfel de atmosferă sfântă ne găsim noi acum aici.
Vom lăsa mai departe rând liber fraţilor noştri şi surorilor noastre care au un cuvânt de spus, din partea Domnului, tuturor celor care au venit să asculte acest cuvânt aici astăzi. Şi-i rugăm pe fraţii noştri să se apropie cu grijă şi încet şi cei care sunt pe alee să lase un coridor de comunicare şi de circulaţie celor care trebuie să treacă, să nu-i împiedecăm. Iar pe cei care au un cuvânt de spus îi rugăm să se apropie aici la microfon, ca să poată fi auzit clar şi să se rostească fiecare cuvânt tare, adânc, duios, din toată inima, pentru ca să fie înţeles aşa cum trebuie să fie înţeles şi preţuit Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.
Noi, după vechiul nostru obicei sfânt, tot ce începem, începem în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi aşa trebuie, în această atmosferă sfântă, să se desfăşoare toată scurta noastră stare împreună, cum am mai spus, toată această desfăşurare de cuvânt, de cântare, de lacrimi, de rugăciune.
Prima parte se va încheia la douăsprezece. După ora douăsprezece va urma o pauză până va veni părintele să înceapă parastasul, slujba parastasului propriu‑zis. În acest timp de pauză se va împărţi, în măsura în care am avut posibilitatea să strângem, o lumânare, un colăcel, în Numele Domnului şi-n numele înaintaşului nostru scump, după cuvântul care spune: „Oricine va da un pahar cu apă rece în numele unui om neprihănit va primi răsplata unui om neprihănit”. Acesta a fost un om neprihănit. Şi tot ce putem da în numele lui va căpăta o vrednică răsplată şi pentru cei care au dat, şi pentru cei care primesc.
Cu aceste cuvinte şi cu aceste îndemnuri, vă rugăm să fiţi mai departe cu toată atenţia la ascultarea Sfântului Cuvânt. E un prilej poate unic. Ştie Bunul Dumnezeu dacă la anul, când dorim ca iarăşi să ne vedem, vom putea să ne revedem aşa cum ne vedem aici. Noi mulţumim lui Dumnezeu, cum am mai spus şi în cuvântul de la început, pentru atâtea feţe minunate, frumoase, curate, senine, iubitoare pe care le revedem mereu, de ani de zile (pe unii de zeci de ani de zile) împlinindu-şi această sfântă datorie de recunoştinţă pentru acest om sfânt al lui Dumnezeu a cărui mărime, fiind el prea aproape de noi, puţini o văd la adevărata ei dimensiune. Pe vremea lui, pe vremea lor, nici unii dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, care au făcut atât de mult pentru poporul lui Dumnezeu şi pentru poporul nostru, n-au fost preţuiţi.
Şi n-a fost preţuit Sfântul Pavel. El spunea: „…că parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai dispreţuiţi de pe pământ; până în ziua de astăzi suntem goi, flămânzi, umblăm din loc în loc; am ajuns ca lepădătura tuturor, ca gunoiul lumii acesteia”. Aşa au fost sfinţii în vremea vieţii lor. Pentru că contemporanii oamenilor mari au fost totdeauna foarte mici. Şi, din cauza aceasta, n-au putut să vadă adevărata lor dimensiune, adevărata lor mărime. A trebuit să treacă veacurile ca să vadă lumea cine a fost Sfântul Pavel, cine a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, cine au fost sfinţii noştri părinţi. Şi probabil că va trebui încă să treacă multă vreme până când lumea de astăzi sau lumea viitoare să vadă într-adevăr ce mare a fost acest om al lui Dumnezeu. Iată că el a trecut. În curând se împlinesc cincizeci de ani de la trecerea lui în veşnicie. Şi acest mormânt este cel mai viu, poate că, din toate cimitirele ţării noastre. Celelalte morminte într-adevăr sunt moarte: tac, zac, sunt reci. Peste trupurile celor care zac în acest pământ sunt aşezate lespezi care nu spun prea mult. Dar peste mormântul acesta e viaţă. E un mormânt viu, care predică tuturor celor care trec pe aici. Părintele însuşi a spus: „La mine vor veni mereu”… Şi vor veni… Iată mulţimi din ce în ce tot mai mari! Şi nu numai din ţara noastră, ci de la marginile pământului, până unde a ajuns cunoscută această Lucrare care a devenit ca acel grăunte de muştar din Evanghelie, ale cărei ramuri se întind până la marginile pământului. Această Lucrare s-a întins la fel. Şi vor veni mereu tot mai multe mulţimi să-L slăvească pe Dumnezeu în atmosfera creată de Lucrarea, de viaţa (…) [pe care le-am cunoscut prin cel] pe care-l comemorăm astăzi. Lucrarea aceasta este o lucrare vie, trimisă de Dumnezeu poporului nostru şi Bisericii noastre. În această Lucrare se cultivă tot ce-i mai sfânt în simţământul neamului nostru, rămas de la înaintaşii noştri; şi în învăţătura şi trăirea Bisericii noastre, rămas de la bunii şi străbunii noştri înaintaşi.
citește în continuare:
RESPECTUL PENTRU CEI DIN JUR (II)
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4
