Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Roadele care rodesc moartea

Roadele care rodesc moartea

Roadele care rodesc moartea

Pr. Constantin NECULA

Cuvânt la Apostolul din Duminica a 4-a după Rusalii (Rom 6, 18-23)

Cine s-ar fi gândit că este atât de actual un Apostol? Aşa mi-au spus elevii unui liceu când le-am citit cuvântul din Apostolul Duminicii acesteia. Le-am adus aminte că robia la dreptate este cea mai onorantă robie. E cea care te apropie, te hrăneşte, te desăvârşeşte în Adevăr. Este robia aceea în numele căreia ajungem robii lui Hristos. Dulcea robie la Dumnezeu. Au făcut ochii mari şi mi-au spus că toate robiile sunt rele, urâte, umilitoare. Şi le-am adus aminte de Evanghelia Duminicii acesteia (Matei 8, 5-13). Un sutaş, adică unul pus de stăpânirea romană peste o sută de oameni cu mii de nevoi şi sute de mii de gânduri, cere Domnului Hristos să-i vindece sluga. Probabil ordonanţa. Adică cea mai apropiată şi cea mai alergată, chinuită, în fond, dintre slugi. Şi le-am adus aminte cum omul stăpânirii romane, deloc bine primit în conştiinţa iudeilor fie ei din Capernaum, ori Ierusalim ori de oriunde în Ţara Sfântă a vremii lui Iisus, se vădeşte a fi un om smerit, cu dorinţă de bine către slujitorul său. Se afla dinaintea lui Ebed-Iahve, Robul lui Dumnezeu. Nu ştia, dar intuia că acest Rob înţelege situaţia robului său mai bine decât oricine. Şi nu greşea. Pentru a ne izbăvi de robia păcatului, Domnul Hristos Se Întrupează, trăieşte această stare de rob întru totul. Fără de păcat. Pentru a ne izbăvi, Se lasă cuprins în carnea noastră. Înrobita, preaînrobita noastră carne. Pavel, Apostolul născut din ţărâna drumului Damascului şi Lumina vederii lui Hristos, intuieşte şi ştie de-acum, când vorbeşte despre oameni ca robi ai dreptăţii şi argumentează: „Omeneşte vorbind, pentru slăbiciune trupului vostru. Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii spre sfinţire” (Romani 6, 19).

Să te supui trupeşte robiei dreptăţii şi sfinţirii, iată cu adevărat un exerciţiu vrednic de gimnastică spirituală. Un efort vrednic de fitness, de organizarea unui sistem de exerciţii şi atitudini din care să dezvolţi rezistenţa firii tale umane la presiunea prin care lumea lucrează împotriva înduhovnicirii şi mântuirii tale. Sfântul Pavel scrie scurt, la obiect: „Căci atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce roade aveaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea” (Romani 6, 20-21). Roade de care ne este ruşine. Roade care rodesc moartea. De foarte multe ori se vădeşte că Sf. Ap. Pavel are dreptate. Că suntem făcuţi dintr-un aluat extrem de dificil de înţeles. În care amestecăm interesul nostru personal, dorinţa noastră, peste chemarea la dreptate dumnezeiască. Vrem mereu, nu-i aşa, să ni se dea dreptate ori să avem dreptate şi ne simţim extrem de afectaţi atunci când nu ni se acordă „dreptate”; deseori reacţia noastră fiind împotriva evidenţelor care dovedesc că dreptatea nu este a noastră. Cât de minunat contrapune Apostolul dreptăţii sfinţenia! Roadelor ruşinii ce rodesc moartea le opune robia întru sfinţenie. Ne spune, aşadar, şi nouă, precum romanilor odinioară, că în Biserică nu avem drepturi. Sau, dacă vreţi, că spiritul dreptăţii lumii – deseori ascuns în cotloanele unei democraţii fariseice – nu este măsura dreptăţii ce rodeşte sfinţenie. Pentru a fi viu în rodul vieţii veşnice este nevoie să trăieşti ceva mai mult decât litera Legii ce aduce dreptate. E nevoie de Har, de prezenţa Duhului Sfânt în vieţile şi acţiunile noastre. Pentru aceea, îndată după ce ne reamintim de Pogorârea Duhului Sfânt, ne creştem şi în înţelegerea modului în care Harul Acestuia se impregnează în toate mădularele şi acţiunile legate de Biserică, articulează Biserica lumii, fără a îngădui confuzia lor. Izbăvirea de păcate, aşadar, nu este în consonanţă cu căutarea dreptăţii personale, cu exprimarea ifoselor noastre perpetue. Mântuirea ţine, aşadar, de sfinţenie şi de exerciţiul acesta al primirii Harului ca dar al Mântuitorului.

Refrenul urcării pe Muntele Taborului cel descoperitor de Lumină nu este „Fă-mi dreptate!”, „De ce mie, Doamne?…”, ci „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”. Este o punere la îndemână a omului dinaintea Harului lui Dumnezeu. Minunatul nostru Dumnezeu. Căci viaţa veşnică nu-i obţinută, subliniază Apostolul, în vârtutea unui merit ori efort supra-adăugat, ci în Iisus Hristos. Împăratul cel Viu al Împărăţiei către Care ne îndreptăm nădejdile.

Lecţia lecturii acesteia este simplă. Mai ales dacă o privim în context cu lectura Evangheliei. Smerenia cea mare a Domnului. Spre a nu-Şi da smerenia Sa ca exemplu, Domnul alege pe unul dintre oameni ce-I urmează pentru a se entuziasma dinaintea efortului său de a nu fi copleşit de funcţie în defavoarea omeniei sale.

Dumnezeu Însuşi nu vrea să-Şi uite menirea de Mântuitor şi refuză înfricoşarea ori teroarea ca mijloc de mântuire. Cât de minunat o spune Sfântul Ioan Gură de Aur atunci când consemnează de ce a avenit Domnul în chip de Om, iar nu sub chipul înfricoşător al vreunui ciclop (oameni mitologici cu un singur ochi, înfricoşători). Pentru că nu înfricoşarea e arma iubirii, ci mila, harul ce naşte sfinţenie. Sfântul Pavel ne mai atrage atenţia, nouă, celor de astăzi, asupra periculoasei curse a legiferării tuturor aberaţiilor morale. Plata lor rămâne moartea. Pentru că ţin de o dreptate a socialului strâmbat de oportunişti după cum le dă mintea. Or pentru ca lumea să fie spaţiu de creştere întru sfinţenie, Domnul cere să nu căutăm dreptatea noastră, ci a Lui, sfinţenia. Unii cred că ne cere prea mult. Şi coboară exigenţele. Transformă totul în simboluri din care se nasc sincretisme, din care se nasc erezii. Să nu fie! Să căutăm sfinţenia. Şi dreptatea ni se va împlini în Împărăţia cerurilor. Care începe din lumea aceasta. Când nu ne căutăm dreptatea şi îndreptăţirea la păcat.

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!