Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home RODUL VIEI

RODUL VIEI

RODUL VIEI

Slăvit să fie Domnul!

Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 21, începând cu versetul 33, spune aşa:

„Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi. Şi vierii i-au primit la fel. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: «Vor primi cu cinste pe fiul meu!».

Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moştenitorul! Veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui». Şi au pus mâna pe el, l‑au scos afară din vie şi l-au omorât.

Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia, ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care îi vor da rodurile la vremea lor”.

Iisus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri»? (…) Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera”.

După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Iisus vorbeşte despre ei şi căutau să-L prindă; dar se temeau de noroade, pentru că ele Îl socoteau drept prooroc.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, în ultimul capitol, încheie cu urări de sănătate şi spune: „Fiţi tari… întăriţi-vă”.

Iubiţii noştri, foarte multe dintre lucrările pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pământ ca să le facă prin oamenii Săi au fost foarte greu de înţeles, pentru că aşa spune Cuvântul: „Lucrurile duhovniceşti trebuie judecate duhov­niceşte”.

Şi apoi, dacă în firea noastră, în felul nostru de a fi, noi am ajuns să lucrăm, să lăsăm lucrurile duhovniceşti aşa cum sunt ele; poate ar fi bine să le lăsăm undeva deoparte. Ceea ce ne depăşeşte şi ceea ce nu putem noi să înţelegem cu gândirea şi cu înţelegerea noastră, mai bine să tăcem; şi să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul lor, pentru că, la vremea lor, la vremea hotărâtă de Domnul, dacă am rămas cu inima curată, Dumnezeu atunci ni le va arăta fiecăruia dintre noi şi ne va spune: „Vedeţi? Atunci voi nu le-aţi înţeles, dar acum voi le înţelegeţi…”.

Aşa se face că, în vremea când Mântuitorul a fost pe pământ, lucrarea de mântuire pe care a făcut-o pentru noi şi pentru răscumpărarea sufletelor noastre nu a fost nici aceasta aşa de repede înţeleasă (sau aproape deloc) decât, în cele din urmă, de foarte, foarte puţini, deşi – aşa cum spune Cuvântul – Via a fost poporul evreu, cei care aveau tot dreptul la mântuire… cei care se ştiau că sunt din sămânţa lui Avraam, cei care au avut atâtea făgăduinţe, cei de la care, de altfel, a venit mântuirea.

Dar deşi aveau dreptul acesta, chemarea aceasta a lui Dumnezeu, ca ei să primească Cuvântul, să înţeleagă şi rostul nostru pământesc, când au avut ocazia minunată, ei nu s-au folosit de aceasta, ci au pierdut prilejul, pentru că ochii lor erau închişi la acea vreme.

Când proorocii, când profeţii au trecut prin popor, ei au adus cel mai ceresc mesaj din partea lui Dumnezeu pentru oameni, pentru popor, ca acesta să se îndrepte, să-şi îndrepte faţa spre Dumnezeu. Dar tocmai atunci, tocmai în vremea aceea, ochii lor au fost închişi şi mintea lor era întunecată şi n-au putut să înţeleagă şi n-au putut să vadă.

De aceea, poate că nu e de mirare că cei mai mulţi dintre aleşii Domnului, în loc să fie primiţi, ei au fost, în cele din urmă, izgoniţi, au fost, în cele din urmă, prigoniţi. Şi, aşa cum spune cuvântul acesta, „au fost scoşi afară!”.

Unii au fost ucişi cu pietre sau (cum spune Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre înaintaşi la Evrei capitolul 11, despre preţul pe care au trebuit să-l dea) au pribegit prin peşteri, în piei şi cojoace îmbrăcaţi, tăiaţi cu fierăstrăul, ucişi, dispreţuiţi, alungaţi, aruncaţi, neţinuţi de nimeni în seamă… Aşa au fost toţi cei care au adus Cuvântul lui Dumnezeu.

Şi apoi ce să mai spunem, că doar cunoaştem din Cuvântul lui Dumnezeu urmările neascultării de voia lui Dumnezeu. Urmările neascultării, urmarea păcatului este pedeapsa lui Dumnezeu care se abate asupra păcătosului – atât individual, cât şi colectiv –, pentru toţi cei care nu ascultă de trimişii lui Dumnezeu. De aceea Domnul Se folosea şi de această pildă atunci când Se gândea la sfinţii înaintaşi; şi ce inimă sfâşiată o fi avut Domnul când spunea cuvintele acestea: „Via a fost frumoasă, un turn a fost zidit în mijlocul ei… Dar pe unii i-au ucis cu pietre, pe alţii i-au omorât”.

Ce folos că era via împrejmuită, dacă majoritatea dintre trimişi n-au fost înţeleşi?

„Acum, în cele din urmă, pe cine să mai trimit? s-a gândit Stăpânul viei. Pe cine să mai trimit acuma? Am trimis pe robii Mei, ca să-Mi ia ceea ce Mi se cădea să iau din via Mea. Dar acuma… pe cine să mai trimit? Socotesc că acuma să-L trimit pe Fiul Meu, că poate acuma se vor ruşina de El, că este Moştenitorul şi că este direct Fiul Meu; şi că ei vor asculta de El în cele din urmă, şi să-L primească…”.

Lucrătorii viei, când L-au văzut, s-au grăbit să spună: „Acesta este Moştenitorul? Haideţi să punem mâna pe El, să-L ucidem, să-L scoatem afară şi via să rămână a noastră”.

Iubiţii noştri fraţi şi surori, poate că nu sunt mai dureroase clipe şi stări ca acestea pe care ni le pune înainte Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, aceste Cuvinte ale Domnului nostru, în această pildă.

Spunem că nu e ceva mai dureros, când ne gândim că în felul acesta, în cele mai multe locuri, peste Cuvântul lui Dumnezeu şi peste adunările Domnului, foarte mulţi s-au făcut stăpâni pe nedrept. Deşi casa, via nu era a lor, ci le era dată în grijă numai… Deşi se cădea să se poarte cuviincios şi faţă de Stăpân, – ca să nu mai vorbim cum trebuia să se poarte de cuviincios faţă de robii Stăpânului…

Dar ei nu s-au purtat aşa!… Au început să discute şi să se ridice împotrivă, zicându-şi: „Bine, bine, ce afaceri are cineva să vină acuma şi să se amestece în via noastră, în casa noastră, în adunarea noastră, să dea dispoziţii şi să spună cum să facem şi ce să facem?”.

„Ce rost are? vor fi spus fariseii şi cărturarii. Doar a venit proorocul Ilie, Moise şi vin şi alţii după ei… Ce rost mai are atunci ca Moştenitorul să Se amestece în Templele noastre, în slujbele noastre, în ceea ce se tot face aici, şi să ne tot mustre El? Până când să ne tot mustre păcatul şi să ne spună mereu?… Acesta ne incomodează. Mai bine să nu-L primim, ci să-L punem undeva deoparte. Iar dacă noi nu putem face direct lucrul acesta, să-L izgonim, vom face şi vom folosi noi alte metode şi îi vom izgoni afară pe toţi cei care vin ca să ne incomodeze.

Şi, rând pe rând, generaţie după generaţie, aşa s-au petrecut lucrurile, în toate vremile şi în toate veacurile. Să nu mai vorbim apoi că până în vremurile noastre… Ce putem să spunem?… Socotim că foarte mulţi dintre noi cunoaştem istoria Oastei, cu toate jertfele care s-au adus şi cu tot ceea ce le-a plătit lumea tuturor acestor trimişi ai Domnului la noi direct (ca să ne salveze sufletele fiecăruia dintre noi, ca să ajungă Cuvântul lui Dumnezeu până în satele noastre, până la urechile noastre), pentru că îi stingherea pe acei care s-ar fi cuvenit ca să asculte şi să primească ei cei dintâi acest Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu.

Căci se vede că şi pe ei i-a deranjat şi i-a incomodat poate… Şi pe mulţi, pe foarte mulţi dintre noi poate că ne mai incomodează şi astăzi unele vorbe care nouă ni se par cam nepotrivite şi ne par nouă, dacă nu sunt pe măsura înţelesului nostru, că nu prea au sens. Toate acestea sunt pentru că e vremea pe care noi nu o înţelegem, pentru că nici nu o trăim în curăţie şi în ascultare de Dumnezeu.

În Apostolul de duminica trecută, Sfântul Apostol Pavel, înainte de a încheia Epistola întâi către Corinteni – după ce le-a amintit de toate, după ce a cunoscut atâtea dezbinări în mijlocul lor, după ce a trebuit să verse atâtea lacrimi şi să fie socotit în cele din urmă ca un nebun şi în cele din urmă să fie şi el aruncat afară undeva şi neînţeles de nimeni… neînţeles chiar de cei pe care îi născuse prin Cuvântul lui Dumnezeu, după jertfele pe care le-a adus şi el printre ei (căci ştia că, după plecarea lui, se vor strecura printre fraţii din Biserica din Corint foarte mulţi care o vor lua înaintea sa) – el le spune corintenilor aşa: „Dragii mei, chiar de aţi avea voi zece mii de învăţători (şi văd că îi aveţi acum), totuşi, părinte unul singur aveţi, căci el v-a născut din nou prin Hristos”.

Se ridicaseră unii îngâmfaţi mai sus şi a trebuit apoi să spună şi să explice aşa: „Dragii mei, vă mărturisesc şi vă spun, vă fac cunoscută Evanghelia pe care v-am propovăduit-o vouă. Şi vă înştiinţez, vă spun cu foarte mare apăs: Evanghelia aceasta să o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o şi v-am spus-o noi; altfel degeaba aţi crezut”.

Poate că se vor fi gândit unii: „Ce vrea să spună Sfântul Apostol Pavel? că doar noi suntem mari de-acuma, avem o adunare bine închegată, avem fraţi lucrători, avem cântări, avem poezii, avem muzică… Avem de toate… Ce rost avea ca Pavel să vină din nou în mijlocul nostru, în Biserica noastră, să se amestece iarăşi el în lucrurile mărunte ale noastre? Să înceapă el iarăşi?…

Dar ce, noi nu suntem în stare? N-avem noi capacitatea aceasta ca noi singuri să ne conducem? Nu înţelegem noi Cuvântul lui Dumnezeu? Ba da! Îl înţelegem singuri”. Între ei erau unii care se credeau înţelepţi.

Sfântul Apostol Pavel a spus odată: „Iată-vă pe voi înţelepţi şi pe noi nebuni; iată-vă pe voi sătui, pe noi flămânzi; voi cinstiţi şi noi dispreţuiţi”…

De aceea zice el că acolo se adunaseră unii care aveau o tendinţă de a degrada, de a porni pe o pantă greşită înţelesul Evangheliei propovăduite de la început.

La început, Evanghelia era scăldată în lacrimi multe, în dragostea dintâi. Fraţii de atunci erau altcum… Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dragii mei galateni, vă aduceţi voi aminte, când aţi primit Cuvântul, cum eraţi voi de deschişi la inimă şi gata să vă daţi şi ochii, dacă vi s-ar fi cerut?… Acum însă cine v-a tăiat alergarea voastră, când voi mergeaţi aşa de frumos, când voi aveaţi o dragoste aşa de fierbinte? Acuma cine v-a sucit minţile voastre în aşa fel, încât voi nu mai puteţi să vă înţelegeţi? De ce oare aşa de uşor primiţi o altă învăţătură şi un alt duh? De ce oare nu sunteţi mai atenţi şi mai treji?”…

În cele din urmă, Sfântul Apostol le-a dat de înţeles: „De-acum eu sunt bătrân”… Iar corintenilor le spunea: „Eu poate am să mai vin sau poate am să vă mai scriu vreo epistolă. Domnul ştie dacă am să vă mai scriu…”. Dar îi înştiinţează şi le spune aşa, în ultimele cuvinte din capitolul 16 al Epistolei întâi către Corinteni: Ştiţi voi casa lui Ştefana? Ştiţi voi casa lui Fortunat şi a lui cutare şi cutare?… Ei şi-au pus viaţa în joc pentru Numele lui Dumnezeu şi pentru cauza Evangheliei. Ştiţi voi cât au suferit oamenii aceştia? Se cade să-i preţuiţi pe astfel de oameni!…

Oare corintenii să fi ajuns la saturaţia Cuvântului?

Oare cei trimişi din partea Sfântului Apostol Pavel începuseră ca să nu mai fie, cel puţin frăţeşte, primiţi şi preţuiţi?… S-a gândit el că va veni o vreme când oiţele îi vor primi pe alţii în inimi şi în suflete? De aceea spunea: „Preţuiţi pe astfel de oameni care şi-au pus viaţa în joc pentru a vă mărturisi şi a aduce Cuvântul până la voi”…

„Să-i preţuiţi!…” De aceea se spune mereu cu apăs lucrul acesta şi de aceea Mântuitorul, şi în pilda aceasta, le vorbeşte cu foarte mult apăs: „V-am trimis cuvântul cel mai frumos din lume. V-am dat şi v-am trimis vouă pe cei mai zeloşi slujitori ai Mei, ca să vă aducă vouă Cuvântul Sfânt. V-am trimis pe unii care v-au iubit din tot sufletul lor”. Aşa cum însuşi Sfântul Pavel mărturiseşte, zicând: Am avut aşa de mare râvnă pentru cei din neamul meu din care mă trag, pentru rudele mele, pentru cei de aproape… Atunci de ce, dragii mei evrei, voi mă mai învinuiţi acuma că eu am luat-o razna şi că mă ţin de greci şi de romani, când numai Dumnezeu ştie cât vă iubesc, căci am ajuns gata-gata să fiu despărţit de Hristos pentru voi… Că v-am iubit prea mult, m-am pus prea mult chezaş pentru voi, v-am apărat prea mult…

Voi însă aţi primit şi aţi ascultat şi de şoaptele străinului care a venit şi s-a strecurat la urechile voastre cu un cuvânt nesănătos, căci el nu aducea ceea ce era sănătos. Nu era Evanghelia cea adevărată pentru mântuirea sufletului vostru”.

Şi de ce este mai uşor a primi un alt cuvânt sau o altă evanghelie? Este foarte uşor pentru că lucrurile fireşti, lucrurile lumeşti pot fi şi înţelese, şi acceptate mai uşor. Ceea ce-i firesc nu-ţi cere jertfă, nu-ţi impune să renunţi la comoditatea ta, să renunţi la tine însuţi, să pleci nebun pe drumuri ca şi Sfântul Apostol Pavel. Ceea ce nu-ţi impune să tot alergi, să tot posteşti, să te jertfeşti, să mergi din sat în sat, din poartă în poartă, să tot mergi flămând şi însetat, şi în primejdii peste tot, ceea ce nu-ţi cere lucrul acesta sigur că e uşor. Că doar – am zice noi – credinţa pe care am apucat-o, fraţii pe care i-am apucat la noi în sat sunt de-ajuns. Ce să mai vină un „Pavel” să ne mai tot spună mereu: „Fraţilor, de ce sunteţi aşa şi aşa?”…

Pentru că noi trebuie să fim aşa cum ne cere Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Evanghelia pe care v-am propovăduit-o eu nu e de obârşie omenească, pentru că nu am primit-o de la nici un om”.

Cine ar mai fi putut să spună ca şi Părintele Iosif: „Căci Evanghelia aceasta n-am primit-o de la nici un om”?

Părintele Iosif, părintele Pavel, ei au fost în măsură să mărturisească şi să spună acest lucru, că Evanghelia aceasta nu au primit-o de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Evanghelia propovăduită de Părintele Iosif era direct de la Dumnezeu venită la el, căci a avut motive întemeiate când a spus, ca şi Apostolul Pavel: „Eu am propovăduit pe Iisus cel Răstignit aşa cum L-am primit eu prin Duhul şi cum mi-a fost descoperit mie. Însă mă duc şi să mă consult cu fraţii care au fost împreună cu Domnul, care ştiu mai din amănunt problemele şi lucrurile acestea, ca nu cumva alergarea mea să fie zadarnică. Am să mă duc la Petru, Ioan şi Iacov şi am să mă consult cu ei, ca să vedem dacă se mai potriveşte felul meu cu al lor!”.

Şi aşa a făcut acest om al lui Dumnezeu!

Adică trebuia să se verifice el însuşi dacă mai este în aceeaşi învăţătură, dacă mai este în acelaşi duh care ar trebui să se potrivească peste tot şi în toţi.

Vederile noastre să fie la fel!

Înţelegerea noastră să fie la fel!

Inima noastră să fie la fel!

Crezurile noastre să fie la fel!

Ţelul nostru să fie Unul, toţi să avem un singur ţel! Ţinta noastră să fie Iisus cel Răstignit!

Povestea cineva o întâmplare despre un vapor. Căpitanul vasului supraveghea aparatura de la bord, busola după care urmărea traseul ce trebuia parcurs. Însă un răufăcător, în lipsa căpitanului, s-a strecurat, să nu-l vadă nimeni, şi a defectat busola, ca să nu mai indice drumul cel bun.

Busola a început să arate eronat şi a schimbat tot drumul vaporului cu un drum fals. Căpitanul, fiind însă bine încredinţat că aparatura lui era bună, a mers cu siguranţă pe drumul cel fals. Şi-a tot mers, şi-a tot mers, – ca deodată să se vadă surprins şi atacat de un cerc de alte vase, luat prin surprindere şi obligat să se predea.

Se întrebau surprinşi:

– Ce s-a întâmplat, că noi n-am vrut să ajungem aici? Cum de am ajuns noi aici?…

Ceilalţi însă, duşmanii, răspundeau supăraţi:

– Voi sunteţi vinovaţi, că aţi încălcat apele teritoriale ale noastre! Nici nu ne-aţi înştiinţat că sosiţi… Ce căutaţi voi aici?

Căpitanul vaporului le-a spus:

– Dragii noştri, noi n-am vrut să ajungem aici!…

– Cum n-aţi vrut?… Dar nu se poate altfel!

– Uitaţi, noi am plecat cu destinaţia cutare, din locul cutare… Dar cum se face că am ajuns aici nici noi nu mai înţelegem nimic. Apoi, un timp îndelungat, au tot cercetat şi controlat vasul, iar la urmă au ajuns şi la busolă. Şi au văzut că ea era defectă, pentru că cineva umblase acolo intenţionat şi îi rătăcise de la drumul cel bun, de la orientarea cea sănătoasă.

Iubiţii noştri fraţi şi surori, să facă Dumnezeu, să deschidă El inimile noastre aşa de largi şi aşa de mari, ca să putem cuprinde toate laturile lucrării lui Dumnezeu: „înălţimea, lăţimea şi adâncimea”, aşa cum spune Sfântul Pavel.

Toate aceste dimensiuni să le putem înţelege şi să le putem cuprinde în inima noastră, ca să nu mai fim copii la minte, târâţi de orice valuri şi vânturi încolo şi încoace şi de orice fel de învăţătură. Să nu mai fim duşi încolo şi încoace.

Să nu ajungem şi noi să spunem cu tristeţe (căci eu m-am temut foarte mult de cuvintele, de avertismentele pe care le-a lăsat Mântuitorul poporului evreu): „Doamne, dacă noi am venit în Lucrarea Oastei Domnului de atâta vreme, poate că mai bine ar fi fost dacă ne-ai fi luat deja la Tine atunci când eram în dragostea dintâi, când inima noastră era plină, prea plină, când fraţii noştri ne erau aşa de dragi… Când alergam pe drumuri, când plângeam, când cântam împreună, când mergeam peste tot cu o inimă deschisă… Poate că era mai bine să ne fi luat atunci la Tine, Doamne!…”

Dar în urmă a trecut vremea şi a tot trecut, şi poate că mulţi au ajuns la saturaţia aceea la care nici Cuvântul lui Dumnezeu nu-şi mai face nici un efect. Oare nu cumva se împlinesc cuvintele care spun: „Adevărat, adevărat vă spun că niciunii nu vreţi gusta din Cina Mea. Adevărat vă spun că unui alt neam i se va da…”?

M-am gândit la Lucrarea Oastei, aşa cum mărturisea Părintele Iosif pe patul de moarte când a spus: „Dragii mei, iată că eu acuma mă duc. Dar Dumnezeu a trimis unica, singura Lucrare salvatoare pentru Biserica şi pentru poporul nostru. Dacă şi pe aceasta o vor respinge, poate că nu li se va mai trimite niciuna, ci li se vor trimite lucrări de rătăcire, să se ducă rătăciţi…”.

Şi aici ne temem să nu ajungem şi noi, dacă nu rămânem în ascultare. Căci atunci vor veni alţii – cum spune Mântuitorul – de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, iar fiii împărăţiei vor fi scoşi afară!

S-or fi gândit evreii: „Bine, bine, Învăţătorule, dar Tu spui lucrul acesta? Noi avem rădăcina pe credinţa lui Avraam, noi avem Legea, noi avem pe Moise… Ce să caute alţii, de la răsărit şi de la apus? Aceştia nici nu sunt evrei…”. Nici nu sunt ostaşi ai lui Hristos…

Da, iubiţii mei! Şi totuşi vor veni alţii şi vor sta la masă cu Părintele Iosif, cu fratele Ioan Marini şi cu ceilalţi părinţi duhovniceşti ai noştri – iar fiii vor fi scoşi afară.

Oare să fie posibil lucrul acesta?

Da, e posibil, pentru că nimic întinat nu va intra în Împărăţia Cerurilor. Nu poate moşteni carnea şi stricăciunea Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia duhurilor.

Mulţumim Domnului din toată inima noastră şi Îl rugăm pe Domnul să ne ajute să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu la vremea când noi suntem cercetaţi, când inimile noastre sunt cercetate. Când se fac cele mai insistente apeluri la trezirea şi la bună-cuviinţa noastră de a ne înrola frumos şi ordonat în Lucrarea Oastei Domnului!…

Frumos şi ordonat!… Aceasta ni se spune peste tot, foarte apăsat: să intrăm în rânduri, să nu mergem pe alături.

De aceea, iubiţii noştri, pentru că şi noi suntem foarte cuprinşi, învălmăşiţi în lupta aceasta, să ne dăm şi noi toate silinţele, toată osteneala noastră: cu cât vedem cum creşte răul şi neascultarea multora, cu atât mai mult să fim gata şi de jertfă, şi de plug.

Nu se poate să nu gustăm şi noi amărăciunea fie a secolului, fie cea individuală, fiecare în parte. Dar să-L rugăm pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi să îngenunchem neîncetat sub Crucea izbăvirii Sale şi-a mântuirii noastre de păcatele noastre; şi, cu lacrimi de căinţă şi de pocăinţă, să îmbrăţişăm picioarele Celui ce suferă încă răstignit pentru greşelile şi păcatele noastre.

Să nu ne despărţim de ea când bat furtunile tot mai tari, când ne izbesc şi dintr-o parte, şi din alta!

Unica salvare rămâne numai Crucea lui Hristos! Să îmbrăţişăm Crucea şi să nu ne despărţim de ea, ca să nu ni se strice nici vederile noastre şi nici inima noastră, ca să primim cununa cea minunată din Mâna Stăpânului nostru. Când Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos o va aşeza pe capetele părinţilor noştri, să mergem şi noi smeriţi, cu fruntea aplecată după ei, ca nişte robi netrebnici, dar care să primim Cununa Vieţii şi mântuirii Lui. Amin.

Vorbirea fratelui Visarion Ţuţu la nunta de la Malu Alb – 4 septembrie 1982
Strângeţi fărâmiturile, vol 2 / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!