Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Rugãciunea insistentã a credinței

Rugãciunea insistentã a credinței

Rugãciunea insistentã a credinței

– Cuvânt la Duminica a 31-a dupã Rusalii – (Luca 18, 35-43)

„Apropiindu-se Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta? Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul” (Luca 35-37)

Vedem, iată, că mulţimea chiar dacă mergea după El şi Îl asculta şi vedea minunile pe care le făcea, pentru ei era doar Iisus Nazarineanul… Atât ştiau ei să spună despre El. Însă orbul depăşeşte această înţelegere şi – auzind Cine trece – „…a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine” (Lc 18, 38). Putem spune că el auzise de Iisus cel Care vindeca şi tămăduia pe mulţi oameni şi, gândindu-se că, într-o zi, va veni şi va trece şi prin cetatea lui, atunci Îi va cere să-l tămăduiască şi pe el. Şi, iată, Tămăduitorul a venit, iar el, luminat fiind de lumina care vine de sus, a strigat, cerând mila Lui. Vedem că orbul Îl mărturiseşte pe Iisus ca Fiul lui David, însemnând Unsul Domnului, Mesia, Hristos, adică Mântuitorul aşteptat de omenire de la început şi făgăduit de prooroci. Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: „Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!” (Lc 18, 39). O adevărată mărturisire de credinţă!…

De aceea, strigătul lui nu a rămas fără răspuns, că Mântuitorul porunceşte să fie adus la El. Credinţa nu trebuie să fie statică…; El vrea mereu mai mult să urce. „Ce voieşti să-ţi fac?” Iar orbul răspunde: „Doamne, să văd!” El crede din toată inima că Domnul poate face acest lucru mai presus de puterile omului, de aceea mai tare striga şi mărturisea. „Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit” (Lc 18, 42). Primul lucru pe care l-a văzut orbul a fost faţa Domnului Iisus, pe Care L-a mărturisit şi Care era Însăşi Lumina lumii.

Credinţa e o stare de spirit care cuprinde şi convingere şi ştiinţă. Credinţa o ai sau o capeţi. Poate fi în stare continuă, indiferentă sau vie. Este o chestiune de sentiment. Credinţa poate veni brusc în urma unei mărturii, a unei persoane sau a unei colectivităţi, aşa cum ne învaţă Sfântul Pavel: „Credinţa este din auzire” (Rom 10, 17). Credinţa este rezultatul liber al voinţei noastre, al sentimentului, al pregătirii noastre sufleteşti de a înţelege misticul, de a descoperi unirea cu Dumnezeu. Credinţa este un act voluntar, credinţa este înainte de cunoştinţă. Această credinţă a avut-o şi orbul Bartimeu, din această Evanghelie de astăzi, care i-a adus tămăduirea, mântuirea. Mila lui Dumnezeu ştim că este nemărginită, nemăsurată. Izvorul milei este Dumnezeu. Un creştin nu poate să se mântuiască fără darul milei. Mila, ca dar al lui Dumnezeu, este – în dese cazuri – refuzată sau respinsă de neputinţa umană şi lipsa de voinţă, lipsa de iubire a aproapelui. Mila face parte din fiinţa lui Dumnezeu, este un atribut al Lui. Profetul David scrie şi ne spune: „Mila Ta, Doamne, mă va întâmpina în toate zilele vieţii mele” (Ps 83, 3).

Mila Dumnezeiască a fost descoperită ca atribut al lui Dumnezeu, ca sentiment uman şi ca dar special adus de Mântuitorul Iisus Hristos, în calitatea Sa de Dumnezeu şi prin slujirea Sa ca Împărat. Dovadă, orbul de la poarta Ierihonului se adresează Doctorului sufletelor noastre ca Unui moştenitor şi desăvârşitor al Scopului împărătesc al lui David: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”

Îl vedem pe orb că nu avea nevoie de pâine, de apă, de haine, ci îi ardea sufletul să se întâlnească o dată cu Mesia, despre Care auzise şi se vorbise în proorocii. Orbul trăia profeţia: şchiopii umblă, surzii aud, ologii merg, oamenii se vindecă pe patul morţii, demonii izgoniţi. „Şi cum Iisus a venit să cerceteze poporul Său, trecea şi prin aceste locuri redeşteptând în mintea oamenilor câte le făcuse Domnul” (cf. Ps 23). El nu cerea lucruri folositoare sau necesare vieţii sale chinuite; se vedea că orbul aştepta aici răspuns credinţei sale în Profetul din Nazaret, „Fiul lui David”. Ziditorul are grijă de cel ce poartă „chipul şi asemănarea Sa” (Fac 1, 26).

Trebuie să luam aminte că noi, oamenii, avem nevoie, mai mult ca oricând, astăzi, de credinţă şi încredere în Dumnezeu, dacă vrem să fim cu adevărat sănătoşi la trup şi la minte, sau chiar dacă vrem să suportăm cu demnitate sacră tribulaţiile bolilor. Credinţa încă vindecă, credinţa încă ajută. Biserica noastră Ortodoxă a învăţat întotdeauna despre locul credinţei şi al rugăciunii pe timp de boală şi de necaz.

O, dacă am striga şi noi, astăzi, ar auzi, ar veni, ar coborî Doctorul sufletelor noastre şi ne-ar vindeca, dar încă nu… Nu avem ce ne trebuie. Ne lipseşte această credinţă. Ea lipseşte şi la cei care nu cred, dar ne lipseşte şi nouă, cei care ne credem că o avem şi ne numim creştini, şi chiar creştini practicanţi.

Noi nu trebuie să pierdem din vedere că boala, durerea, accidentele, tragedia nu vin de la Dumnezeu. Dumnezeu le permite, le îngăduie, dar El nu le voieşte! Ele vin din lume, aşa cum este ea, căzută prin păcatul strămoşilor, din zona infinită a lumii materiale, murdărite de păcatele omenirii. Trebuie să ne conectăm cu Hristos. Dacă ne deconectăm de Trupul lui Hristos, Biserica, rezultatul este o viaţă paralizată, fără putere. De ce suntem atât de şovăielnici? De ce nu facem legătura cu Hristos printr-o credinţă vie şi o Euharistie dătătoare de viaţă?

De aceea, astăzi, dacă am auzit şi auzim Cuvântul lui Dumnezeu, să nu ne învârtoşăm inimile noastre, să luam aminte la viaţa noastră şi să-L primim pe Hristos în sufletul nostru, prin Tainele tămăduitoare, să cerem mila cea nepieritoare şi darurile veşnice de la Mântuitorul nostru.

Pentru aceasta venim la biserică: să învăţăm, să înţelegem, să ascultăm, să cugetăm adânc şi apoi să mărturisim: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Amin.

Pr. Alexandru ŢUGUI

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *