Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Rugăciunea particulară și câteva recomandări despre cum să ne rugăm ( I )

Rugăciunea particulară și câteva recomandări despre cum să ne rugăm ( I )

Rugăciunea particulară și câteva recomandări despre cum să ne rugăm ( I )

Î.P.S. Serafim, Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale si de Nord

Nici un credincios nu poate spune: Nu am nevoie de Biserică! Dumnezeu este pretutindeni, deci mă pot ruga oriunde. Aceasta este o gândire individualistă, egoistă, care ignoră că Dumnezeu Însuşi este comuniune de Persoane şi că omul nu se poate realiza pe sine decât în comuniune cu ceilalţi semeni ai săi. Nevoia de comuniune ţine de fiinţa omului, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu ne putem realiza ca persoane, după chipul Persoanelor divine, decât în măsura în care ne deschidem spre semenii noştri şi devenim treptat una cu ei. Biserica este tocmai spaţiul în care exersăm, prin rugăciunea comună şi angajarea în slujirea oamenilor care au nevoie de ajutor, comuniunea cu semenii noştri şi dragostea care ne face pe toţi una. Numai în Biserică şi prin Biserică putem birui în noi egoismul, care este expresia ultimă a păcatului. Marele teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae, numeşte Biserica „laboratorul învierii”. În Biserică, prin Sfintele Taine şi rugăciunea comună, înviem mereu şi biruim egoismul care ne ţine ferecaţi în noi înşine şi ne conduce la moartea spirituală înainte de moartea fizică.

Rugăciunea particulară se inspiră şi este susţinută de rugăciunea Bisericii; ea este continuarea rugăciunii din Biserică şi se face în orice loc şi în orice vreme. Important este să ne rugăm cât mai mult şi cât mai bine. În acest sens, primii monahi recomandau repetarea deasă, cu atenţia cuvenită, a unor versete scurte din Sfânta Scriptură, îndeosebi din Psalmi, pentru ca mintea să fie mereu ocupată cu rugăciunea. Cu timpul, „rugăciunea de toată vremea” a devenit aşa-numita „Rugăciunea lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, care este, de asemenea, de inspiraţie biblică (cf. Marcu 10, 47). Aici trebuie să subliniem faptul că Tradiţia duhovnicească a Ortodoxiei nu cunoaşte o spiritualitate a monahilor şi alta a laicilor. Atât monahii cât şi laicii sunt chemaţi să tindă spre aceleaşi culmi duhovniceşti, care, în termeni biblici, sunt desăvârşirea sau asemănarea cu Dumnezeu. Când Hristos spune: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48), El Se adresează tuturor oamenilor, indiferent de poziţia lor în societate sau în Biserică. Deşi căile de vieţuire sunt diferite pentru monahi şi pentru laici, totuşi ţinta este aceeaşi. Tot astfel şi în ce priveşte rugăciunea. Credincioşii laici, ca şi monahii, sunt chemaţi să se roage „neîncetat” (cf. I Tesaloniceni 5, 17). Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să mai lucrăm, ci, dimpotrivă, să facem din tot lucrul o rugăciune. „Orice faceţi, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu şi Tatălui” (Coloseni 3, 17). În România postbelică, câţiva monahi de la mânăstirea Antim din Bucureşti au întemeiat Cenaclul „Rugul aprins” (cu referire la rugul din Sinai care ardea şi nu se consuma; cf. Exod 3, 2-5), care-şi propunea să răspândească îndeosebi printre intelectuali spiritualitatea isihastă cu accentul pus pe rugăciunea neîncetată. Rezultatele au fost surprinzătoare. Mulţi intelectuali angajaţi în societate au ajuns la rugăciunea neîncetată, adică la starea de rugăciune, care este o rugăciune dincolo de cuvinte. Din păcate, după instaurarea regimului comunist, Cenaclul a fost interzis, iar membrii săi activi au fost închişi.

Desigur, la rugăciunea neîncetată sau la starea de rugăciune nu se ajunge uşor; ea este, în cele din urmă, un dar al lui Dumnezeu. Totuşi efortul credinciosului este absolut necesar. Părinţii cu experienţă în practica rugăciunii ne învaţă să ne rugăm dimineaţa şi seara, înainte şi după masă cu rugăciunile pe care le găsim în fiecare carte de rugăciuni, iar în restul timpului, la lucru, în călătorie, în orice loc şi în orice vreme să încercăm să rostim în gând, cât mai des, rugăciuni scurte, cum sunt: „Doamne, miluieşte!”, Doamne, ajută-mă!”, „Doamne, vino degrab în ajutorul meu!”, „Doamne, nu mă părăsi pentru păcatele mele!” sau Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” etc. Ni se recomandă, de asemenea, citirea regulată din Sfânta Scriptură, îndeosebi din Psaltire (carte care cuprinde cei 150 de Psalmi, împărţiţi în 20 de „catisme” sau stări, ca şi rugăciuni de pocăinţă) şi din Noul Testament.

Important este ca, la rugăciune, să ne concentrăm atenţia la cuvintele rostite sau gândite, pentru ca mintea să nu se împrăştie în altă parte, ci să „coboare” în inimă. Orice rugăciune trebuie să tindă să devină o rugăciune a inimii, adică să angajeze inima, pentru că în inimă se concentrează toată fiinţa noastră. Într-adevăr, toate puterile fizice şi psihice, care sunt tot atâtea energii care străbat fiinţa umană, se recapitulează în inimă. Mintea însăşi este o energie a inimii. Ea nu se poate odihni sau linişti decât dacă „coboară” în inimă, unde este locaşul ei propriu. De asemenea, în inimă sălăşluieşte harul Duhului Sfânt de la botez. O rugăciune care se opreşte la nivelul minţii (al creierului) fără să angajeze inima, rămâne o rugăciune pur raţională, seacă, sterilă. Ea nu aduce bucurie şi pace în suflet, ci mai degrabă oboseală şi plictiseală. Pentru ca mintea să coboare în inimă şi odată cu ea rugăciunea, trebuie să ne rugăm cu multă atenţie, cu evlavie şi cu smerenie, recunoscându-ne starea de păcătoşenie. Trebuie, de asemenea, să ne rugăm ca Dumnezeu Însuşi să ne dea darul rugăciunii. Căci rugăciunea adevărată este un dar al lui Dumnezeu.

(continuare mâine, 04.02.2021)

(De te voi uita, Ierusalime… sau Ortodoxia trăită în Occident, Doxologia, Iaşi, 2018, pg. 189-194)

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *