Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Rugăciunea particulară și câteva recomandări despre cum să ne rugăm ( II )

Rugăciunea particulară și câteva recomandări despre cum să ne rugăm ( II )

Rugăciunea particulară și câteva recomandări despre cum să ne rugăm ( II )


Când ne rugăm bine sau cu o „rugăciune curată”, neîntinată de gânduri străine, ca şi cu multă umilinţă, atunci simţim în inimă căldura harului care se revarsă în piept şi în tot trupul. Ea se manifestă ca dragoste faţă de toţi oamenii şi de toată creaţia, pe care-i simţim ca pe propriile mădulare. Acesta este semnul regăsirii unităţii ontologice a întregii creaţii, care se concentrează ca întru-un focar în inima noastră. Numai în unitate desăvârşită cu toţi oamenii şi cu toată creaţia ne realizăm ca persoane după chipul Persoanelor divine. Altfel, rămânem la starea de indivizi egoişti, plini de ei înşişi, care caută doar interesul propriu, ignorându-i pe ceilalţi sau chiar în detrimentul lor. Se înţelege că într-o astfel de stare omul nu va găsi niciodată odihna sufletului său. El va fi mereu nemulţumit de ceea ce are, ca şi de semenii săi, în care vede adeseori duşmani sau pe care-i face responsabili pentru nereuşitele sale. Ne întrebăm totuşi de ce se ajunge atât de greu la „rugăciunea curată”, care ne dă pacea inimii? Pentru că suntem profund marcaţi de căderea în păcat, care fărâmiţează neîncetat în noi unitatea lăuntrică a firii noastre. Inima noastră este permanent asaltată de gânduri şi dorinţe străine de natura ei, care-i distrug unitatea. Să nu uităm că păcatul şi patima (păcatul repetat care devine obişnuinţă rea sau viciu) nu sunt naturale, adică nu ţin de natura creată de Dumnezeu. Dimpotrivă, păcatul este tot ce poate fi mai nenatural, mai iraţional. Şi cu toate acestea, noi suntem atât de obişnuiţi cu păcatul încât, adeseori, nu ne dăm seama de ceea ce aparţine naturii noastre şi de ceea ce o distruge. Cu alte cuvinte, nu avem o conştiinţă clară a păcatului şi păcătuim, de multe ori, fără să ne dăm seama. Or, păcatul îşi face lucrarea sa. El este ca un cariu care roade permanent la unitatea fiinţei noastre lăuntrice şi reuşeşte, treptat, să o fărâmiţeze. Lucrarea rugăciunii este tocmai inversă. Ea reface, cu ajutorul harului, unitatea naturii noastre, care se concentrează în inimă. Lucrarea ei este însă extrem de anevoioasă tocmai pentru că mintea se împrăştie foarte uşor la lucrurile din lume. „Pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2,16) exercită asupra minţii o atracţie atât de mare, încât ea nu se poate concentra uşor la rugăciune sau, după rugăciune, se întoarce imediat la lucrurile din lume. Lucrarea rugăciunii înseamnă o mare asceză, un efort permanent, până când mintea se detaşează, încetul cu încetul, de lucrurile exterioare şi se opreşte din împrăştierea ei pentru a se concentra numai la actul rugăciunii. Dar nu trebuie să renunţăm să ne rugăm nici atunci când facem experienţa dureroasă a împrăştierii minţii în timpul rugăciunii. Căci rugându-ne regulat şi cât mai des, mintea se va obişnui cu rugăciunea şi va fi tot mai atentă la ceea ce face. Rugăciunea va câştiga astfel în calitate şi va deveni o rugăciune curată, netulburată de gânduri străine. Ea va „coborî” odată cu mintea în inimă şi va lucra la refacerea unităţii ei.

Pentru ca mintea să se poată ruga cât mai curat, adică cu atenţia concentrată în inimă, sunt necesare anumite condiţii. Mântuitorul ne spune: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11,25). Apoi El ne învaţă: „Când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Şi tot El ne spune: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea” (Mc 11, 24). Trebuie deci să ne rugăm cu credinţa că Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră, chiar dacă n-o împlineşte după cum dorim noi. Nicio rugăciune săvârşită cu credinţă şi cu smerenie nu se face în zadar. Apoi trebuie să iertăm pe semenii care ne-au greşit, pentru că ţinerea de minte a răului dezvoltă în noi energii negative care ne împiedică să ne rugăm curat. De asemenea, nu ne putem ruga în stare de stres sau de oboseală prea mare, căci nu vom reuşi să intrăm în cămara inimii. Rugăciunea cere atât liniştea exterioară, cât şi liniştea interioară.

Pe lângă aceste condiţii, marii duhovnici insistă asupra importanţei postului alimentar şi a altor practici ascetice care favorizează practica rugăciunii. O maximă ascetică spune că nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin şi că Duhul Sfânt nu locuieşte în omul care caută plăcerea simţurilor. Cu cât ne înfrânăm mai mult de la mâncare şi băutură, cu atât mai uşor mintea coboară în inimă. Neînfrânarea de la mâncare şi băutură atrage mintea spre simţuri şi aprinde pofta trupească. În acest sens, Tradiţia ortodoxă recomandă postul alimentar în toate miercurile şi vinerile de peste an, precum şi în cele patru Posturi: Postul Paştilor (7 săptămâni), Postul Crăciunului (6 săptămâni), Postul Sfinţilor Apostoli (2-3 săptămâni) şi Postul Adormirii Maicii Domnului (2 săptămâni). Postul poate fi total (ajun) sau parţial, când se mănâncă vegetarian (legume şi fructe). Metaniile (aplecarea cu genunchii şi fruntea la pământ şi însemnarea cu semnul Sf. Cruci) şi închinăciunile (aplecarea doar cu mâna dreaptă şi însemnarea cu acelaşi semn), însoţite de „Rugăciunea lui Iisus” sau de alte rugăciuni scurte sunt, de asemenea, practici care favorizează rugăciunea şi dezvoltă în noi smerenia. Monahii sunt ţinuţi să facă 300 de metanii pe zi şi 1000 de închinăciuni. Trebuie să spunem şi aceea că postul şi celelalte practici ascetice recomandate de Tradiţia ortodoxă nu au ca scop omorârea trupului, ci a păcatului şi a patimilor care lucrează prin trup. Asceza este o mare binecuvântare pentru sănătatea trupului. Numai cei ce o practică îşi dau seama de acest mare adevăr!


Î.P.S. Serafim, Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

(De te voi uita, Ierusalime… sau Ortodoxia trăită în Occident, Doxologia, Iaşi, 2018, pg. 189-194)

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *