Când eram copil și mergeam la școala primară din satul meu, de multe ori stăteam iarna în școala noastră fără de foc în sobă, din lipsă de lemne. Școala nu avea lemne, pentru că cei care trebuia să aibă grija lemnelor de foc erau niște oameni nechibzuiti si nu se îngrijeau din vreme să aducă lemnele din pădure…
În asfel de vremuri, noi, toti copii, tremuram in băncile noastre, iar învațătorul tremura și el împreună cu noi..
Atunci s-a luat o hotărâre : fiecare școlar să aducă de acasă neapărat, dimineata, când venea la școală, câte două bucățele de lemn, ca să avem cu ce face focul în soba clasei noastre. Și așa am și făcut zile și săptămăni la rand, în vremea când școala nu avea lemnele ei.
Cănd duceam lemne de acasă, ne incalzeam ; când uitam să aducem, tremuram cu toții de frig și nu ne alegeam cu nici un folos de învățătură.
Cam așa stăm și sufletește când adunarea noastră duhovnicească nu are căldură si putere.
Atunci, dacă nu aducem fiecare partea noastră de foc de acasă, stăm cu toții și înghețăm sufletește, căci în soba dragostei, nu-i nici o scânteie de căldură; în lucrarea credintei, nici o roadă duhovnicească; iar pe altarul nădejdii, nici o putere de jertfă.
Dragă fratele meu, sufletul meu și fiul meu, îngrijește de focul nădejdii frățești!
Pune lemne pe focul acesta sfănt la care ne încălzim cu totii!
Pune lemnele rugăciunii, ale postului, ale răvnei și ale ostenelilor!
Fr. Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei din ( vol. 2 pag 115)
