Mărturii Meditaţii

Să avem îndrăzneala, să avem curajul să-L mărturisim pe Iisus Hristos

„…Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne aflăm aici, în Casa Lui, căci unde în altă parte ne-am simţi noi mai bine? Când înţelegeam pe Hristos în felul lumii, înţelegeam şi Biserica şi trăirea noastră în Biserică tot în felul lumii. Consideram că putem să ducem o existenţă dublă. Acum, nu, căci înţelegem că toată viaţa noastră trebuie să I-o dăm lui Hristos. Nu ni se cere nici un sfert, nici jumătate, nici trei sferturi, ci toată, în întregime. Pentru că Mântuitorul n-a adus o jumătate de jertfă, sau sferturi de jertfă, ci S-a dat cu totul, pentru ca noi să putem fi mântuiţi şi să-I putem astăzi înălţa o cântare nouă.

Ce bucurie mare avem, că vedem aici atâţia tineri! De fapt, întâlnirea noastră îi are în vedere pe tinerii din Oaste. Noi suntem siguri că mulţi dintre cei care nu sunt aici se află acum în rugăciune şi deci sunt împreună cu noi; ardem într-o flacără curată şi unică, pe care vrem s-o întreţinem, nu cu energii pământeşti, ci cu focul Duhului Sfânt.

Am auzit lucruri minunate astăzi şi ne bucurăm că tinerii noştri încep să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu, încep să-şi modeleze viaţa după Acesta, în aşa fel, încât să ajungă la starea de bărbăţie în Hristos. A fi bărbat în Hristos – căci în Hristos nu este nici femeie, nici bărbat, ci omul ńou, răscumpărat prin Sângele Său – înseamnă a putea da un răspuns la toate problemele vieţii, la toate provocările lumii contemporane, de pe poziţiile Evangheliei, de pe poziţiile Golgotei. Noi vedem acum viaţa de pe culmea aceasta înaltă pe care s-a înălţat Crucea lui Iisus Hristos. De aici ne vine nouă toată puterea, toată înţelegerea, întrucâ Iisus Hristos este pentru noi nu numai Mielul Ce S-a jertfit, ci este şi Mielul Care a înviat, spre a ne da viaţă şi nu oricum, ci din belşug.

Budismul, de exemplu, oferă credincioşilor săi nu viaţa veşnică, ci nefiinţa. După ce sufletul omului parcurge toată roata existenţelor spre a-şi ispăşi păcatele, printr-o succesiune de reîncarnări ce fac zadarnică Jertfa lui Hristos, sfârşeşte în nefiinţă, în increat, ca şi cum asta ar fi fericirea cea mai mare – să nu exişti. Ori inexistenţa, nefiinţa îl are drept părinte pe diavolul, tatăl neantizării, care luptă împotriva vieţii. Şi, fac o paranteză, cât de absurd ne apar acele anunţuri mortuare, în ziare, unde scrie despre cutare sau cutare că «a trecut în nefiinţă». Aceia numai creştini nu mai sunt! Probabil, din neştiinţă spun aceasta, nu din convingere. Ar trebui să le arătăm adevărul semenilor noştri şi sub acest aspect.

Ne pare bine că tinerii noştri încep să-şi găsească plăcere în Casa Domnului, în învăţătura Sfintei Scripturi, în învăţăturile ce ne fac să înţelegem mai bine Sfintele Scripturi. (…)

Dacă ne-am închipui lumea aceasta o mare imensă, care trece dincolo de linia orizontului, iar pe marea aceasta am vedea multe corăbii creştine, ar trebui să cercetăm cine este la cârma acestor corăbii. Iată că pe marea aceasta e şi corabia numită Ortodoxia. Cine se află la cârmă? Se află Iisus Hristos cel Euharistic şi Iisus Hristos Cuvântul. Iar în corabie se mai află Maica Domnului, cei doisprezece Apostoli, martirii, mucenicii din toate timpurile şi, ca nişte nevrednici, suntem şi noi acolo. Prin mila şi îndurarea lui Dumnezeu, am fost «pescuiţi» şi noi din marea fărădelegilor şi a păcatelor, unde eram ameninţaţi să ne scufundăm pentru totdeauna; ni s-a întins mâna, fiind scoşi în ultima clipă şi aduşi la viaţă.

Aceasta este corabia cu care noi mergem spre limanul cel ceresc. Sunt şi alte corăbii în care Se află numai Iisus singur. Acolo nu vezi nici pe Maica Domnului, nici pe Apostolii nici pe Sfinţii din toate timpurile… În schimb, îi vezi numai pe dumnealor, „creştinii“ care se consideră mântuiţi direct, fără ajutorul altcuiva, căci pe Maica Domnului şi pe Sfinţi i-au aruncat peste bord şi au rămas numai ei… cu Domnul Iisus. Nu ştiu dacă acesta este Iisus cel întreg, Iisus cel Adevărat. Pentru că noi nu-L vedem pe Mântuitorul în activitatea Sa decât împreună cu Maica Sa şi cu ucenicii Săi. Chiar dacă nu se vorbeşte mereu în Evanghelie despre Maica Domnului. Pentru că Maica Domnului stătea retrasă în smerenie. Ea privea la Mântuitorul, din margini de norod şi, plângând, Îi mulţumea Tatălui Ceresc că, prin Fiul pe Care L-a adus pe lume, prin Cuvântul Întrupat, El Îşi împlineşte misiunea şi că ceea ce auzea ea şi strângea în inima ei prindea viaţă prin Fiul; că se vestea săracilor Evanghelia şi că Iisus Mântuitorul a intrat în misiunea Lui pe care o va duce până la capăt. Chiar şi când se afla pe Golgota, ea ştia că toate se vor împlini după cum i-a spus Fiul ei şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

Iată de ce considerăm Tradiţia noastră o învăţătură trecută prin sita a două mii de ani.

Dacă întoarcem filele Scripturii şi ne ducem la Cartea lui Moise, la Geneza şi la celelalte cărţi, observăm că, la un moment dat, Moise se afla pe munte. Patruzeci de zile a stat el acolo, pentru că Dumnezeu îi dădea Legea pe care trebuia s-o ducă poporului evreu şi după care el trebuia să-şi călăuzească viaţa. I-a dat Tablele Legii. Patruzeci de zile l-a învăţat pe Moise cum să organizeze Templul şi toate câte sunt acolo. Până şi măsurătorile erau exacte, date, nu de oameni, ci de Dumnezeu lui Moise.

Mântuitorul a venit într-o putere mai mare decât a lui Moise, nu pentru a desfiinţa Legea, ci spre a o împlini, la un nivel superior, tocmai prin împlinirea Legii celei Noi. Ei, bine, şi Mântuitorul stă patruzeci de zile pe munte, cu ucenicii. Se întâlneşte cu ei şi îi învaţă cum să organizeze Biserica. Deci ceea ce avem noi astăzi nu este de natură omenească. (…)

Da, dragi tineri, această învăţătură v-o aducem noi, căci şi noi am primit-o, la rândul nostru, de la alţii mai mari decât noi, iar şirul celor care au predat solia merge mai departe. Primul a predat-o Mântuitorul Apostolilor; Apostolii au predat-o ucenicilor şi, aşa mai departe, până ce, astăzi, ea ne vine de aici, din Sfântul Altar, unde se află în Trupul şi Sângele Domnului – Iisus cel Euharistic; şi în Iisus Hristos-Cuvântul – Sfânta Scriptură! Acestea două sunt acolo. Noi le avem. Sigur că a fost o perioadă destul de lungă, în istoria Bisericii noastre, când, mai mult, Iisus Hristos cel Euharistic era prezentat poporului. Iar Iisus-Cuvântul era o Carte ce stătea închisă şi n-avea voie să pună nimeni mâna pe ea, ca şi cum am fi trăit pe vremea lui Moise, când apropierea de Muntele Legii însemna moarte.

Pe Muntele Fericirilor, n-au mai fost nici tunete, nici fulgere, ci s-a spus: Ferice! Veniţi! Numai îndemnuri de a ne apropia de Iisus Hristos, de a ne apropia de Cuvântul Său, de-a ne apropia de Trupul şi Sângele Său.

Au trecut secole, în care nu s-au rostit predici la noi, decât foarte rar. Nu e timpul acum să facem istoria predicii la români. Dar am observat că a trecut mult până ce Iisus Hristos-Cuvântul să fie dat poporului ca hrană spirituală, prin propovăduirea Scripturilor! Dar, o cursă! Vedeţi? Diavolul nu doarme. Cum apare un lucru bun, vine şi el cu ale lui, căci vrea să-şi ia vama din toate. De aceea, noi trebuie să ţinem la adevărul pe care l-am primit. Nu teoretic. Nu să ne lăudăm: Noi suntem cei mai grozavi. Noi avem învăţătura cea mai bună. Adevărat este – zice Părintele Iosif Trifa – că frumoasă şi bună şi adevărată este învăţătura noastră, dar trebuie s-o mai şi trăim. S-o cunoaştem şi s-o trăim.

Cunoaşterea aceasta am văzut astăzi cum se realizează. Tinerii noştri ne-au vorbit frumos despre ce înseamnă o făptură nouă în Hristos, despre ceea ce înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu, despre ce înseamnă Tradiţia, cum trebuie să le înţelegem, cum trebuie să devină acestea nişte mâncăruri spirituale, care să nu lipsească din meniul nostru zilnic. Asta înseamnă că, în momentul când Îi trăim învăţăturile, am început să ducem o viaţă normală în Hristos. Dar, o dată primită o comoară, trebuie şi apărată. Noi nu apărăm comorile noastre cu batjocuri, cu insulte, cu pumnul, pentru că adevărul lui Hristos, dragostea Lui nu se apără cu lucruri pământeşti, ele se apără prin ele însele, atunci când noi devenim unelte sfinte ale acestor adevăruri, când noi devenim hristofori, adică purtători de Hristos.

Dragi tineri, ce e mai frumos decât să ajungem la împlinirea acestui ideal în viaţa noastră, de purtători ai lui Hristos, de purtători de lumina sfântă a Domnului Iisus. Asta înseamnă că în jurul nostru este Împărăţia lui Dumnezeu şi este în jurul nostru, între noi, Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că se află în inima noastră, în viaţa noastră, că viaţa noastră mărturiseşte despre Hristos. Poate să spună ce-or vrea despre voi, dragii mei: Ă…, păi ăştia nu ştiu să-şi mai trăiască viaţa, parc-ar trăi sute de ani… Uite că s-au retras… Ăştia-s nişte tineri rataţi!

Ce înţelege lumea prin a-şi trăi viaţa? Înţeleg a te bălăci în păcate, a trăi în libertinaj, nu-n libertate, înseamnă a face voia instinctelor, voia simţurilor, a te lăsa dominat de ele. Asta înseamnă pentru ei viaţă. Dar viaţa aceasta este moarte. Nu vă jenaţi, nu vă ruşinaţi de viaţa pe care o duceţi! Nu vă ruşinaţi să arătaţi că sunteţi copii ai lui Hristos, că sunteţi fii trăitori ai acestei Biserici! Căci dacă noi avem îndrăzneala aceasta de a nu ne ruşina de Hristos, de-a spune adevărul despre Hristos şi despre Împărăţia Lui, adevărul despre noi, despre viaţa noastră şi învăţătura noastră de credinţă, atunci şi alţii vin să se încălzească la focul sfânt la care ne încălzim noi. Atunci şi alţii vin la Sfânta Biserică cu inima, cu dorul de a se redescoperi pe ei însuşi, de a se regăsi în omul cel curat şi sfânt, primit, zidit prin Taina Sfântului Botez. Da, dragii mei! În felul acesta trebuie să ne călăuzim noi paşii vieţii noastre. Să avem îndrăzneala, să avem curajul să-L mărturisim pe Iisus Hristos, nu în adunări numai, nu numai aici în biserică, ci şi în afară de zidurile bisericii şi în afară de adunări, pentru că acolo este câmpul de luptă al nostru.

Iată, mănăstirile sunt nişte tunuri grele, de calibru greu, care bombardează de pe loc. Ele înalţă un far către cei naufragiaţi. Mirenii, în speţă, Oastea Domnului, sunt cei care ostenesc pe mare şi dau primul ajutor. Şi, după ce ei înşişi au fost salvaţi, ştiu cum să salveze şi pe ceilalţi şi să-i aducă la Hristos.

Spuneam, cu altă ocazie, că ostaşii sunt nişte infanterişti ai Bisericii. Ei merg acolo unde preotul, acolo unde călugărul nu poate ajunge. Acolo, Biserica şi Mântuitorul lucrează prin aceşti mireni. De aceea, rolul nostru, al mirenilor, al tinerilor, este mare. Şi noi contribuim, prin viaţa noastră, la biruinţa lui Hristos. Ce este Oastea Domnului, de altfel? Noi spunem formula clasică: este căutarea, aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit. Eu aş mai introduce în această sintagmă încă un cuvânt: căutarea, aflarea, trăirea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit. Căci, dacă nu-L trăim, alţii se vor mântui prin cuvintele noastre, dar noi vom rămâne pe dinafară. Ne vom asemăna cu clopotul care cheamă pe alţii la rugăciune, dar el rămâne afară, el nu se bucură de Sfânta Euharistie, de Hristos-Cuvântul, prin starea sfântă de părtăşie şi fericire, ci avem doar menirea de a chema, fără ca să participăm la Masa Harului.

Noi să fim nu numai clopote de alarmă, dangăte ce cheamă, ci să fim şi trăitori, să fim noi înşine implicaţi puternic, pentru ca, luând Biserica cu noi, să-i aducem cu noi şi pe Iisus, şi pe Maica Domnului şi pe toţi Sfinţii în viaţa noastră şi a semenilor noştri.

Dragi tineri, ce alte modele desăvârşite putem avea, decât acelea pe care ni le oferă Biserica?

Dragă surioară, vrei să ştii cum să te comporţi şi cum s-arăţi? Uită-te la Maica Domnului! Vezi înfăţişarea ei! Cunoaşte-i viaţa ei! Şi atunci vei şti cum să te porţi.

Dragă tinere, uită-te la Domnul nostru Iisus Hristos! Priveşte-L pe El, Crucificatul, pătrunde-te de El, Cel Înviat şi străduieşte-te să-ţi modelezi viaţa cât mai mult după viaţa Lui!

Suntem slabi, suntem neputincioşi, cădem, dar… nu în căderea aceasta este neapărat esenţa vieţii noastre, ci în ridicarea, în permanenta strădanie de a-L urma pe Hristos. Şi nu te îngrijora, dragă tinere, nu te lăsa doborât de diavolul deznădejdii, care este cel mai periculos şi mai spurcat diavol. Căci el spune: A! Nu vezi că nu poţi? Ai căzut? Gata!!! Ce te mai dai aşa şi-aşa? Las-o baltă! Unde s-o duce lumea, unde se duc cei mulţi, te duci şi tu!…

Nu! Să-i spui Nu! păcatului! Da, Doamne, am greşit, dar iată vin înaintea Ta şi-mi plâng păcatul. Vin, prin Taina Pocăinţei, vărs lacrimi şi Îl rog pe Mântuitorul să-mi ajute, să mă ridice pe treapta aceea, unde păcatul nu mai face parte din mine, din viaţa mea, ci este ceva exterior, accidental. Chiar dacă m-ar ispiti şi, din neveghere, ar obţine o victorie, ea este trecătoare, pentru că diavolul vine acum la mine ca un hoţ; el nu mai este un stăpân în viaţa mea. Iar hoţul, când l-ai descoperit, fuge. Aşa trebuie să fugă diavolul din viaţa noastră.

Iată, dar, la ce ne cheamă Biserica şi Oastea Sa: la luptă!

O tinereţe ce nu cunoaşte lupta, care nu se pune cu totul în slujba unui mare ideal, aceea nu este tinereţe. Şi dacă nu avem idealul lui Hristos, atunci ne dă diavolul idealurile lumii acesteia trecătoare şi păcătoase. Dacă inima noastră nu e plină de Hristos, atunci vine diavolul şi o umple el cu poftele şi păcatele lui. Într-un vas plin nu mai poţi adăuga nimic. Când inima noastră e plină de Iisus de dă peste măsură, cum spune Psalmistul, atunci diavolul nu mai are decât să se uite şi să plece ruşinat, fiind învins. Să ştiţi că diavolii, ca şi tiranii, nu au nici o putere. Ei contează tocmai pe laşitatea noastră, pe nevegherea noastră, pe frica noastră. Ei asta caută, să ne înfricoşeze, să ne ducă la deznădejde şi la îndoială, iar îndoiala nimiceşte, împrăştie. Credinţa adună şi transformă elementele dispersate în ceva puternic, de granit, pe care vânturile păcatului şi loviturile celui rău nu pot să le dărâme.“

Fr. Gh. PRECUPESCU

din cuvântul la Adundarea de Tineret pe Țară a Oastei Domnului, Oradea,  1998

Lasă un răspuns