O vorbire a fratelui Traian Dorz, de la o adunare
Momentul întâlnirii cu Hristos a fost momentul de răscruce, care a schimbat total viaţa orbului din Evanghelie. Momentul venirii lui Hristos pe pământ, momentul întrupării Domnului nostru Iisus Hristos în lumea aceasta a schimbat din temelie felul de viaţă al lumii. O altă viaţă trăieşte omenirea după Hristos, acum. În ce întuneric trăia înainte de Hristos, putem citi – ceva ce mai putem citi – din cărţile istoriei de demult. Dar cunoaştem şi putem cunoaşte acum aşa de puţin despre întunericul şi nefericirea de atunci. Dar toate lucrurile acestea s-au schimbat când a venit Hristos şi a adus Lumina Lui în lume. Ne putem închipui ce schimbare minunată s-a făcut şi în viaţa orbului care zăcea în întunericul şi nefericirea în care îl aruncase şi în care-l ţinea orbirea lui. Dar ce minunată schimbare s-a făcut după ce el L-a cunoscut pe Hristos! A sărit plin de bucurie şi a dat laudă lui Dumnezeu, mergând după Iisus. Asta este schimbarea cea mare care s-a făcut şi se face oriunde este Hristos şi vine Hristos, şi schimbă sufletul cuiva şi starea sufletului cuiva. Când Hristos intră într-o casă, în casa aceasta a intrat o lumină. Altfel se vorbeşte, altfel se trăieşte, altfel de relaţii sunt între soţul şi soţia care Îl cunosc pe Dumnezeu, altfel de relaţii sunt între părinţii şi copiii care-L cunosc pe Dumnezeu, altfel de relaţii sunt între fraţii care-L cunosc pe Dumnezeu, decât până când nu-L cunoşteau pe Dumnezeu.
În viaţa orbului s-a făcut marea schimbare care l-a pus pe urmele Domnului Hristos, căutând pe Dumnezeu. Şi după aceea, toată viaţa lui, el a căutat să fie un slujitor al lui Dumnezeu şi un umblător pe urmele lui Iisus Hristos. Dacă acest lucru nu s-ar fi făcut în viaţa lui, el ar fi dovedit că nu s-a tămăduit, că el nu a căpătat lumină, că el este încă tot orb în păcatele sale. Dacă noi cu adevărat L-am aflat pe Hristos, dacă şi în viaţa noastră s-a făcut minunea luminii, minunea izbăvirii de întuneric, minunea vindecării ochilor noştri, acest lucru se va vedea din felul cum vom urma noi lui Hristos şi cum vom lăuda pe Dumnezeu.
Am dorit să stăruim foarte mult asupra momentului vindecării, pentru că aceasta este totul. Ce este [până] aici a fost înainte de Hristos; ce este înainte de El în viaţa noastră ştim: întuneric şi pierzare, pustiu şi gol. Dar dacă după aceea noi urmăm spre lumină, dacă după aceea noi mergem pe calea luminii, aceasta se va vedea din clipa vindecării noastre de [către] Hristos.
În viaţa creştinului trebuie să se întâmple, în viaţa fiecărui creştin, întâlnirea cu Hristos. Este adevărat că Taina Botezului este o naştere din nou în viaţa noastră. Că înainte, noi fiind nebotezaţi, fiind neuniţi cu Hristos, fiind încă în păcatul strămoşesc, suntem goi, suntem în întuneric, suntem pustii. Prin Taina Botezului, este adevărat că noi am fost împreunaţi cu Hristos şi ne-am lepădat de satana. Am căpătat îmbrăcămintea luminii, aşa cum primii oameni au fost îmbrăcaţi în lumină. Căci atunci când Dumnezeu a făcut lumina, El a îmbrăcat totul în lumină. În ziua întâi, lumina a fost întreagă. Dumnezeu a făcut lumina; a fost o seară şi a fost o dimineaţă: ziua întâi. În ziua a doua, lumina, pe care o trăsese Dumnezeu în El, [El] a făcut să izvorască iarăşi în afară şi atunci a făcut despărţirea uscatului de ape. Şi a fost iarăşi ordinea pe pământ. În ziua a treia a numit, la lumină, uscatul pământ şi întinderea apelor mări. Şi această denumire Dumnezeu a făcut-o în lumină, pentru că a văzut că lumina era bună. Dar în ziua a patra a făcut luminătorii: cel mare, de ziua şi cel mic, de noaptea. Soarele, luna şi stelele au fost făcute în ziua a patra, ca să arate şi să ne arate în vecii vecilor că lumina nu vine de la soare, de la lună şi de la stele, de la făpturile lui Dumnezeu, ci lumina vine de la El. Atunci a despărţit El lumina văzută de lumina cea nevăzută. Partea cea mai mică din lumină a pus-o, văzută, în luminătorii trupeşti şi partea cea mai mare a păstrat-o pentru Împărăţia Sa şi pentru împărăţia sufletească. Pentru ca prin ea să ne lumineze pe noi pe toţi.
În lumină a îmbrăcat El pe primii oameni. Lumina a fost veşmintele lor. Până când ei n-au căzut în păcat, ei erau îmbrăcaţi în lumină. Când au căzut în păcat, au căzut în neascultare, atunci lumina i-a părăsit şi ei s-au văzut goi. Ei s-au văzut goi, pentru că nu mai erau îmbrăcaţi în lumina în care erau îmbrăcaţi până atunci. Aşa suntem şi noi, îmbrăcaţi în lumină la Botez. Dar, după ce nu mai rămânem în îmbrăcămintea aceasta, ci ajungem să cunoaştem binele şi răul şi facem păcatul, noi, prin păcat, pierdem strălucirea îmbrăcămintei primite prin lumină la Botez şi ajungem iarăşi goi şi descoperiţi înaintea lui Dumnezeu.
Atunci trebuie să vină Taina Pocăinţei în viaţa noastră. Atunci trebuie să ne întâlnim noi cu Hristos. Atunci trebuie să-L cerem pe El să ne dăruiască iarăşi lumina: lumina ochilor noştri, lumina îmbrăcămintei noastre sufleteşti, prin care să putem ajunge iarăşi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi această taină este convertirea! Această taină este naşterea noastră cealaltă, din nou, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu-i de-ajuns să te naşti creştin. Trebuie să te faci creştin”. Pentru că şi Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: „Dacă nu vă veţi naşte din nou, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Această naştere din nou este îmbrăcarea noastră iarăşi în lumina pe care am pierdut-o de la Botez; îmbrăcarea noastră iarăşi în lumina pe care am pierdut-o de la curăţia noastră. Această naştere din nou, această trebuinţă sfântă de luminare a noastră este ceea ce se întâmplă în viaţa noastră când Îl întâlnim acum pe Hristos. Când primim Cuvântul Lui în inimile noastre, când ne hotărâm pentru El şi când Lumina aceasta sfântă ne curăţă ochii, ne curăţă inima, ne curăţă viaţa şi ne face să devenim oameni noi.
De multe lucruri are nevoie omul pe pământ, dar cea mai mare nevoie o are de Hristos. Pe frontispiciul unei mare şcoli era scris: „Pâinea este necesară, cartea este necesară, dar Hristos este cel mai necesar”. Omul are nevoie de pâine, are nevoie de carte, dar are nevoia cea mai mare de Hristos. Căci fără Hristos, nici pâinea, nici cartea lui nu folosesc la prea mare lucru. Omenirea aceasta are nevoie de toate aceste lucruri: are nevoie de pâine, are nevoie de cunoştinţă, are nevoie de toate, pentru că cu toate se ajută la o viaţă şi mai bună, la un trai şi mai bun. Dar de Hristos are cea mai mare nevoie, pentru că prin Hristos capătă valoare. Şi pâinea capătă valoare, şi cartea capătă valoare, şi capătă şi munca valoare, totul. Fără Hristos nimic nu poate avea valoare şi fericire pentru nimeni.
Dorim din toată inima ca, din Sfânta Evanghelie de astăzi, să ne rămână ca o învăţătură de cel mai mare preţ pentru fiecare dintre noi cuvântul acesta sfânt: că de Hristos avem cea mai mare nevoie fiecare dintre noi. Dacă avem nevoie de prietenie, avem nevoie de hrană, avem nevoie de orice lucru de pe pământ pe care Dumnezeu a îngrijit să ni-l putem câştiga cu munca noastră cinstită, apoi cea mai mare nevoie avem, în mijlocul tuturor acestora, de Hristos. Pentru că El a spus: „Ce i-ar folosi unui om să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”. Şi, dacă într-adevăr, ca oameni pe pământ, avem datorii: să muncim cinstit, să fim oameni vrednici în toate privinţele în mijlocul familiei noastre, în mijlocul societăţii în care trăim, în mijlocul tuturor celorlalţi oameni printre care trăim, apoi la aceasta numai Hristos ne poate face să ajungem. Pentru că numai El ne-a învăţat pe noi să umblăm în toate privinţele vrednici şi cinstiţi. Să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine; ba mai mult decât pe noi înşine. Pentru că adevărata dragoste este aceea care îşi dă viaţa pentru alţii, nu şi-o păstrează pentru sine.
În viaţa orbului, am spus că au fost trei momente: momentul dinainte de cunoaştere, momentul cunoaşterii şi momentul de după aceea. Aceasta a dovedit apoi că el L-a întâlnit pe Hristos: că, în viaţa lui de după aceea, el n-a mai fost cum a fost înainte. Aceasta va fi până în vecii vecilor dovada că noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu, că noi L-am întâlnit pe Hristos, că noi ne-am născut din nou: dacă după aceasta nu vom mai fi cum am fost. Noi trebuie să fim oameni noi, dacă L-am întâlnit pe Hristos. Trebuie să avem o altă purtare de cum aveam înainte de a-L cunoaşte pe El. Înainte ne iubeam pe noi, iubeam lumea, iubeam petrecerile destrăbălate, iubeam egoismul nostru şi poftele noastre şi nu voiam să ştim că chinuim pe altul, că păgubim pe altul, că nedreptăţim pe altul, că nefericim pe altul, [căutam ca] numai nouă să ne meargă bine, numai interesul nostru să fie satisfăcut. Aşa este omul lumesc. Aşa este cel care nu-i întors la Dumnezeu. Nu caută decât folosul său, pe orice cale.
Dar cel care s-a întors la Dumnezeu nu mai caută folosul său. Acela va deveni un om nou. Acela va fi în toate privinţele o dovadă sfântă că el L-a întâlnit pe Hristos şi a învăţat cum să se poarte de la Hristos. Se va purta pretutindeni într-un chip vrednic: de a fi iubit, de a fi primit, de a fi stimat. Oriunde el va căuta să fie corect, va căuta să fie cinstit, va căuta să umble în toate privinţele curat, va căuta să nu nedreptăţească niciodată pe nimeni, ci va căuta folosul altora, spre mântuirea celor mai mulţi. Acesta este cel credincios! Cum [nici] Hristos n-a căutat să-Şi placă Lui Însuşi şi să-Şi caute folosul Lui niciodată. Acest lucru i-a învăţat şi pe ucenicii Săi: să caute binele altora, să caute mângâierea altora, să caute ajutorarea altora, să caute mila şi fericirea altora.
Aceasta a adus în lume Biserica lui Hristos. Aceasta o aduce şi a lăsat-o în lume Evanghelia lui Hristos. Aceasta o aduc şi o lasă în lume oamenii lui Hristos. Acela care este cu adevărat un om credincios, acela va căuta să fie pildă în toate privinţele. Şi aceasta o va face nu numai de ochii lumii sau pentru reclama şi vorbirile oamenilor; ci pentru îndemnul conştiinţei sale, pentru că aşa îi porunceşte Duhul lui Hristos, Care este în el. Pentru că nu poate să fie altfel. Căci este scris: „Cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că Dumnezeu rămâne în el, sămânţa lui Dumnezeu, Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu rămân în el şi nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu. Nu poate păcătui! De ce cel credincios nu bea? Pentru că nu mai poate bea! Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-i mai permite acest lucru care este odios, este urât, este condamnabil, este vinovat înaintea lui Dumnezeu. De ce nu mai poate vorbi porcos, de ce nu mai poate înşela pe nimeni, de ce nu mai poate să fure de la nimeni nimic, de ce nu poate fi necinstit? Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-l lasă să fie aşa. De ce în purtarea lui, în îmbrăcămintea lui, în cuvintele sale, în toate relaţiile lui cu ceilalţi oameni el este un om care mai degrabă se lasă pe sine şi ajută pe altul, mai degrabă se nedreptăţeşte pe sine şi face dreptate altuia, mai degrabă se înjoseşte pe sine şi ajută pe cel lipsit, decât să caute folosul său în paguba altuia? Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-l lasă să facă aşa. El este un om care are în el sămânţa din Dumnezeu. Şi această sămânţă din Dumnezeu, care este Cuvântul şi Duhul lui Hristos, aceasta îl face să fie un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om punctual, un om corect, un om respectuos, un om plin de bună-cuviinţă în toate privinţele.
Aşa ne-a învăţat pe noi Hristos şi aceasta ne porunceşte El! Dacă într‑adevăr suntem credincioşi, dacă într-adevăr mărturisim că suntem urmaşi ai lui Hristos, apoi aceasta trebuie să se vadă aşa în viaţa noastră, a fiecăruia dintre noi.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 5
