Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home SĂ CEREM LUMINA! ( III )

SĂ CEREM LUMINA! ( III )

SĂ CEREM LUMINA! ( III )

O vorbire a fratelui Traian Dorz, de la o adunare

Despre un orb am citit că un medic iscusit i-a dat cândva vederea printr-o operaţie reuşită. Ei bine, omul acesta, tot timpul vieţii lui după aceea, n-a făcut altceva, decât să alerge să-i caute pe la poduri, pe la şanţuri, pe la marginea drumurilor pe cei care erau orbi şi să-i ia, şi să-i ducă cu el la doctorul iscusit şi să-l roage: „Domnule doctor, dumneavoastră aveţi de la Dumnezeu darul acela de a reuşi în operaţiile gingaşe pe care le faceţi, să daţi vederea. Aveţi milă de aceşti nefericiţi orbi. Şi, cum mi-aţi dăruit mie vederea, prin harul lui Dumnezeu, ajutaţii şi pe ei”.

Odată a adunat vreo douăzeci de orbi şi, pentru că nu-i putea călăuzi pe toţi, i-a legat cu o lungă frânghie, de mână, pe fiecare şi la capătul frânghiei s-a aşezat el. Şi, în fruntea celor douăzeci de orbi, s-a dus la doctorul care i-a dat lui vederea şi a strigat, rugându-se pentru toţi, să se îndure, să le dea şi lor vederea. El a spus: „Domnule doctor, eu ştiu ce înseamnă să fii orb. Eu am trăit în starea în care sunt ei. Te rog, ai milă şi de ei şi fă şi pentru ei ceea ce ai făcut pentru mine, că poţi”.

Duhovniceşte, un credincios acelaşi lucru îl face. Dacă cu adevărat cineva s-a întors la Dumnezeu şi a căpătat lumina în ochii lui duhovniceşti, acela nu va avea altă dorinţă mai mare pe pământ, decât să-i cheme pe cei care zac în aceeaşi orbie în care zăcea şi el cândva şi să-i aducă la Hristos, spunându-le: „Iată, mie mi-a dat vederea! Hristos pe mine m-a izbăvit din întunericul păcatului, m-a scos din prăpastia pierzării, m-a adus la lumină. El vă poate aduce şi pe voi la lumină, vă poate vindeca şi pe voi. Veniţi cu mine la Hristos! Veniţi şi-L primiţi pe El. Veniţi! Trece Hristos! Cereţi-I cu stăruinţă ajutorul Lui şi El vi-l va da, şi El vă va face şi pe voi sănătoşi”.

Cam acest lucru am dorit şi noi din toată inima să facem astăzi, pentru că spre slava lui Dumnezeu spunem acest lucru: şi noi am fost orbi în păcatele noastre. Şi noi am trăit într-o stare în care eram pierduţi. Mergeam la acelaşi potop de desfrâu la care merg cei la care nu li s-au deschis încă ochii sufletului, să vadă spre ce pierzare merg. Şi noi am mers… Dar acum slăvim pe Dumnezeu din toată inima că ne-a deschis ochii să vedem ce mare păcat este să nu asculţi de Dumnezeu. Ce mare orbie sufletească este să mergi la păcat fără să te gândeşti că la capătul de dincolo este osânda cea veşnică.

Ce aţi zice despre o turmă de oameni care ar merge… ar merge aşa, cu grămada, spre o prăpastie? Sunt pe malul unei mări. Jos, adânc, la picioarele stâncilor, se zbat valurile furioase şi furtunoase, iar ei merg legaţi la ochi spre prăpastie. N-aţi striga din toată inima, n-aţi face totul să-i opriţi, ca să nu meargă în prăpastia pe care dumneavoastră o vedeţi, dar ei n-o văd?

Ce aţi face dacă aţi vedea o mulţime de oameni mergând pe şinele unei căi ferate şi în spatele lor ar veni acceleratul cu toată viteza? N-aţi striga din toată inima: „Oameni buni, da’ sunteţi surzi, da’ sunteţi orbi, da’ sunteţi nebuni, că nu vă daţi seama în ce primejdie este sufletul vostru? Fugiţi din calea primejdiei! Deschideţi-vă ochii! Ascuţiţi-vă urechile, să vedeţi primejdia în care sunteţi!”.

Cam acelaşi lucru am dorit să-l facem şi noi. Mersul vieţii oamenilor neîntorşi la Dumnezeu, mersul oamenilor care merg în păcatele lor şi în fărădelegile lor: în necinste, în neascultare, în destrăbălări, în neînţelegeri, în tot felul de păcate văzute şi ascunse în care petrec oamenii neîntorşi la Dumnezeu, este tot o orbie ca aceea în care s-ar duce fie legaţi la ochi, spre prăpastie, pe ţărmul mării, fie în faţa trenului. De aceea le strigăm din toată inima fraţilor noştri: să se trezească din orbia sufletească! Şi, într-un moment de acesta în care Hristos trece aşa de aproape pe lângă fiecare, să-şi vadă cea mai mare trebuinţă a sufletului şi să vină să-I ceară: „Doamne, să văd, am cea mai mare nevoie astăzi!”.

Stăm aici şi ştiţi cât de adevărat este că Hristos e acum aici, în mijlocul nostru? Nu numai că este sfânta Lui Casă, nu numai că este sfânta Lui sărbătoare, a zilei Lui, nu numai pentru că nu doar doi sau trei, ci două sau trei sute suntem (şi pot fi) adunaţi în jurul Său este El aici! Ci este aici pentru că sfântul Său Cuvânt scrie: „Oriunde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt acolo”. Acest lucru este aşa de adevărat, mai adevărat de cum este că noi, care suntem aci, ne vedem şi ne auzim unii pe alţii.

El este aici! Dar noi suntem aicea atâţia câţi suntem. Fiecare avem trebuinţele noastre. Ce aţi spune dacă El s-ar opri acum în faţa fiecăruia şi v-ar întreba cum l-a întrebat pe orbul din Ierihon într-o zi ca asta: „Ce vrei să-ţi fac?”.

O, mă gândesc: ce i-aţi spune foarte mulţi? Sunt aici suflete necăsătorite şi ar spune: „Doamne, aş vrea să mă căsătoresc.” Sunt aici suflete bolnave, cu o boală ascunsă sau… neascunsă. Sunt suflete care au neînţelegere în familiile lor; sunt suflete care au pe cineva bolnav; sunt suflete care doresc să-şi realizeze ceva pe pământ: unul să-şi facă o haină, altul să-şi facă o casă, altul să‑şi găsească un serviciu sau altul să găsească cine ştie ce alte lucruri. Şi, dacă S-ar opri Hristos în faţa lui şi l-ar întreba: „Ce vrei să-ţi fac?”, gândiţi-vă cât de felurite ar fi cerinţele şi rugăciunile multora dintre noi. Şi câte nimicuri am fi în stare să-I cerem, în loc să-I cerem cel mai mare lucru şi cea mai mare trebuinţă pe care o are sufletul fiecăruia dintre noi: lumina. Lumina lui Dumnezeu. Lumina Cuvântului Său cel sfânt. Lumina naşterii din nou. Lumina mântuitoare care să ne aducă nu numai în viaţa aceasta, ci în viaţa veşnică adevărata fericire.

Ce aţi fi în stare să-I cereţi acum lui Hristos, dacă s-ar opri în faţa dumneavoastră să vă întrebe: „Ce vrei să-ţi fac? Ce vrei? Uite, vreau acum să te ascult. Tu ai venit în Casa Mea, ai ascultat când te-am chemat să vii. Acuma Eu stau în faţa ta. Ce vrei să-ţi fac?”. Pentru ce vă rugaţi? Pentru ce ne rugăm fiecare dintre noi? Care este cea mai scumpă, cea mai dulce, cea mai neapărată trebuinţă pe care o avem în faţa lui Dumnezeu? Să ştiţi, oricare ar fi asta, poate şi bolnavi dacă am fi – că, desigur, nu este om care, bolnav fiind, să nu dorească să se însănătoşeze; nu este unul care, având o nenorocire în casa lui, să nu [dorească să] scape din nenorocirea aceasta; nu este cineva care, având un lucru iubit şi drag la care nădăjduieşte de ani de zile, să nu dorească fierbinte clipa [când] să-l poată pipăi, să-l poată strânge la inimă şi să spună: „Sunt fericit că-l am!” – dar, mai presus de toate aceste lucruri, nevoia cea mai mare a fiecăruia dintre noi este mântuirea sufletului.

Dragi fraţi şi surori, acest lucru să-l doriţi din toată inima! Că celelalte vi le împlineşte Dumnezeu pe toate. Dacă noi acest lucru îl dorim şi îl cerem, şi îl primim de la Dumnezeu, toate celelalte pe care le doriţi: şi sănătatea, şi bucuria în familie, şi liniştirea, şi vindecarea, şi casă, şi avere, şi serviciu, şi soţie sau soţ, tot ceea ce vă lipseşte cu adevărat vă va dărui Dumnezeu şi vi le va împlini, dacă aşteptaţi, dacă vă rugaţi, dacă cereţi şi dacă, cu răbdare, primiţi din mâna lui Dumnezeu la vreme potrivită. Dar pentru aceasta, cel dintâi lucru care trebuie să-l dorim este lumina pe care a cert-o orbul din Evanghelie. Mântuitorul S-a oprit în faţa lui şi i-a zis: „Ce vrei să-ţi fac?”. Şi orbul i-a zis: „Doamne, să văd”. Acest lucru să-l dorim noi acum din toată inima. Că, dacă dorim acest lucru, Dumnezeu ni-l va da. Ne va deschide ochii sufletului şi vom vedea atunci care este cel mai însemnat lucru pe care să-l cerem şi de care avem cea mai mare nevoie. Şi atunci vom vedea că cel mai însemnat lucru este mântuirea sufletului nostru. Şi, pentru mântuirea sufletului nostru, trebuie să ne naştem din nou, să ne predăm lui Dumnezeu, să ne hotărâm să începem o viaţă nouă cu El, ca să fim cu adevărat fericiţi. Iar după aceea să facem ce a făcut orbul: să-L lăudăm pe Dumnezeu, mergând pe urmele lui Hristos. Aceasta va fi dovada că noi am căpătat lumină: dacă Îl vom lăuda pe Dumnezeu din tot sufletul nostru pentru orice lucru pe care ni-l trimite El şi [dacă] vom călca, credincioşi, pe urmele curate, ascultătoare, smerite, sfinte, evlavioase, vrednice ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care i-a chemat El să calce pe toţi cei care au fost cu adevărat credincioşi. Căci El Însuşi a spus: „Dacă doreşte, dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să mă urmeze. Că acolo unde voi fi Eu, acolo va fi şi acela care Îmi slujeşte”. Şi această urmare a lui Iisus Hristos este trăirea în curăţie, în înfrânare, în evlavie, în post, în rugăciune, în facere de bine, în milostenie şi în tot ceea ce este voia şi dorinţa lui Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi călcaţi pe urmele mele, că şi eu calc pe urmele lui Hristos”.

Domnul Iisus să ne ajute ca, din Sfânta Evanghelie de astăzi şi din această zi minunată pe care a rânduit-o El să ne bucurăm şi să ne veselim în ea, să punem la inimă acest sfânt înţeles şi să facem acest pas.

Dacă este cineva care s-a hotărât pentru Dumnezeu, acela să fie şi mai hotărât mai departe să împlinească voia lui Dumnezeu. Dacă este cineva căruia Dumnezeu i-a luminat ochii, să se păstreze în lumină şi să nu se mai întineze cu nici un păcat.

Dacă este cineva căruia încă nu i-au fost luminaţi ochii şi nu i-a fost curăţită viaţa, n-a căpătat naşterea din nou, acela să se hotărască astăzi pentru Dumnezeu, să înceapă o viaţă nouă cu El, ca să fie fericit.

Aceasta va însemna că, la trecerea lui Hristos prin comuna aceasta, astăzi, fiecare dintre noi ne-am ales cu ceva, spre mântuirea sufletului nostru. Căci mâine, poate, sau şi mai curând ne putem întâlni cu Hristos iarăşi. Vom merge şi noi în faţa Lui, căci nici unul dintre noi care avem început nu este veşnic pe pământul acesta. În curând se va sfârşi viaţa noastră. Moartea este sigură pentru toţi, dar viaţa nu-i sigură pentru nimeni. Nici tinereţea nu-i garanţie, nici puterea nu-i garanţie, nici bogăţia nu-i garanţie, nici frumuseţea nu-i garanţie. Moartea poate în fiecare clipă să ia pe fiecare dintre noi. Fericit este numai acela care astăzi, dacă aude Cuvântul lui Dumnezeu, nu-şi împietreşte inima, ci îşi află cel dintâi bun: mântuirea sufletului. Şi după aceea aşteaptă şi le cere, la rândul lor, pe toate celelalte lui Dumnezeu, Care ne dă tuturor cu mână largă şi cu dragoste.

Domnul Iisus să ne dăruiască lumina ascultării de El, să ne lumineze ochii, pentru ca să vedem viaţa şi neputrezirea în Evanghelie. Iar după ce ne-a deschis ochii, atunci să dăm dovadă că vedem, umblând altfel: în mijlocul alor noştri să fim pildă de curăţie; la serviciul nostru, pildă de corectitudine, de ascultare, de supunere, de cinste, de punctualitate în toate privinţele; la biserică, pildă de fii credincioşi; la adunare, pildă de fraţi credincioşi; în familie, pildă de soţii, de soţi, de copii sau de părinţi credincioşi; în mijlocul tuturor oamenilor, pildă şi dovadă de oameni adevăraţi. Oameni aşa cum ne-a învăţat pe noi Hristos şi cum ne cere Evanghelia Lui. Că numai atunci ne-am putut face cu adevărat datoria de credincioşi în Biserică şi în Evanghelie şi datoria de cetăţeni în mijlocul poporului nostru şi în mijlocul familiei noastre. Aşa oameni ne vrea Hristos şi ne porunceşte El să fim toţi. Şi numai când suntem aşa suntem cu adevărat oameni vrednici de El. Altfel, mai bine să nu ne numim, căci facem de ruşine şi Evanghelia Sa, şi Cuvântul Său. Dacă ne numim, să ne dăm silinţele să şi ajungem în aşa fel, încât să facem cinste lui Dumnezeu şi bucurie tuturor celor din jurul nostru.

Aşa să ne ajute Domnul tuturor, ca, atunci când va veni El sau când ne va chema la El, să vedem Faţa Lui cu bucurie şi să moştenim Împărăţia Lui cea sfântă. Aşa oameni ne vrea Lucrarea Oastei în care Domnul ne-a chemat prin Părintele Iosif şi în care El ne porunceşte să fim – în mijlocul Bisericii noastre, în mijlocul poporului nostru şi în mijlocul familiei noastre – oameni vrednici de Numele Lui. Cum au fost marii noştri înaintaşi, oamenii lui Dumnezeu care, şi prin cuvântul lor, şi prin viaţa lor, au arătat că sunt vrednici să fie şi primiţi înaintea lui Dumnezeu, şi urmaţi înaintea noastră.

Domnul Iisus să ne ajute tuturor şi să ne dăruiască lumina şi ajutorul Lui, pentru ca să lăsăm şi urmaşilor noştri o pildă vrednică de urmat. Şi copiii noştri să poată călca pe urmele noastre plini de bucuria că au avut nişte părinţi credincioşi, nişte înaintaşi sfinţi care nu numai le-au spus cu gura lor Cuvântul cel sfânt şi adevărat al lui Dumnezeu, dar au trăit cu viaţa lor acest Cuvânt, ca şi ei, la rândul lor, să fie vrednici de înaintaşii lor şi de urmaşii lor. Şi toţi să putem vedea Faţa lui Dumnezeu cu bucurie la capătul ostenelilor noastre.

Slăvit să fie Domnul!

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 5

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!