O vorbire a fratelui Traian Dorz, de la o adunare
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Pentru că duminica aceasta este o duminică aşa de însemnată, pentru că în această duminică a fost o Evanghelie aşa de minunată, pentru că această Evanghelie aşa de minunată cuprinde în ea însăşi istoria lumii, istoria omenirii, istoria fiecăruia dintre noi, e bine să ţinem minte acest mare şi sfânt adevăr. Şi, după ce şi această zi fericită se va sfârşi – că toate zilele se sfârşesc –, să cugetăm adânc asupra acestor lucruri auzite astăzi. Ele să ne fie nouă o aducere aminte plăcută şi nişte învăţături din care să tragem totdeauna sfătuirea cea bună, îndrumarea cea sănătoasă de care fiecare dintre noi avem nevoie în drumul celorlalte zile, în care nu vom avea astfel de prilejuri. În care numai aducerea aminte a celor petrecute astăzi ne va mai putea aduce în inimă mângâiere, bucurie şi înviorare sufletului nostru.
Şi, pentru că această Evanghelie conţine aşa de mult, am dori s-o mai citim o dată, cu toţii împreună, şi să gândim ceva mai adânc şi ceva mai apăsat fiecare dintre noi la starea sa sufletească cu privire la înţelesul acestei sfinte Evanghelii. Pentru că adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare dintre aceste cuvinte sunt pline de miez şi sunt pline de putere pentru fiecare dintre noi. Şi, cum am spus că în Evanghelia de astăzi este conţinută istoria creaţiei, istoria omenirii şi istoria fiecăruia dintre noi în parte, să gândim la toate aceste lucruri şi să tragem din ele învăţătura cea mântuitoare pentru sufletele noastre.
Spune această sfântă Evanghelie de la Sfântul Evanghelist Luca, capitolul 18, începând cu versetul 35 (e una dintre cele mai scurte Evanghelii şi totuşi conţine un adevăr aşa de însemnat, la care avem ce să gândim şi să cugetăm fiecare dintre noi, tot lungul zilelor noastre): „Pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum şi cerşea. Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. I-au spus: «Trece Iisus din Nazaret». Şi el a strigat: «Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine!». Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă; dar el ţipa şi mai tare: «Fiul lui David, ai milă de mine!». Iisus S-a oprit şi a poruncit să-l aducă la El; şi, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: «Ce vrei să-ţi fac?». «Doamne, a răspuns el, să-mi capăt vederea». Şi Iisus i-a zis: «Capătă‑ţi vederea. Credinţa ta te-a mântuit». Numaidecât orbul şi-a căpătat vederea şi a mers după Iisus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu”.
Trei mari adevăruri sunt conţinute aici. În trei stări a fost orbul acesta. Înainte de a se întâlni cu Iisus, el era un orb cufundat în total întuneric; un om nefericit şi necunoscut, care stătea undeva şi cerşea. Şi, dacă se îndura cineva de el să-l ridice şi să-l ducă acolo, să-l ridice şi să-l ducă acasă, el mergea. Dacă nu, ar fi stat acolo ca un bolovan, ca un trunchi de lemn nemişcat şi neputincios.
Starea aceasta a lui era starea cea grea şi cea nenorocită a lumii înainte de lumină. Scrie în Cartea Facerii că: „…la început, pământul era pustiu şi gol şi întuneric era pe toată faţa pământului”. Ce nefericit trebuie să fi fost pământul, pustiu şi gol, cu întunericul întins peste toată faţa pământului… Nici urmă de lumină, nici urmă de bucurie, nici urmă de viaţă, nici urmă de cântare, nici urmă de bucurie nicăieri. Pustiu şi gol, întuneric… Aceasta era starea orbului înainte de a se întâlni cu Hristos. Când însă Dumnezeu, în bunătatea Sa, a adus ziua, cea dintâi zi, şi când cel dintâi cuvânt din gura lui Dumnezeu a ieşit, spunând: „Lumină să fie”, atunci cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a fost: „Lumină”. Şi lumina aceasta a făcut strălucire şi a adus viaţă. Lumina acesta a dăruit bucurie peste acest pământ. Lumină! Şi din lumină au ieşit toate celelalte. Din lumină a ieşit ordinea în Univers; din lumină a ieşit curăţia; din lumină a ieşit strălucirea; din lumină a ieşit viaţa; din lumină a ieşit bucuria, că în lumină sunt toate lucrurile acestea. Unde este lumină, acolo este ordine, este curăţenie, este putere, este viaţă, este bucurie, este iubire, este tot ce poate fi fericit şi frumos. Unde nu este lumină, acestea dispar. Din lumină au ieşit toate lucrurile. Lumina a fost cel dintâi cuvânt. Şi cel dintâi cuvânt le-a făcut pe toate, pentru că Lumina era Hristos.
Aşa a spus El când a venit şi S-a arătat viu în faţa noastră, în chipul nostru: „Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina Vieţii”. El era Lumina, pentru că este scris: „La început era Cuvântul (Cuvântul-Lumină) şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Tot ce a fost făcut s-a făcut prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără de El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor”. Acesta a fost Hristos!
Despre Moise se spune că a lovit cu toiagul în stâncă. Şi Pavel spune: „Stânca era Hristos!”. Despre Avram se spune că a văzut un înger. Şi îngerul era Hristos.
[Tot El] l-a înălţat pe Ilie la cer. Atunci Elisei a văzut un car de foc, dar era Hristos, pentru că nimeni nu s-a înălţat la cer fără El. El este Acela care ridică; El este Acela care învie; El este Acela care dă viaţă; El este Acela care satură, pentru că Pâinea este El, pentru că Apa este El, pentru că Lumina este El, pentru că Viaţa este El! De aceea a putut să fie lumină pe pământ, pentru că El singur a putut da lumina. Şi Lumina aceasta era Cuvântul lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu era Hristos!
De aceea El a putut da lumină orbului, pentru că El era Lumina. El a trecut pe acolo. A mai trecut o dată, în Ioan, capitolul 9, când un alt orb, din naştere, la fel, cerşea. Şi ucenicii L-au întrebat: „Doamne, cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, că s-a născut orb?”. Dar Mântuitorul a spus: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el puterea lui Dumnezeu”. De multe ori se întâmplă pe pământ lucruri care rămân uimire şi necunoscute pentru noi. Şi suntem înclinaţi adeseori să-i judecăm pe părinţii unui copil nenorocit sau pe urmaşii cuiva nenorocit. Şi spunem: „Omul acesta a păcătuit, de aceea l-a pedepsit Dumnezeu”. Dar Mântuitorul ne-a învăţat să nu judecăm niciodată pe nimeni, ci să zicem: „S-a născut aşa pentru ca să se arate prin el lucrările lui Dumnezeu”. Când a trecut Mântuitorul, El a ştiut că acolo este un orb, pentru că El îl făcuse. El făcuse acei ochi în care nu pusese lumină, tocmai pentru ca, atunci când le va veni vremea să se întâlnească cu Hristos, El să pună în ei lumina pe care o lăsase nepusă la facerea lor. Pentru ca cei care văd să cunoască că El este Dumnezeu. El a cunoscut cine Îl aşteaptă acolo şi a ştiut ce îi lipseşte.
Este un cuvânt care spune: „Vai de omul care are numai o singură grijă!”. Şi aceasta este foarte adevărat. Că în grele nenorociri se găseşte acela care are numai o singură grijă. Omul, în general, are multe griji în viaţa lui. Dar cel care se găseşte într-o mare nenorocire nu are decât o singură grijă, mai mare decât toate: să scape din nenorocirea aceasta.
Un părinte care are un copil orb n-are decât o singură grijă: să-şi vadă copilul văzând. Un om căzut într-o prăpastie n-are decât o singură grijă: să scape de acolo. Un om care se găseşte pe un pat de boală, într-o stare grea, nu mai are decât o singură grijă: să fie izbăvit de acolo. Un om căzut în închisoare sau în nenorocire are o singură grijă: să scape.
Orbul acesta avea această singură grijă. Îşi cunoştea nenorocirea şi, atunci când Mântuitorul l-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?”, el a spus: „Doamne, să văd!”.
Am vorbit despre starea dinainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Starea lumii înainte de a răsuna cuvântul „lumină”, aceasta este starea orbului înainte de a se întâlni cu Hristos. Aceasta era starea noastră înainte de a ne întâlni cu Hristos. Şi noi zăceam în acest întuneric. Şi omenirea întreagă zăcea în întunericul păgânismului, în întunericul credinţelor superstiţioase, în întunericul necredinţei totale, în întunericul şi în orbia celei mai cumplite necunoştinţe, până când a venit Evanghelia, până când a venit Hristos, până când a venit Lumina. Evanghelia a adus prima dată mila şi iubirea în omenire. Evanghelia a zidit cele dintâi spitale. Evanghelia a zidit cele dintâi azile de îngrijire a bătrânilor şi a bolnavilor. Evanghelia a pregătit cele dintâi orfelinate. Evanghelia a ridicat cele dintâi biserici, în care sufletul se apropie de Dumnezeu şi în care Dumnezeu să Se poată apropia de suflete. Până la Evanghelie, până la Hristos, omenirea zăcea în cel mai adânc întuneric, în cea mai grozavă asuprire a omului către om, în cea mai cumplită nenorocire şi apăsare sufletească. Fiindcă numai Hristos-Lumina a putut aduce viaţă, a putut aduce bucurie în viaţa omenirii, ca şi în viaţa lumii.
Tot aşa am zăcut şi noi în întunericul păcatelor şi pierzării noastre, până a venit Hristos şi ne-a luminat şi pe noi, pe fiecare. Atunci ne-a arătat El că mergeam pe calea păcatului, pe calea morţii, pe calea desfrâului. Înjuram numele lui Dumnezeu şi nu ne cutremuram că acesta este păcatul cel cumplit, care aduce după el osânda pierzării veşnice. Mergeam pe căile păcatului, umblam pe căile destrăbălării, vorbeam urât unii despre alţii, nu cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam rugăciunea, nu cunoşteam cântarea cerească, nu cunoşteam Cuvântul lui Dumnezeu, nu cunoşteam că există o Lucrarea a lui Dumnezeu, o Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ. Mergeam pe cele mai grele, pe cele mai întunecate, pe cele mai nefericite căi, până când în sufletul nostru Dumnezeu a făcut lumină printr-un cuvânt, printr-o carte pe care am citit-o, printr-o cântare pe care am auzit-o; sau printr-o boală şi nenorocire în care a îngăduit să ajungem, pentru ca de acolo să ne ridicăm ochii spre Dumnezeu şi să aflăm că El este Lumină şi că doreşte să ne aducă lumină.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 5
