Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Să citim împreună „Hristos – mărturia mea” – ziua 22

Să citim împreună „Hristos – mărturia mea” – ziua 22

Să citim împreună „Hristos – mărturia mea” – ziua 22

7 August

– continuare capitolului zilei trecte

Îndată după Paşti începură plecările detaşamentelor şi mai dese, iar în atmosfera asta de despărţiri şi de necazuri, mulţi dintre cei ce se apropiaseră de Dumnezeu trăiau clipe de grele ispitiri sufleteşti. Am văzut atunci încă un adevăr trist, anume acela că, în astfel de vremuri, foarte puţini oameni vin cu sinceritate la Domnul, doar pentru iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului lor. Cei mai mulţi vin dintr-un fel de speculaţie, un fel de târg cu Dumnezeu. Omul speră într-un câştig imediat care trebuie să fie o minune. Ori căpătarea imediată a eliberării din închisoare, ori, cel puţin, mai multă mâncare şi o fericită schimbare a condiţiilor grele. Dacă nu se întâmplă nici una, nici alta, credinţa lui slăbeşte, nădejdea lui piere, dragostea lui interesată faţă de Dumnezeu se spulberă şi omul recade în aceeaşi apatie şi deznădejde în care era înainte de aceasta. Dar mult mai nefericită.
Mulţi ne şi spuneau:
– Şi ce-mi face Dumnezeu acum, imediat, dacă eu cred în El?
– Îţi dă iertarea păcatelor şi înfierea cerească.
– Bine, dar altceva, şi mai necesar, şi mai concret – acum?
– Nimic nu-i mai necesar ca asta!
– Eliberarea de aici. Iar până atunci, mâncare. Să mă satur odată! Altfel ce folos am că voi crede în Dumnezeu?
– Dacă veţi crede, va veni şi asta.
– Când? N-am vreme să mai aştept. Iar dacă nu-mi dă acum – să mă lăsaţi în pace. Sunt sătul de poveşti. Drumul la inimă trece prin stomac… Aşa a trecut întotdeauna.
Inima acestora era stomacul. Nimic n-a putut-o urca mai sus. Aşa era şi pe vremea Mântuitorului. Şi atunci oamenii Îi cereau întâi mâncare şi apoi Cuvânt şi Credinţă. Câtă luptă s-a cerut pentru ca omul să se ridice – şi ce puţin îi trebuie până cade iarăşi!
Şi astfel puţini se mai interesau de Dumnezeu după ce nu se petrecea nici o minune cu ei.

Mai rămăseseră totuşi două suflete puternic ataşate de Hristos, dar încă nehotărâte cu legământ. Unul era Ionuţ, iar celălalt, Cristian. Era minunat să vezi transformarea divină care se petrecea în ei văzând cu ochii. Ajunseseră la o înaltă înţelegere a tainelor mântuirii şi a slujirii lui Dumnezeu. Dragostea inimii lor mergea crescând împreună cu înţelegerea minţii lor pentru Hristos. Şi lumina le acoperea tot mai fericită faţa şi fiinţa lor.

Legământul cu Domnul a venit în viaţa lui Cristian în ziua de 22 aprilie a acelui an neuitat.
Presimţeam despărţirea noastră apropiată şi doream ca aceasta să nu vină înainte de predarea lui în întregime şi cu legământ lui Iisus Hristos Domnul, pentru a fi sigur de mântuirea sufletului său.
În ziua aceea stăteam amândoi unul lângă altul, proptiţi cu spatele la peretele călduţ al barăcii, cu ochii închişi şi cu faţa spre soarele care ne mângâia toată fiinţa. Îl întreb:
– Cristian, spune-mi tu, care a fost cea mai fericită zi din viaţa ta?
– Până astăzi, îmi zise el oftând cu întristare, eu nu-mi aduc aminte să fi avut nici o zi despre care să pot spune că a fost fericită. Dar tu ai avut o astfel de zi? Şi dacă da, spune-mi care şi cum a fost.
– O, eu am avut nenumărate astfel de zile, Cristian. Dar cea mai dintâi zi fericită din viaţa mea a fost ziua legământului meu cu Dumnezeu. N-am să uit niciodată ziua aceea.
– Povesteşte-mi-o cum a fost.
Şi i-am povestit atunci şi lui, cum v-am povestit şi vouă, acea zi de 8 iunie 1930. Ziua Rusaliilor neuitate, ziua rugăciunii şi lacrimilor mele de atunci, a întâlnirii mele cu Hristos, a transformării cereşti care s-a petrecut cu mine şi în mine în ceasul acela. A cerului deschis şi strălucit în care am fost atunci şi în care mă străduiesc să rămân sufleteşte până când voi ajunge cu adevărat şi pe totdeauna în el.
– Dar tu, Cristian, nu doreşti să ai o astfel de zi în viaţa ta? am încheiat eu.
– Ba da! îmi zise el, luându-mi amândouă mâinile mele în mâinile lui şi lipindu-şi-le pe inimă.
Apoi îşi plecă duios capul pe umărul meu şi în lumina fericită a acelui soare strălucit din vârful unei întunecate primăveri, s-a făcut în viaţa lui Cristian una dintre cele mai minunate învieri din moartea unuia dintre cele mai pierdute suflete… „În noaptea aceea” strălucise pentru Cristian o lumină atât de minunată, ca pe câmpiile Betleemului.
N-am să uit niciodată mărturisirea lui de credinţă în Dumnezeu, de recu-noştinţă faţă de Hristos, Dulcele lui Mântuitor şi de mulţumire faţă de dragostea Duhului Sfânt Care lucraseră în viaţa lui, în aşa fel întocmind toate lucrurile, ca el să ajungă acum aici la această transformare cerească.
Ce adânc şi ce limpede vedea el acum tot ce făcuse bunătatea Domnului pentru a-l aduce până aici! Ce salvatoare fusese pentru el şcoala suferinţei prin care trecuse şi fără de care el n-ar fi putut ajunge niciodată ziua acestei fericite împreunări cu Dumnezeu…
Plângeam amândoi ca în cea mai mare durere, atât eram de fericiţi. Lacri-mile noastre prelinse pe obraji curgeau căzând împreună ca nişte picături de soare topit, mistuindu-se în pământ şi în cer. Cred că toţi îngerii Betleemului cântau sau plângeau şi ei cu noi…
– Eşti fericit acum, Cristian? l-am întrebat, privindu-i printre lacrimi faţa lui care parcă strălucea.
– Da, şopti el îmbrăţişându-mă, tremurând de bucurie. Acum da, sunt fericit! Slavă veşnică Marelui meu Mântuitor şi Dumnezeu Iisus Hristos! Ah, în ce iad îngrozitor am fost şi în ce rai strălucit am ajuns şi ce fericit am ajuns! Ce orb eram – şi ce luminos văd acum! Ce nefericit am fost şi ce fericit am ajuns! Dumnezeu să te binecuvânteze, Traian. Dacă numai pentru mine ar fi trebuit să fii adus aici, să nu-ţi pară rău, cum cred în clipa asta că nici lui Hristos nu-I pare rău de suferinţele Lui pentru mine. Căci ceea ce a rodit astăzi din aceste suferinţe în viaţa mea este atât de minunat… o, atât de minunat!
Şi mă săruta plângând – şi plângea sărutându-mă…
– Acum nu-mi mai pare rău dacă trăiesc sau mor. Dacă mor, ştiu că voi vedea pe Răscumpărătorul meu şi El mă va despăgubi acolo pe totdeauna de tot ce am îndurat pe pământ. Dacă trăiesc, aş dori să mai ajung o dată afară şi să mi aflu în viaţă pe măicuţa mea scumpă, s-o iau de mână cum mă lua ea pe mine cândva şi, acolo în bisericuţa unde n-am mai intrat de când aveam şapte anişori, să mergem amândoi, să îngenunchem împreună, să-I mulţumesc şi să-L laud pe Dumnezeul meu şi al ei, Care a avut o atât de mare milă de noi…

La două zile după asta a plecat şi Cristian într-un detaşament spre Canal. Ziua despărţirii de el a fost ziua uneia dintre cele mai grele despărţiri din viaţa mea. El era unul dintre cei mai minunaţi copii ai Domnului pe care îi născusem în lanţurile mele. Înţelesese atât de limpede Adevărul şi se unise atât de total şi de frumos cu Dragostea lui Dumnezeu, încât îl simţeam suflet din sufletul meu.
Ne-am promis că oricând vom ieşi din acest întuneric să ne căutăm şi să ne găsim unul pe celălalt. Dar amândoi presimţeam că nu ne vom mai vedea niciodată pe pământ. El era atât de slăbit, iar eu eram atât de bolnav cu inima.
Acum ştiu bine că trupul lui a rămas undeva în pământ, la Canal, căci n am mai aflat nici o urmă de viaţă despre el. Dar sufletul lui mă aşteaptă în ceruri unde, prin harul Dulcelui nostru Iisus, ştiu că ne vom revedea în cu-rând.
Dintre câte suflete am mai văzut venind la Domnul după aceea şi dintre câte legăminte am auzit, nici unul nu mi-a părut că a fost aşa de frumos ca al lui.

Toţi cei trei cu care venisem aici în martie plecaseră care încotro. Plecase-ră şi cei cu care stabilisem o oarecare legătură sufletească prin ceea ce arătaseră şi ei că se apropiau de Dumnezeu.
Între timp îmi creasem alte prietenii, dar cei mai mulţi ajunseră într-o aşa stare de descurajare, încât nu mai puteau suferi nici măcar să audă vorbindu-se despre Dumnezeu. Foamea şi mizeria îi îndobitociseră atât de mult, încât nu mai căutau nimic altceva decât mâncare şi ţigări. Erau atât de nervoşi şi înrăiţi, încât stăteau gata totdeauna de ceartă, de insulte, de ocări şi de bătaie pentru orice nimic. Nimeni nu mai era prieten cu nimeni şi fiecare îl ura pe fiecare. Şi toţi doreau să moară toţi.

Nu mai veneau noi, iar din cei vechi mai rămăseseră doar cei bătrâni, bolnavii şi paralizaţii. Se vedea că sosise desfiinţarea lagărului. Cei care totuşi mai erau buni să lucreze câte ceva începură să fie triaţi şi duşi spre munci uşoare la grădinării. Aşteptându-mi plecarea, mai căutam pe ici, pe colo câte un suflet care să mai dorească după Dumnezeu şi să-l intereseze mântuirea. Dar în condiţiile acestea de spargere şi foamete, nimeni nu mai avea nici răbdarea, nici interesul să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Se săturaseră toţi. Simţeam că tot ce putusem face aici am făcut. Cuvântul s-a mărturisit şi fiecare l-a auzit. Şi fiecare a ales. Misiunea mea aici se sfârşise.
În ziua când am simţit limpede acest lucru, a apărut din nou masa cu dosarele şi cu comisia de triere între barăcile lagărului.
Printre cei strigaţi am auzit şi numele meu.
– Prezent! am răspuns eu şi am păşit în faţa doctoriţei cu halat alb. Eram dezbrăcat până la brâu.
Doctoriţa mi-a luat tensiunea:
– Unsprezece cu nouă, a dictat ea celui care scria în dosarul meu. Apoi, ascultându-mi inima, dictă mai departe: Stenoză mitrală, deocamdată compen-sată. Munci uşoare, jumătate normă! Altul!
Era începutul lunii iulie 1953.

S-a format din nou încă un detaşament de vreo cincizeci de oameni, printre care mă aflam şi eu. Au venit nişte camioane, ne-au încărcat şi înspre seară eram la colonia Popeşti-Leordeni de lângă Bucureşti. Colonia era aşezată pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, în mijlocul unui câmp larg de grădini şi sere. Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu, se improvizaseră nişte dormitoare, o bucătărie, magazii şi birouri pentru cele două, trei sute de deţinuţi politici din Ghencea, cu pedepse administrative între 12 şi 60 de luni, care eram trimişi aici.
Când am ajuns noi în curtea coloniei, înconjurată cu sârmă ghimpată, aici era gol, fiindcă cele vreo şase-şapte brigăzi nu veniseră încă de la muncă. Dar curând apărură la capătul aleii cu arbori care ducea în colonie, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta. Cineva strigă:
– Percheziţie!
Tresării. Ce cuvânt groaznic!
De la rândul întâi, începând din dreapta, fiecare deţinut, ţinând mâinile sus, trebuia să treacă prin faţa gardianului înarmat care îl controla în traistă, prin sân, prin buzunare, pe mâneci, prin pantaloni, de sus şi până jos, pentru a nu aduce ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? întreb pe unul.
– Legume, zarzavaturi, de pe unde lucrează. N-au voie nici să mănânce şi nici să ia cu ei nimic. Dar de mâncat mai mănâncă aplecaţi acolo în lanul de roşii, de ardei, de varză, de castraveţi, de ceapă, de praz. Cine îi poate opri de tot când ei lucrează între ele? Şi aici se dă mâncare foarte puţină, iar oamenii înfometaţi şi slăbiţi ar mânca. Acolo în câmp mănâncă gol tot ce apucă. Cartofi cruzi, praz gol, chiar şi ardei iuţi. E grozav cum le pot mânca goale, căci pâine nu au. Când ajung la roşii sau varză, este altceva. Dar praz gol, usturoi gol, ardeiul gol!
– Dar la Ghencea cum mâncam iarbă goală? Şi încă ce iarbă, de pe margi-nea gardurilor! Foametea cea mai cumplită nu-i atunci când n-ai ce să mănânci deloc. Atunci, după câtva timp, nu mai simţi foamea şi mori. Foametea adevărată este atunci când nu ai ce să mănânci cât să te saturi niciodată. Când ţi se dă să mănânci nu ca să trăieşti, ci ca să nu mori dintr-o dată…
Ne uitam printre sârme la cei care veneau de pe câmp. Pe vechile lor haine cu care veniseră de câţiva ani de acasă erau zeci de petice de felurite mărimi şi culori, încât nu puteai şti care fusese culoarea „hainei” la început. Până şi pe şepcile ori căciulile cu care umblau şi acum în iulie era plin de petice, ca şi pe traistele legate cu aţă pe după gât. Şi în lagăr erau îmbrăcaţi la fel. Dar aici, duşi pe la munci, erau şi mai rupţi şi mai peticiţi. Unii chiar şi pe îmbrăcămintea încă neruptă puneau petice, pentru protecţie şi prevedere. Nimeni nu ştia cât timp are să stea aici. După ce expira termenul primei condamnări, putea uşor urma prelungirea lui, automat, oricât. Ţi se comunica numai că pedeapsa ţi s-a prelungit încă cu câteva luni sau zeci de luni… Deci petice, cât mai multe petice, fiindcă dacă ţi se rupe haina – gol rămâi. Alta nu mai ai. Peticul devenise astfel nu numai o înţelepciune, ci şi o manie. Ba chiar o podoabă. Mizeria îşi are şi ea o fală a ei.
Mâine ne vor scoate şi pe noi la muncă, fac din noi două brigăzi. Şi uite ca ăştia vom veni mâine seară! Între timp, de la cei percheziţionaţi se confiscaseră o grămadă de legume de toate felurile: varză, ardei, cartofi, praz, ceapă, roşii.
– La bucătărie cu ele, porunci unul dintre gardieni. Iar voi, le zise el la vreo trei amărâţi la care aflaseră mai multe, la carceră! Să vă învăţaţi minte să mai prăpădiţi avutul poporului, bandiţilor!

În dimineaţa următoare eram aşezaţi în două brigăzi.
Ne numiră „cardiaci” şi ne fixară un regim de muncă de patru ore pe zi. Două ore de dimineaţa, de la opt la zece. Iar două după-masa, de la patru la şase, când nu era soare puternic. N-am fi putut rezista şi la muncă şi la soare. Când lucram mai aproape, veneam la amiază în colonie.
Când lucram mai departe, rămâneam în câmp, undeva la umbră. Mâncarea era ceva mai multă ca în lagăr, dar mult mai puţină decât aveam nevoie.
Duminica nu lucram… Cu cei câţiva fraţi mai vechi şi mai noi ne puteam întâlni atunci ascunşi pe după dormitoare, ca să ne rugăm şi să citim din partea mea luată din Noul Testament, desfăcută în lagăr, pe care o păstram ascunsă în căptuşeala hainei mele…
Mişcarea şi aerul ne făceau bine. Munca nu era nici prea lungă şi nici prea grea, dar noi eram slăbiţi peste măsură de mult. Peste două săptămâni primirăm cărţi poştale să scriem acasă. Aveam drept la un pachet de cinci kilograme alimente şi la un vorbitor pe lună. Familiile trebuia să vină la noi doar în zilele de duminică, atunci când nu se lucra.
Am scris şi eu la Simeria, unde ştiam că era fiica mea cea mai mică la şcoală. Au venit de acolo, cu ea, cei doi: sora Fica şi fratele Valer, care m-au ajutat mult în anii aceia de mari necazuri, nu numai pe mine, ci şi pe mulţi alţii.
Aşa au trecut cele patru luni de muncă, din iulie până în octombrie, în răs-timpul cărora mi s-au întâmplat multe, dar pe care nu am răgazul să le înşir aici. Una însă am s-o spun, fiindcă era să mă coste viaţa. Iat-o:
Într-o zi eram brigadă de serviciu pe colonie. În astfel de zile, brigada de serviciu trebuia să asigure bunul mers al bucătăriei cu lemne, apă, curăţenie şi tot ce era necesar pregătirii hranei pentru toată colonia. Când lemnele se terminau, trebuia coborât în pădurea de sub colonie şi doborât un alt lemn, apoi curăţat de crengi şi adus pe braţe în colonie, spre a fi despicat în bucăţi bune de pus pe foc. În acest scop, colonia nu avea decât un singur topor – cu gura ştirbă, cum loviseră cu el prin pietre şi cuie câţi tăiaseră înainte – şi un târnăcop. Cu aceste două scule te chinuiai să dobori lemnul, să-l curăţi şi să-l despici bucăţi.
Am coborât în pădure opt inşi cu un gardian de pază. Am ales un fag gros, care am crezut că va fi mai uşor. Fagul avea o bortă la mijloc şi după vreo două ore de opinteli cu toporul şi cu târnăcopul am reuşit să-l doborâm şi să-l curăţăm de crengi.
Mai grea era problema de a-l căra întreg până sus în colonie, fiindcă dealul era foarte abrupt, iar distanţa de urcuş până în colonie era de vreo două, trei sute de metri, în pantă de aproape 45 de grade. Gardianul ne-a aşezat câte doi şi cu o prăjină trebuia să-l ridicăm şi să-l ducem astfel pe sus şi în sus, pe mâini, toţi opt, până la bucătăria coloniei.
Eu şi cu încă unul am fost puşi la capătul cel mai gros, iar ceilalţi, câte doi, împărţiţi egal până la vârf. Lemnul era foarte greu, fiindcă era verde şi gros. Am mers aşa cu el, făcând fiecare pas cu icneli, cu gemete şi cu primejdia să-l scăpăm în fiecare clipă pe picioare. Gardianul înjura şi ameninţa, fiindcă totul era grăbit şi nu avea alt mijloc de cărat decât acesta. Din loc în loc mai puneam jos, dar era şi mai greu după aceea să-l ridicăm.
Cam pe la jumătatea drumului m-am împiedicat de o piatră şi, căzând, tot lemnul a alunecat pe partea mea. Atunci am simţit ca o fulgerătură usturătoare sub stomac şi n-am mai putut face nimic. Foarte cu greu m-am ridicat de jos şi gardianul ne-a dus în colonie, ca să vină cu alţii, pentru a duce lemnul mai departe.
Hernia asta dublă primită atunci am purtat-o încă zece ani, muncind aşa, până în anul 1964, după eliberarea definitivă, când m-am internat pentru ope-raţie la Cluj.

Sosise octombrie când muncile la câmp se terminaseră şi când începuseră lungile ploi reci de toamnă. Noi, în colonie, se vedea că nu mai aveam nici un rost. Aprovizionarea noastră se făcea foarte greu, trebuind adus totul de departe, iar lemnele pentru încălzit şi pentru bucătărie am văzut cum se puteau procura. Se vedea bine că trebuia să fim duşi de aici, fiindcă şi gardienilor de pază şi personalului administraţiei le venea foarte greu să vină mereu şi să facă naveta până în oraş unde îşi aveau familia şi locuinţa.
Noi eram ţinuţi toată ziua în colonie cu program de cameră, adică nu făceam nimic decât să consumăm atât cât ni se dădea, adus aici cu multă greutate, pe deal şi prin noroaie.
Atunci mi-a venit în minte visul din 2 martie, cu 2-4-2. Am socotit zilele de la acea dată. Pe ziua de 2 noiembrie aveau să se împlinească 242 de zile. Sau, în luni, 2 şi cu 4 şi cu 2, erau exact atât (8). Am început să cred că vom sta aici neapărat până în ziua de 2 noiembrie.
Mai era aproape o lună de zile până atunci. În condiţiile astea, cu toţii se aşteptau să nu mai stăm aici nici trei zile. Dar lucrurile se amânau şi nimeni nu şi putea explica de ce.
Astfel au trecut toate zilele ploioase şi reci ale lui octombrie. A venit 1 noiembrie şi nu se vedea nici o mişcare din care să se pregătească plecarea.
La cei câţiva apropiaţi le spusesem visul meu din trei părţi, a cărui primă parte cu 2-4-2 se împlinea pe 2 noiembrie. Şi de asemenea le spusesem şi încredinţarea mea că noi vom sta aici până se va împlini atunci numărul celor 242 de zile.
Şi într-adevăr aşa a fost.

În 2 noiembrie ne-am trezit pe la ora cinci în zgomot de motoare.
Ne-am uitat pe ferestre. Afară ninsese un strat subţire de zăpadă, iar pe aleea care ducea în colonie, câteva maşini-dube aşteptau.
Îndată începu alarma pregătirilor de plecare. Forfotă, strigăte, înjurături şi ordinele gardienilor.
– Echiparea cu tot bagajul. Dă-i drumu’ afară, repede-repede… Încolonarea, alinierea, numărul, repede-repede…
În mai puţin de un ceas eram îmbarcaţi în dube şi gata să fim transportaţi la gară.

Încă în duba-maşină, între cei doi fraţi apropiaţi cărora le spusesem de multă vreme taina înştiinţării privitoare la timpul rânduit să-l petrecem aici, lăudam pe Domnul Dumnezeul nostru pentru minunatele Sale orânduiri cu care prevăzuse totul. Îi mulţumeam Domnului pentru că ne înştiinţase mai dinainte despre numărul zilelor rânduite să le suferim, iar acum ne arătase limpede că nimeni nu putuse nici să scurteze şi nici să lungească acest timp peste cât hotărâse El. Ce liniştitoare şi fericită era încredinţarea aceasta pentru inimile noastre! Ce Puternic şi ce Înţelept este Dumnezeul nostru! Şi ce mare este dragostea şi grija Lui pentru noi când trebuie să trecem prin încercările deosebite, pe care El, în planul Său mântuitor, le-a pregătit pentru noi. Iată cum ne-a înştiinţat încă de la începutul zilelor de necaz cât va trebui să dureze necazul acesta. Întocmai cum spune în Apocalipsa, capitolul 2, versetul 10: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii dintre voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii…”
Da, un necaz ale cărui zile sunt numărate. Şi nimeni nu le va putea nici scădea, nici adăuga, fiindcă El, Domnul, le-a hotărât. Tu, care le suferi, întă-reşte-te şi crede. Vei vedea că întocmai aşa va şi fi.
Oamenii cred că ei fac ce vor. Sau că întâmplarea face ce vrea cu noi. Dar adevărul este că mâna Domnului este cea care face ce vrea. Şi voia Lui este cea care hotărăşte totul cu privire la noi.
Uneori, din cauza marilor încercări sau a puţinei noastre credinţe, dragostea Domnului ne înştiinţează mai dinainte prin mijlocul tainic al visurilor, în timpul somnului, când fiinţa noastră se desparte cel mai uşor în cele două mari părţi ale ei: trupul şi sufletul. Duhul Domnului înştiinţează duhul nostru cu privire la câte ceva ce ne aşteaptă în viitor. Dar înştiinţarea aceasta se face atât de tainic şi de frumos, încât înţelegerea noastră dezleagă această taină numai de la jumătatea ei spre sfârşit. Totdeauna însă în timp destul de potrivit, pentru ca bucuria noastră să meargă mereu crescând pe măsura limpezirii pe care ne-o dăruieşte vremea şi Dumnezeu…
În felul acesta noi căpătăm dulcea încredinţare de nezdruncinat că suntem în iubitoarea grijă a Tatălui şi Mântuitorului nostru, Care veghează ca nimic să nu depăşească nici puterile noastre, nici timpul Său. Pentru ca inimile noastre puse în foc să se călească şi să nu se ardă. Să ne facă binele, iar nu răul. Să ne fie spre câştig totul, iar nu spre pierdere…
Învăţământul acesta să-l tragem din toate. Noi nu suntem nici în mâinile oamenilor, nici în ale sorţii, nici în ale întâmplării. Ci suntem în mâinile puternice, sigure, milostive, bune, înţelepte şi iubitoare ale Domnului şi Dumnezeului nostru. Chiar şi mâinile celor într-ale cărora se pare că suntem noi, chiar şi aceste mâini ale lor sunt tot în mâinile Lui. Şi El nu va îngădui niciodată ca mâinile oamenilor să ne facă nici mai mult, nici mai greu decât atâta cât este neapărat necesar pentru binele nostru.

Dar lucrul acesta nu-l vede decât acela care crede. În umblarea cu Dumnezeu nimic nu se poate nici vedea şi nici explica fără credinţă. Numai în măsura în care crezi vei şi vedea. Crezi puţin – vezi puţin. Crezi mult – vezi mult. Crezi totul – vezi totul. Nu crezi nimic – nu vezi nimic.
În lucrurile omeneşti, lumeşti, trupeşti se cere vedere. Dar în lucrurile dumnezeieşti se cere credinţă. Fără ea nu poţi nici vedea şi nici explica nimic din lucrurile duhului şi ale veşniciei. Şi acestea sunt cele adevărate. Celelalte sunt numai părere şi deşertăciune.

Deci iată-ne conştienţi şi siguri în mâinile lui Dumnezeu, Care lucrează cu noi în chip atât de tainic, dar atât de minunat.
S-a încheiat prima dintre cele trei etape despre care am fost înştiinţat. Urmează a doua. Ştim că vom merge acum într-o localitate al cărui nume va începe cu litera „C”. Şi că acolo va trebui să stăm alt 2-4-2. Că din nou va veni o zi de 2 din care va începe etapa a treia, cu II.

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, ce tainice, dar şi ce iubitoare sunt pentru noi căile Tale pe care ne porţi! Ce mare este grija Ta şi dragostea Ta cu care ne porţi pe aceste căi! Ce siguranţă şi ce bucurie avem noi în mâi-nile Tale! Ce plan minunat şi strălucit ai alcătuit Tu pentru noi şi ce fericite sunt sufletele noastre când vedem şi înţelegem acest dumnezeiesc adevăr!
Te rugăm, ajută-ne ca în orice vreme şi în orice condiţii, fiecare dintre noi să ne bizuim cu toată puterea şi încrederea inimilor noastre pe dragostea şi în-ţelepciunea Ta. Să nu ne îndoim nici o clipă de puterea şi ocrotirea cu care veghezi asupra noastră. Pentru ca nu numai noi să fim plini de bucurie cu Tine, ci şi Tu cu noi.
Slavă veşnică Ţie! Amin.
Slăvit să fie Domnul!

*  *  *

Numărate-s ale mele

Numărate-s ale mele
zile câte-am rânduite,
câte vitrege şi grele,
câte dulci şi fericite,
câte triste şi amare,
câte libere şi sfinte,
câte-n zâmbet şi-n cântare,
câte-n lacrima fierbinte,
câte printre fraţi la masă,
câte prin străinătate,
câte dus – şi câte-acasă,
numărate-s toate-toate.

Număraţi mi-s paşii-n viaţă
şi mi-s urmele ştiute,
câte-mi sunt făcute-n faţă,
câte-s în ascuns făcute,
câte-s merse-n curăţie,
câte-s în păcat umblate,
câte-s nevinovăţie,
câte-s fapte necurate,
câte-s după Domnul duse,
câte-s celui rău vândute,
câte se sfinţesc sau nu se,
toate-toate-mi sunt ştiute…

– Tu, ce ştii a’ mele zile
toate câte-am numărate,
binecuvântează-mi-le
scrise-n Cartea Vieţii toate
şi-ale lor umblări umile
fă-le binecuvântate!
Tu, Cel Care-mi numeri paşii
şi-mi ştii urmele prea bine,
luminează-mi-i, – urmaşii
să mi-i ducă pân-la Tine
şi să fim, cu toţi, părtaşii
bucuriilor divine…

*  *  *

22. AL DOILEA 2-4-2

Eu binecuvânt durerea, căci în sfântul ei cuptor
mi-am primit, trimis din ceruri, cântecul nemuritor
şi numai arzând acolo mi-am împreunat divin
inspiraţia cu harul şi furtuna cu senin…

Din duba-maşină am fost încărcaţi în dube-vagoane, călătorind toată noap¬tea înghesuiţi unul în altul, cu tot bagajul lângă noi, câte douăzeci pe o bancă, în lungul vagonului cu patru astfel de bănci.
Înghesuiala ne-a prins bine, deoarece afară era destul de frig, iar înăuntru ne vedeam răsuflarea aburindu-ne pe gură, vorbind, şi pe nări, tăcând.
În hurducăturile trenului încercam să auzim vreun nume de gară pe unde oprea trenul la care eram ataşaţi, pentru a ne da seama încotro ne îndreptăm.
Eu, din înştiinţarea cea tainică a visului meu, încercam să aflu numele no-ului loc unde voi sta următoarele 2-4-2 zile şi luni.
Litera C… Dar câte nu încep cu litera asta în ţară!
Cluj, Călăraşi, Constanţa, Carei, Câmpulung…

Când nu ştie nimic sigur, bietul om îşi umple locul gol cu o mulţime de presupuneri care de care mai grele şi mai negre.
De frig şi de temeri, aproape nimeni n-a dormit noaptea asta. Vorbeau în şoaptă cu toţii câte toate. Unii credeau că ne vor duce la Gherla, unde închisoarea are o fabrică, pentru ca să lucrăm acolo. Alţii, că la vreun şantier de construcţii, alţii că la vreo mină undeva. De fiecare dată când unul îşi da cu părerea într-un fel, săreau alţii ca să-l combată:
– Noi la mină? Suntem noi în stare să săpăm la mină?
– Ei, zi mai bine să ne ferească Dumnezeu. Parcă ne mai întreabă cineva pe noi dacă putem sau nu! Mergem unde suntem duşi. Şi facem ce ne silesc.
– Nu-i chiar aşa! Vezi că totuşi s-a ţinut seama la colonie că nu putem mai mult şi ne-au dat să lucrăm numai cât putem.
– Aici da! Dar nu mai poate fi şi altfel?
– Nu prea se poate! Este totuşi o lege!
– Lege? Ce lege? Ce rău am făcut noi şi cui? Ce rău a făcut ăsta, de exemplu, că s-a rugat lui Dumnezeu? Dar ăla, dar ăla? Oricare de aici pentru care n a fost nici o lege scrisă care să ne condamne, pentru că n-am făcut nimic vrednic de condamnare.
N-am fost judecaţi nici unul de către o instanţă legală şi totuşi facem în-chisoare de ani de zile… Am aşteptat să fim eliberaţi după câteva zile de la arestare, gândindu-ne că s-a făcut o greşeală, dar după un timp ni s-a comunicat că suntem condamnaţi administrativ la 12, sau la 24, sau la 36, sau la 60 de luni.
Cine ne-a condamnat? Pentru ce ne-a condamnat? Asta nu ştim nici unul şi nici nu ni s-a spus. Suntem nevinovaţi – şi totuşi, iată, îngheţăm şi putrezim pe aici, duşi ca nişte animale sau ca nişte răufăcători, în acest hal, şi trataţi în acest fel, condamnaţi doar de legea nescrisă a bunului plac. Iar ai noştri, familia, soţiile, părinţii, copiii, cine mai ştie pe unde şi cum vor fi, pentru că nici unul nu cunoaştem adevărul despre ei, de nu ştiu când… Şi cine ştie oare câtă vreme va mai fi aşa! Şi mai vorbiţi de lege…

Eram sătul să tot aud astfel de cârteli, de proteste şi de dezvinovăţiri fără de nici un rost. De zeci de ori pe zi şi le aruncau unii altora şi de fiecare dată închideau toţi discuţiile cu încredinţarea cea de netăgăduit: „Suntem nevinovaţi şi ni se face o nedreptate strigătoare la cer pentru care cineva, cândva, o să plătească foarte scump”.
– Numai să aibă cui plăti, spunea câte un deznădăjduit, clătinând din cap cu un zâmbet amar spre ceilalţi.
– Eu am despre toată starea noastră o altă părere, le ziceam eu după ce tăceau toţi. Părerea mea este că nici unul dintre noi nu suntem chiar nevinovaţi. Fiecare suntem aduşi aici nu de către oameni, ci de către Dumnezeu, cu un scop limpede şi pentru un motiv clar…
Noi zicem că suntem nevinovaţi, mereu nevinovaţi. Poate că într-un fel aşa este. Poate că faţă de legile omeneşti, care nu ne cunosc tainele inimii noastre, suntem într-adevăr fără o vină dovedită. Dar oare faţă de legile lui Dumnezeu, Care ne ştie gândurile şi faptele noastre ascunse ale fiecăruia, suntem oare noi tot aşa de nevinovaţi?
Ascultaţi o povestire, după care să-mi spuneţi apoi dacă sunteţi tot aşa de nevinovaţi cum ziceţi acum.
Era demult, în Siria, un tânăr numit Efrem, singurul fiu al unor părinţii bogaţi, dar credincioşi. Acest tânăr era foarte răsfăţat şi întrecut, îngăduindu-şi orice, fiindcă părinţii lui aveau o mare slăbiciune pentru el.
Odată, fiind trimis de părinţi la nişte rudenii într-un oraş vecin, tânărul trecu printr-o pădure. La marginea pădurii era o căsuţă, iar pe calea din pădure păştea o văcuţă singură.
Cum, tânărul trecând, vaca nu se dădu la o parte ca să-i facă loc, Efrem, furios că vaca nu ştie cine este el, ca să se ferească dinaintea lui, începu să o lovească puternic cu băţul pe care îl avea în mână. Speriată, văcuţa o luă la fugă, dar tot pe cale, înaintea lui. Atunci el, şi mai furios, începu să fugărească vaca, lovind-o tot mai sălbatic, până când văcuţa, ajungând la o prăpastie, căzu şi muri acolo. Nimeni nu-l văzuse când făcuse isprava asta.
Seara a ajuns în oraşul în care mergea. S-a bucurat la rudeniile sale, iar dimineaţa s-a întors înapoi spre casă.
Când ajunse prin pădurea de ieri, îl întâlni un om foarte sărac şi necăjit, care îi zise:
– Tinere dragă, ieri am văzut că treceai pe aici; spune-mi, te rog, n-ai văzut cumva o văcuţă păscând pe calea asta? Eu sunt un om tare sărac, locuiesc în căsuţa asta de la marginea pădurii şi am cinci copilaşi. Nevasta mea a murit de curând, lăsându-mi copilaşii fără mamă. Aveam numai o văcuţă de la care ne hrăneam cu toţii cu lapte. Copilul cel mai mărişor a adormit ieri când o păzea pe aici, iar când s-a trezit el, văcuţa nu mai era. Spune-mi, te rog, ieri când ai trecut pe aici n-ai văzut cumva ce s-a făcut văcuţa noastră?
Şi bietul om începu să plângă dureros.
– Vezi-ţi de drum, momârlane, zise tânărul bogat şi încrezut, supărat de îndrăzneala săracului. Ce, eu sunt văcarul tău? Nu ţi-e ruşine? Ce am eu cu vaca ta? Du-te şi ţi-o caută pe unde ştii.
Şi plecă mai departe în drumul lui, fluierând nepăsător.

Dar abia ajunse acasă când, în timp ce se lăuda la părinţii lui ce bine şi-a petrecut pe unde a fost, dintr-o dată intrară pe uşă doi jandarmi înarmaţi şi-l întrebară:
– Tinere, tu ai fost ieri în oraşul vecin?
– Da, am fost, răspunse el tremurând.
– Şi ai trecut printr-o pădure?
– Da, am trecut.
– Atunci vii cu noi, eşti arestat! Acolo a fost găsit un om omorât şi jefuit, nu se ştie de cine, deocamdată. Cum numai tu ai fost văzut trecând pe acolo, înţelegi… Vii cu noi!
– Sunt nevinovat, sunt nevinovat, începu să se vaiete tânărul Efrem. Lă-saţi-mă în pace.
– Poate că eşti nevinovat – încă nu se ştie. Deocamdată însă vii cu noi, zi-seră oamenii legii aspru.
Şi tânărul fu dus la închisoare, unde urmă ancheta cu bătăi şi cu amenin-ţări.
– Sunt nevinovat, sunt nevinovat, se apăra ziua, plângând mereu Efrem în faţa oamenilor. Iar noaptea, tot aşa, aducându-şi aminte de Dumnezeul părinţilor săi, striga:
– Doamne Dumnezeule Drept şi Milostiv, cum îngădui Tu ca eu să sufăr aici nevinovat? Ei mă învinuiesc că am ucis, dar Tu ştii că eu n-am ucis pe nimeni…
Într-o noapte când mereu striga: „Sunt nevinovat, sunt nevinovat!”, avu un vis sau o vedenie. I se păru că intră în celula lui o fiinţă luminoasă şi îi zise:
– Efrem, tu tot strigi mereu în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor că eşti nevinovat, nevinovat… Dar şi de văcuţa săracului eşti tu nevinovat? Adu-ţi aminte!
Atunci Efrem se trezi din nebunia lui şi se aruncă la pământ plângând amar şi zicând:
– O, Dumnezeule Atotputernic şi Mare, Care le vezi pe toate şi le judeci după dreptatea Ta, Te rog, iartă-mă! Da, nu voi mai spune că sunt nevinovat, dar Te voi ruga neîncetat să mă ierţi pentru nebunia şi păcatul meu. Îndură-Te şi ai milă de mine. Dacă mă vei scăpa cu bine de aici, voi despăgubi pe cel căruia i-am făcut rău, iar eu mă voi preda Ţie şi-Ţi voi sluji cu o viaţă ascultătoare câte zile voi mai avea pe pământ. Pun legământ în clipa aceasta în faţa Ta că aşa voi face…

Chiar în dimineaţa următoare uşa se deschise şi temnicerul, întrând la el, îi zise:
– Ei, tinere, ai avut noroc. Azi-noapte a fost descoperit şi prins ucigaşul adevărat. Deci tu eşti liber. Ia-ţi bagajul şi pleacă acasă.
– Domnule temnicer, zise Efrem plângând de bucurie, ştiu eu cine m-a eliberat pe mine. Dumnezeu, Care mi-a ascultat pocăinţa mea.

Ajuns acasă, de data asta tânărul povesti părinţilor lui totul, cu lacrimi de ruşine şi pocăinţă, precum şi despre legământul lui pus în faţa lui Dumnezeu.
– Acum, tată şi mamă, zise el, vă rog să mă ajutaţi ca să-mi împlinesc legământul şi făgăduinţa pe care am promis-o Domnului, ca să-i duc săracului răscumpărarea pentru văcuţa şi pentru durerea lui. Să-mi daţi cele mai bune două vaci cu lapte dintre vacile noastre, ca să le duc copilaşilor săracului şi două pungi de galbeni, ca să i le duc lui, fiindcă eu i-am făcut să sufere atât de mult din cauza nebuniei mele.

Ajuns la căsuţa săracului cu răscumpărarea sa, tânărul Efrem i-a mărturisit cu lacrimi păcatul său şi i-a cerut iertare din toată inima lui pentru paguba şi durerea pe care i-a produs-o. Săracul, fericit, şi copiii lui, mulţumiţi, i-au dat toată iertarea şi mulţumirea lor.
După aceea Efrem a trăit toată viaţa sa în felul cum promisese lui Dumne-zeu, ajungând să fie numit până astăzi Sfântul Efrem Sirul…

Aşa şi voi ziceţi mereu ca tânărul Efrem: „Sunt nevinovat, sunt nevinovat”… dar aduceţi-vă aminte – căci fiecare vă ştiţi trecutul – nu aveţi cumva pe conştiinţă vreo văcuţă a cuiva, vreo nevastă a cuiva, vreo căsuţă, vreo vină, vreun păcat ascuns pe care nu vi-l ştie nimeni dintre oameni, dar vi l-a văzut Dumnezeu?
Pentru astea aţi fost aduşi aici! Ca să vă aduceţi aminte de astea, să vă căiţi şi să vă pocăiţi de ele înaintea lui Dumnezeu, ca să vi se ierte păcatele, apoi să puneţi legământ să-L slujiţi pe Dumnezeu până la moarte, pentru ca prin Sângele lui Hristos să puteţi fi spălaţi de orice păcat şi, împăcaţi cu Dumnezeu, să aveţi mântuirea sufletului. Să ştiţi că fără această cercetare lăuntrică şi fără această pocăinţă nu există iertare pentru nimeni. Nu oamenii ne-au adus aici – în zadar vă revoltaţi împotriva oamenilor. Ci Dumnezeu ne-a adus. În faţa oamenilor şi a legilor lor puteţi să păreţi nevinovaţi, dar în faţa lui Dumnezeu şi a Legilor Lui, să nu vă înşelaţi, spunând: „Suntem nevinovaţi…”

După povestirea asta mulţi rămaseră pe gânduri, iar unii, cu ochii înlăcrimaţi, recunoscură:
– Adevărat! Fiecare ne avem pe conştiinţă câte ceva, câte o „văcuţă” a noastră, dar prea puţini suntem dispuşi să privim în lăuntrul nostru, la ale noastre – ci totdeauna vedem în afară, ale altora – şi din cauza asta vedem mereu numai păcatele altora, şi nu pe ale noastre. Dumnezeu să aibă milă de noi de toţi şi să ne îndrepte…
Eu, despre mine, nici nu mă mai întrebam, nici nu mă mai miram.
Ştiam bine pentru ce sunt aici şi ştiam şi mai bine că zilele mele sunt nu-mărate, nu numai afară, ci cu mult mai mult aici.
Iată, ieri am primit prima confirmare asupra acestui adevăr. Cu opt luni înainte mi s-a spus cu număr fix câte zile voi sta într-un loc. Şi exact atâtea zile am stat: ieri, pe ziua de 2, s-au împlinit 242 de zile. Acum începe un alt număr de 2-4-2, în alt loc. Dimineaţă, când se va deschide uşa asta, voi vedea primul semn: numele locului unde le voi petrece…
În sfârşit, trenul fluieră de câteva ori scurt. Ne împinse înapoi, ne trase, ne izbi, apoi roţile înţepeniră cu noi undeva frânate puternic.
Cabinele paznicilor se deschiseră:
– Gata pentru debarcare! porunciră aspru.
Când uşile se deschiseră şi înăuntru năvăli un aer rece, afară se vedea bine de ziuă. Primul lucru pe care l-am făcut fu să arunc o privire spre faţada gării:
– Caransebeş!
Slăvit să fie Numele Tău, Doamne Dumnezeul meu! răsuflai eu liniştit şi cu ochii spre cerul dimineţii. Iată încă o dată semnul că Tu eşti cu mine. De acum sunt liniştit pentru alte 242 de zile, alte opt luni. Până pe ziua de 2 iulie…

– continuarea capitolului în ziua următoare

cartea poate fi cumpărată de pe carteadeaur.ro

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *