Să citim împreună Sfânta Scriptură! – 8, 1-25

1. Şi după aceea Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu, şi cei doisprezece erau cu El;

2. Şi unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni,

3. Şi Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele care le slujeau din avutul lor.

4. Şi adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi la El, a zis în pildă:

5. Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o.

6. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.

7. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.

8. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

9. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?

10. El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.

11. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.

12. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.

13. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.

14. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.

15. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.

16. Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşează în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina.

17. Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare.

18. Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el.

19. Şi au venit la El mama Lui şi fraţii; dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulţimii.

20. Şi I s-a vestit: Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă.

21. Iar El, răspunzând, a zis către ei: Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.

22. Şi într-una din zile a intrat în corabie cu ucenicii Săi şi a zis către ei: Să trecem de cealaltă parte a lacului. Şi au plecat.

23. Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Şi s-a lăsat pe lac o furtună de vânt, şi corabia se umplea de apă şi erau în primejdie.

24. Şi, apropiindu-se, L-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim. Iar El, sculându-Se, a certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte.

25. Şi le-a zis: Unde este credinţa voastră? Iar ei, temându-se, s-au mirat, zicând unii către alţii: Oare cine este Acesta, că porunceşte şi vânturilor şi apei, şi-L ascultă?

* * *

Vom aminti ceva des­pre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântu­iască”.

Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a ro­dit. „Păsările ceriului” – înşe­lăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neînce­tat şi recolta seminţei. Când să­mânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.

O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o pri­meşte şi n-o grijeşte.

Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîn­cetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei.

Într-o carte bătrână am citit despre un om credincios care îşi apăra holda de păsări strigând mereu: „Hâş, ciorilor, din holdă!… Hâş, ispitelor, din gândul meu!”…

Hâşâia şi ciorile şi hâşâia şi ispitele!

Aşa trebuie să ne apărăm şi noi contra păsărilor iadului. Să ne apărăm prin rugăciune, prin priveghere, prin viaţă şi putere creştinească. Un creştin adevărat este – trebuie să fie – un om de putere sufletească, de putere cerească, de care se sperie şi fug păsările iadului.

Însă, vai, din creştinătatea de azi lipseşte tocmai această putere. Creştinismul de azi e un creştinism al numelor de bo­tez. Poartă oamenii nume de sfinţi biruitori, dar ei sunt bi­ruiţi şi batjocoriţi de toate pati­mile cele rele. Trăim un creşti­nism de forme goale; fără viaţă şi fără putere. Creştinii cei dintâi au trăit într-o putere extraordinară, care a biruit prigoanele, a biruit lumea, l-a biruit pe dia­volul. Din creştinismul de azi lipseşte această putere.

Foarte bine s-ar putea asemăna creştinismul de azi cu sperietorile ce le pun oamenii prin semănături să le apere de ciori şi alte păsări. Ciorile şi păsările se sperie o bucată de vreme de „omul” din holdă. Dar nu mult ţine această spaimă. Păsările află că acest „om” n-are viaţă şi putere în el. E grozav la înfăţişare, dar nu se mai tem de el. I se suie pe umeri, îl murdăresc, ca şi când şi-ar bate joc de el.

Aşa e şi creştinismul de azi. La vedere, creştinul de azi e îmbrăcat în frumoase forme creştineşti. Păsările cele rele – ciorile iadului – îl văd de de­parte şi se sperie de el. Se în­grozesc când îl văd botezat, în­semnat cu semnul crucii etc. Dar apropiindu-se de el, află că nu este viaţă şi putere de cre­ştin în el. Şi aflând acest lucru, ciorile iadului nu se mai tem de el. Îşi bat joc de el.

Astfel de creştini sunt „ca o sperietoare de păsări într-un ogor de castraveţi; nu vă temeţi de ei, căci nu pot să facă nimic” (Ier 10, 5).

Iadul îşi bate joc de cre­ştinii de azi, pentru că din viaţa lor lipseşte darul şi harul cel de viaţă şi de putere dătător al Du­hului Sfânt.

Tu, cititorule dragă, ce fel de creştin eşti: o sperietoare fără viaţă, sau un creştin viu?

«Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016