Mărturii Meditaţii

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 1, 14-45

14. După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu.
15. Şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.
16. Şi umblând pe lângă Marea Galileii, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mrejele în mare, căci ei erau pescari.
17. Şi le-a zis Iisus: Veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni.
18. Şi îndată, lăsând mrejele, au mers după El.
19. Şi mergând puţin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui. Şi ei erau în corabie, dregându-şi mrejele.
20. Şi i-a chemat pe ei îndată. Iar ei, lăsând pe tatăl lor Zevedeu în corabie, cu lucrătorii, s-au dus după El.
21. Şi venind în Capernaum şi îndată intrând sâmbăta în sinagogă, îi învăţa.
22. Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.
23. Şi era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare,
24. Zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.
25. Şi Iisus l-a certat, zicând: Taci şi ieşi din el.
26. Şi scuturându-l duhul cel necurat şi strigând cu glas mare, a ieşit din el.
27. Şi s-au spăimântat toţi, încât se întrebau între ei, zicând: Ce este aceasta? O învăţătură nouă şi cu putere; că şi duhurilor necurate le porunceşte, şi I se supun.
28. Şi a ieşit vestea despre El îndată pretutindeni în toată împrejurimea Galileii.
29. Şi îndată ieşind ei din sinagogă, au venit în casa lui Simon şi a lui Andrei, cu Iacov şi cu Ioan.
30. Iar soacra lui Simon zăcea, prinsă de friguri, şi îndată I-au vorbit despre ea.
31. Şi apropiindu-Se a ridicat-o, apucând-o de mână. Şi au lăsat-o frigurile şi ea le slujea.
32. Iar când s-a făcut seară şi soarele apusese, au adus la El pe toţi bolnavii şi demonizaţii.
33. Şi toată cetatea era adunată la uşă.
34. Şi a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite boli şi demoni mulţi a alungat. Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L ştiau că El e Hristos.
35. Şi a doua zi, foarte de dimineaţă, sculându-Se, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga acolo.
36. Şi a mers după El Simon şi cei ce erau cu el.
37. Şi aflându-L, I-au zis: Toţi Te caută pe Tine.
38. Şi El a zis lor: Să mergem în altă parte, prin cetăţile şi satele învecinate, ca să propovăduiesc şi acolo, căci pentru aceasta am venit.
39. Şi venind propovăduia în sinagogile lor, în toată Galileea, alungând pe demoni.
40. Şi un lepros a venit la El, rugându-L şi îngenunchind şi zicând: De voieşti, poţi să mă curăţeşti.
41. Şi făcându-I-se milă, a întins mâna şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te.
42. Şi îndată s-a îndepărtat lepra de la el şi s-a curăţit.
43. Şi poruncindu-i cu asprime, îndată l-a alungat,
44. Şi i-a zis: Vezi, nimănui să nu spui nimic, ci mergi de te arată preotului şi adu, pentru curăţirea ta, cele ce a rânduit Moise, spre mărturie lor.
45. Iar el, ieşind, a început să propovăduiască multe şi să răspândească cuvântul, încât Iisus nu mai putea să intre pe faţă în cetate, ci stătea afară, în locuri pustii, şi veneau la El de pretutindeni.

* * *

„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“

Pr. Lect Univ. Dr. Constantin NECULA

(Duminica după Botezul Domnului, Matei 4, 12-17)

Trecut-au sărbătorile. Se-aude încă în cupola de cer a Ţării glasul de colind pe care ne urcă Neamul spre Altarul cel nevăzut al Împărăţiei. A fost Naşterea. A fost Tăierea Împrejur. A fost şi Botezul cel teofanic, arătân-du-ni-L pe Hristos, în Duhul Sfânt, Fiu iubit, întru Care Tatăl a binevoit. Au trecut sărbă­torile, dar Sărbătoarea ne stă mereu înainte. Căci ce alt­ceva este Biserica, dacă nu o trecere din sărbătoare în sărbătoare, din slava unei sărbători în slava altei sărbă­tori, până în ziua în care ne este dat să ne împărtăşim „mai cu adevă­rat“ de slava cea veşnică? Cu aspra condiţie ca din Sărbătoare să nu facem sărbătorire, diminuând bu­curia slujirii lui Dumne­zeu cu slujirea pân­tecului sau a altor patimi, atât de exacer­bate de conştiinţa modernă a săr­bătorii.

Nouă să nu ne fie altfel a ne lăuda decât în plinirea purtării cu creş­tinească demnitate – cu duh şi smerenie – a crucii de har şi de lumină ce ne este Sărbătoarea cu Hristos.

Îndată dar după pragul acesta, aşa-zis, al sărbătorilor, Sfinţii care au alcătuit ritmul liturgic al Bisericii au rânduit o Duminică pe care o numim „de după Botezul Domnului“ (deşi toate duminicile pe care le prăznuim sunt „după Bobotează“, poarta de har ce-L face pe Hristos văzut lumii). Am putea-o numi, ţinând în inimă cântarea Bisericii, Duminica din zorii luminoşi ai Paştelui, căci zice corul Bobotezei: „Lui Adam, celui ce orbise în Eden, i s-a arătat soarele în Betleem şi i-a deschis ochii, spălându-i pe ei în apele Iordanului. Şi celui înnegrit şi întunecat i-a răsărit lumina cea neapusă: nu-i va mai fi lui noapte mai mult, ci pururea ziuă. Ca nişte zori de zi spre dimineaţă S-a născut pentru el, căci în după-amiază S-a ascuns, precum se scrie. Aflat-a Răsăritul de soare, care l-a ridicat pe el, cel ce a căzut către seară; s-a scuturat de întuneric şi a ajuns la Lumina Care S-a arătat şi a luminat toate“ (Icosul Praznicului Bobotezei, Sfântul Ioan, în 7 ianuarie). Orbitul din Eden, omul cel dintâi, se vădeşte a fi aşadar restaurat în Hristos, prin Duhul cel Sfânt. Iar Boboteaza marca „zorii“ acestei aşezări întru lumină.

Duminica aceasta, având ca Evanghelie Evanghelia de la Matei (4, 12-17), este prefaţată de sâmbăta zisă „după Botezul Domnului“ (Matei 4, 1-11); şi în acest din urmă context – al ispitirii Domnului de către diavol în pustie, după postirea cea de patruzeci de zile – trebuie citită această „ieşire la propovăduire“ a Domnului nostru Iisus Hristos. Lui I s-a dat dintâi biruinţa asupra trupului, cărnii şi sângelui şi asupra duşmanului celui înfricoşător, care este diavolul, tatăl minciunii şi al ispitirii, pentru ca mai apoi să continue glasul lui Ioan, întemniţatul şi ucisul pentru Adevăr. Ioan, cel căruia i se potrivesc cu prisosinţă cuvintele cântării liturgice: „De venirea Ta cea trupească temându-se Iordanul, cu cutremur s-a întors, şi slujba cea duhovnicească plinind-o Ioan, cu frică s-a tras înapoi…“ (condacul Sfântului Ioan) – această „tragere înapoi“ de teamă şi smerire fiind definitorie în contextul mântuirii noastre – nu uită nici o clipă să amintească-n toate ale sale că el scade pentru ca El, Hristosul Slavei, să crească (Ioan 3, 30).

Pe măsură ce Sfântul Ioan, propovă­duitorul venirii Mirelui celui Care ridică păcatele lumii, se-ascunde vederii (nu doar la figurat) Hristos creşte vederii noastre. Când Ioan este dus în temniţă (Mt 4, 12; Mc 1, 16; Lc 5, 11) este momentul pe care Domnul îl alege să-i ducă mai departe propovăduirea. Pecetea proorocilor, care mijloceşte Legea Veche şi Legea Nouă, Ioan Botezătorul, asemeni unui luceafăr de dimineaţă, vesteşte sosirea Soarelui Hristos. Iar Hristos-Domnul preia cuvântul omenesc de-acolo de unde se oprise îngereasca propovăduire a Bote­zătorului. Cuvântul dintâi, cuvântul de ordine al Legii celei Noi se-adaugă Legii celei Vechi în chip firesc, desăvârşind-o. Acest „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ (Mt 4, 17) era, dacă vreţi, trecerea în plan personal, în planul fiecărei persoane în parte, a mesajului general, pe care, de veacuri, Dumnezeul lui Avraam şi Moise, Dumnezeul Cel viu al Patriarhilor şi al Profeţilor îl lansase, cerând lui Israel întoarcerea (acel Shema, Israel!, Ascultă, Israele!, care preceda orice cuvânt al proorocilor către neamul cel ales). O „întoarcere“ către chipul slavei lui Dumnezeu, care subzista în Adamul cel vechi şi pe care Adamul cel Nou – Hristos Domnul –, curăţindu-l de zgura păcatului ce făcuse crustă din apropierea de focul iadului şi al morţii, avea să-l izbăvească prin faptele Sale cele mântuitoare, începând cu Naşterea Sa şi culminând cu Învierea cea din morţi, Botezul Său la Iordan fiind – cum am mai spus – poarta de har prin care Domnul Iisus S-a făcut, mai luminat, vedere lumii întregi. Căci Botezul Domnului nu este indiferent mântuirii noastre, după cum teologia cântată a Stihirilor Praznicului ni se arată: „Cum Te vom cinsti, Hristoase, noi, robii Tăi, pe Tine, Stăpânul, după vrednicie? Că pe noi, pe toţi, în ape ne-ai înnoit“. Sau: „Lumina cea adevărată S-a arătat şi luminare tuturor Se dăruieşte. Se botează cu noi Hristos, Cel Ce este mai presus de toată curăţia. Pune sfinţenie în apă şi curăţire sufletelor se face aceasta. Pământesc lucru este ceea ce se vede şi mai presus de ceruri ceea ce se înţelege; prin baie este mântuirea, prin apă Duhul şi prin afundare se face suirea noastră la Dumnezeu. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, slavă Ţie!“. Iar mai apoi: „Cel Ce îmbracă cerul cu nori Se îmbracă astăzi cu repejunile Iordanului şi Se curăţeşte cu a mea curăţie Cel Ce ridică păcatele lumii“ (Stihirile Praznicului Botezului, glas 1).

Aici stă cheia tâlcuirii – fie şi măcar în parte – a lucrului pocăinţei celei ce se cere de la noi şi, odinioară, de la cei ce-l ascultau pe Sfântul Ioan şi-apoi pe Hristos-Domnul, în pocăinţa cea după chipul lui Hristos, aceea pe care o dă spre „rumegare“ duhovnicească în Duminica aceasta Apostolul pe care-l citim la Sfânta Liturghie. Căci zice Sfântul Apostol Pavel Efesenilor: „Dar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălţime, robit-a robia şi daruri datu-le-a oamenilor». Iar aceea că S-a suit ce înseamnă decât că El mai întâi S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel Ce S-a pogorât El este şi Cel Ce S-a suit mai presus de toate cerurile, pentru ca să umple totul.

Şi El i-a dat pe unii apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, ca să-i pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea templului lui Hristos, până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 7-13). Toată această creştere n-are alt scop şi altă râvnă decât creşterea întru El, Hristos Domnul, „Care este şi Capul“ (Efeseni 4, 15), iar împlinirea nu poate veni decât printr-o autentică „viaţă în Hristos“, aşa cum o defineşte Sfântul Nicolae Cabasila, iar după el, teologia neo-patristică. Se arată dar ca veridică asumarea pocăinţei ca fiind trăirea întru „iubire, după adevăr“ (Efeseni 4, 15), fundamentele care dau viaţă comunităţii, care este Biserica. Biserica pe care Sfântul Ioan de Kronstadt (în «Spicul viu») o arată ca fiind „adunarea celor care cred în Tine, Doamne, fără făţărnicie“.

Iată cum Domnul, luând parcă vorba din buzele lui Ioan, arată dintru început că întoarcerea spre El, „Calea, Adevărul şi Viaţa“, este fundamentul desăvârşirii, umplerii de harul Împărăţiei, care toate le ţine. Iar dintâi în pocăinţă, El, Dumnezeul Cel Viu, făcutu-S-a icoană, Cel Care „a sfinţit apele Iordanului, botezându-Se, sub palma slugii plecându-Se“, „tămăduind patimile lumii“ (Stihirile Înaintemergătorului, glas 1, Utrenia din 7 ianuarie).

Şi, ca un ecou de duh, cântarea liturgică, mereu şi mereu aduce aminte – nu ca să nu uităm, ci pentru a trăi mereu astfel – că prăznuirea Stăpânului se face cu binecu­vântat amestec de praznic, îngerii cu oamenii adunându-se, Biserică luptătoare şi Biserică triumfătoare, într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Biserica pocăinţei. Biserica slujitoare. Ortodoxia cea plină de dar.

din cartea ~Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele!…

* * *

Pescarii Domnului, îşi vor face slujba mântuitoare în orice vreme şi în orice împrejurare, pescuind suflete.

1. Nu e permis să se audă din gura unui credincios, nu numai cuvintele urâte, glumele proaste, bancurile lumeşti ori râsul uşuratic,
– dar nici chiar expresiile deplasate sau neserioase de altădată.
Chiar dacă ele nu par acum de a dreptul rele. Totul trebuie să fie evlavios la noi.
Vorbirea serioasă, plină de bunăvoinţă, măsurată şi demnă este o datorie sfântă pentru orice suflet care spune că este credincios sau credincioasă.
Aceasta face parte din chiar roadele Duhului Sfânt,
care trebuie neapărat să se vadă că însoţesc naş¬terea din nou în viaţa fiecăruia dintre noi.

2. Ce trist e să auzi uneori din gura multora, când vorbesc despre Domnul, spunând dur şi uşuratic: „Iisus”,
– fără să spună respectuos niciodată: „Domnul Iisus”!
Sau simplu şi rece: „Dumnezeu”, – fără să spună vreodată cuviincios şi temător: „Domnul Dumnezeu”!
Sau, vorbind despre marii oameni ai lui Dumnezeu, zic: „Pavel”, „Petru” sau „Matei”, – fără să se gândeas-că deloc ce frumos şi cuviincios ar fi să spună: „Sfântul Pavel”, „Sfântul Petru”, „Sfântul Ioan”…
Sau să vorbească mai cuviincios chiar şi despre alţii, mai mici ca aceştia, – dar nespus mai mari ca noi.

3. Nimeni n are voie să facă o lucrare a lui din Lucrarea lui Dumnezeu.
Domnul nu i a spus niciodată nici unuia dintre ucenici: Aruncă tu singur mreaja. Ci le a spus tuturor: Aruncaţi toţi mreaja.
Nu fiecare o mreajă a lui, ci toţi împreună aceeaşi mreajă.
Mai presus de orice altceva, Domnul Iisus a dorit să i facă pe ucenicii Săi să înţeleagă şi să trăiască marele adevăr al părtăşiei şi al unităţii în dragoste şi smerenie.

4. Fiecare să şi facă în aşa fel partea sa, încât această parte să se îmbine fericit cu a celorlalţi fraţi lucrători, iar întregul ei să arate că Duhul Domnului a făcut o.
Că toată plata pentru ea nu este în totul a nici unuia dintre ei,
– ci toată, în întregime, este a tuturor, adică a Duhului Sfânt, Care i a ajutat s o facă împreună.

5. Când Duhul Sfânt S a pogorât peste ucenicii Domnului,
trimis de la Tatăl de către Domnul Iisus, după cum făgăduise El,
limbile de foc care s au aşezat peste ei erau din acelaşi foc şi de aceeaşi mărime.
Fiecare dintre ei a primit în aceeaşi măsură revărsarea Aceluiaşi Duh Sfânt.
Nu S a aşezat deasupra unuia o limbă de foc mai mare, iar deasupra altuia o limbă de foc mai mică.
Voi toţi sunteţi egali, le a spus Domnul Iisus, Învăţătorul lor Sfânt.

6. De la locul de plecare, toţi alergătorii pleacă deodată, în acelaşi timp şi de la acelaşi punct spre ţintă.
Dar la capăt ajunge, desigur, mai întâi acela care îşi dă osteneala cel mai mult.
Apoi ceilalţi, fiecare după voinţa şi după râvna cu care a ştiut să alerge.
Dacă vrei să fii cel dintâi, munceşte cel mai mult,
veghează cel mai deosebit,
roagă te cel mai frumos,
dăruieşte cel mai bogat,
renunţă la cel mai mare,
lasă te cel mai din urmă
şi pune în negustorie cel mai harnic talantul pe care l ai primit.
Şi vei fi tocmai atunci când tu nici nu vei gândi la întâietatea laudelor,
– ci la a smereniei.

7. Ucenicii care trag mreaja cu peşti au slujba cea mai grea,
dar şi cea mai binecuvântată.
Ei sunt acei care poartă greutăţile frăţietăţii, sarcinile altora, munca Evangheliei şi grija sufletelor.
Slujba aceasta este atât de grea şi de sfântă, încât niciodată n o poate face deplin numai unul singur.
Oricât de tare ar părea că este el.
Ci cu cât se adună mai mulţi peşti în mreaja Evangheliei, cu atâta trebuie să fie nu numai mai harnici şi mai pricepuţi cei care trag mreaja aceasta,
– ci ei trebuie să fie şi mai mulţi.

8. Tragem noi cu o inimă şi cu un gând la lucrul Domnului?
Tragi tu, frate, împreună cu ceilalţi?
Nu cumva este vreunul sau sunt vreunii care trag de mreajă spre alt ţărm?
Nu cumva unul sau unii ţin în loc mreaja sau întind s o rupă, s o sfâşie, s o dezbine,
– în loc să tragă uniţi cu fraţii?

9. Vânturile se schimbă, dar mreaja este tot aceeaşi.
Vânturile sunt vremurile şi împrejurările care se pot schimba,
– dar marea este Lucrarea Domnului, care rămâne aceeaşi pe totdeauna.
Adevăraţii ucenici pescuiesc pe orice vreme, folosind în fiecare împrejurare metoda cea mai potrivită.
Duhul Înţelepciunii lui Dumnezeu îi călăuzeşte cum să lucreze numai dacă ei cer Acest Duh la Părintele Înţelepciunii (Iac 1, 5).
Şi dacă umblă apoi călăuziţi de El (Gal 5, 16 22).
10. Chiar şi marea este uneori agitată, alteori liniştită.
Dar credincioşii, pescarii Domnului, îşi vor face slujba mântuitoare în orice vreme şi în orice împrejurare, pescuind suflete.
Ei ştiu bine că Ţărmul este aproape şi că în curând totul se va sfârşi în faţa Domnului.

11. Slava celor credincioşi nu vine decât după moartea biruitoare,
– după cum nu a venit nici pentru Domnul lor înainte de moarte, – ci după ea.
Răsplata nu vine decât la urmă, după terminarea fericită a întregii munci rânduite lor,
– căci aşa a venit şi pentru Domnul nostru Iisus.
Încununarea nu are loc decât după ajungerea cu bi-ne la ţintă, aşa precum e şi scris,
iar mântuirea sufletelor noastre nu o vom vedea si-gur decât după ce vom fi sfârşit cu bine lupta credinţei, tăria nădejdii şi osteneala dragostei (I Tes 1, 3; I Ptr 1, 9).

12. În psalmul sfânt scrie: Lăudaţi pe Cel ce a bi-ruit, – spre a ne înştiinţa astfel cu teamă că, până când cineva încă n a ajuns să se pogoare pe ţărm,
până când cineva este tot în călătorie şi tot în luptă cu marea acestei vieţi,
– noi să nu ne grăbim a lăuda pe nimeni.

13. În această înştiinţare plină de teamă permanentă trebuie să fie şi pentru noi un ţepuş pe care să l simţim mereu ameninţându ne
ori de câte ori vom fi ispitiţi să ne închipuim că mântuirea este un lucru atât de uşor, încât suntem chiar siguri că îl şi avem!
Ce trist răsună pentru o ureche înţeleaptă şi trecută prin experienţele vieţii din lumea aceasta lauda prea sigură a unora care spun cu uşurinţă: „Noi, cei mântuiţi”
sau: „Noi, cei care avem mântuirea”…
Astfel de suflete şi sunt deja pe muchia prăpăstiei!
Mântuitorul ne a spus: „Nevoiţi vă să intraţi pe uşa cea strâmtă…” (Lc 13, 24).
Legând astfel intrarea Acolo de nevoinţa pe care şi o dă sufletul ostenitor.

14. Sfântul Pavel spune: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în frâu, ca nu cumva, după ce am propovă-duit altora, eu însumi să fiu lepădat” (I Cor 9, 27).
Legând astfel mântuirea lui însuşi de lupta înfrânării şi a statorniciei, dusă permanent, până în cea din urmă clipă a vieţii.
Deci nevoinţă – multă, nu puţină.
Şi luptă grea – nu uşoară!

15. Soarta multora care au început frumos, dar au sfârşit rău, trebuie să ne fie o necurmată pildă şi o înfri-coşată înştiinţare.
Cine merge prea încrezut pe această îngustă punte curând se va pomeni în prăpastie.

16. Până nu veţi coborî pe ţărm, temeţi vă deci întruna şi nevoiţi vă să ajungeţi Acolo cu bine.
Că s ar putea ca, tocmai când vă credeţi mai siguri şi uitaţi să vegheaţi, un val neaşteptat să vă ia şi să vă tragă spre adâncuri!
Sau vreun vârtej ascuns să vă răsucească şi să cădeţi ameţiţi în vreun abis pierzător.
Sau vreo înţepenire neaşteptată a muşchilor duhovniceşti să vă strâmbe picioarele din mers
şi mâinile din lucru.

17. Cel mai adesea se îneacă înotătorii prea încrezuţi.
Aceştia, prea siguri de sine, nu iau în seamă peri-colele şi se aruncă nebuneşte în ele.
Sau nu veghează cu seriozitate când vin valurile spre ei
ori când trec ei spre ele.
Mai ales vârtejurile ascunse, pe care nici nu le bănuieşti, îi ucid pe cei mai mulţi.
Luaţi deci bine seama mai ales la păcatele ascunse…
La cele care nu se văd la suprafaţă, ca stâncile de sub apă,
dar sunt de cea mai mare primejdie pentru noi.

18. Fiţi totdeauna cu ochii spre ţărm,
dar fiţi totdeauna cu teamă şi de primejdii.
Fiţi totdeauna cu toată grija asupra locurilor alunecoase.
Rugaţi vă în orice vreme.
Luptaţi cu toate puterile.
Nădăjduiţi cu toată tăria în Domnul.
Chemaţi L cu toată credinţa în ajutor.
Bizuiţi vă cu toată încrederea pe Harul Său,
– dar nu vă lăudaţi niciodată că aţi ajuns.
Şi nu fiţi deplin siguri de mântuire până ce nu veţi coborî pe ţărm, lângă Domnul şi Mântuitorul nostru.
Până atunci, teamă şi priveghere.
Nu vă luaţi după lăudăroşi şi încrezuţi, căci nici unul n a ajuns cu bine până la capăt.

19. Acolo pe ţărm… O, Acolo pe ţărmul dorit, atins după o muncă şi o osteneală îndelungată,
după o teamă şi o slujbă mistuitoare,
– trăgând o corabie salvată şi o mreajă plină,
– ce bucurie şi ce masă îndestulătoare îi aşteaptă pe sfinţii ucenici în Dimineaţa Aceea, împreună cu Domnul!

20. În orice comunitate de credincioşi sunt trei fe-luri de suflete:
suflete mari,
suflete mijlocii
şi suflete mici – în credinţă şi în roadele Duhului Sfânt.
Doamne, dăruieşte ne numai suflete mari… Iar pe cele ce încă sunt mici, Te rugăm să le creşti repede şi deplin.
Amin.

TRAIAN DORZ
din ”STRALUCIREA BIRUINTEI”
Scurte cugetări duhovniceşti
Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2007

Lasă un răspuns