Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 5, 21-43

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 5, 21-43

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 5, 21-43

21. Şi trecând Iisus cu corabia iarăşi de partea cealaltă, s-a adunat la El mulţime multă şi era lângă mare.
22. Şi a venit unul din mai-marii sinagogilor, anume Iair, şi văzându-L pe Iisus, a căzut la picioarele Lui,
23. Şi L-a rugat mult, zicând: Fiica mea este pe moarte, ci, venind, pune mâinile tale peste ea, ca să scape şi să trăiască.
24. Şi a mers cu el. Şi mulţime multă îl urma pe Iisus Şi Îl îmbulzea.
25. Şi era o femeie care avea, de doisprezece ani, curgere de sânge.
26. Şi multe îndurase de la mulţi doctori, cheltuindu-şi toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre mai rău.
27. Auzind ea cele despre Iisus, a venit în mulţime şi pe la spate s-a atins de haina Lui.
28. Căci îşi zicea: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca!
29. Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat şi ea a simţit în trup că s-a vindecat de boală.
30. Şi îndată, cunoscând Iisus în Sine puterea ieşită din El, întorcându-Se către mulţime, a întrebat: Cine s-a atins de Mine?
31. Şi I-au zis ucenicii Lui: Vezi mulţimea îmbulzindu-Te şi zici: Cine s-a atins de Mine?
32. Şi Se uita împrejur să vadă pe aceea care făcuse aceasta.
33. Iar femeia, înfricoşându-se şi tremurând, ştiind ce i se făcuse, a venit şi a căzut înaintea Lui şi I-a mărturisit tot adevărul;
34. Iar El i-a zis: Fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace şi fii sănătoasă de boala ta!
35. Încă vorbind El, au venit unii de la mai-marele sinagogii, zicând: Fiica ta a murit. De ce mai superi pe Învăţătorul?
36. Dar Iisus, auzind cuvântul ce s-a grăit, a zis mai-marelui sinagogii: Nu te teme. Crede numai.
37. Şi n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui Iacov.
38. Şi au venit la casa mai-marelui sinagogii şi a văzut tulburare şi pe cei ce plângeau şi se tânguiau mult.
39. Şi intrând, le-a zis: De vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.
40. Şi-L luau în râs. Iar El, scoţându-i pe toţi afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce îl însoţeau şi a intrat unde era copila.
41. Şi apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talita kumi, care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-te!
42. Şi îndată s-a sculat copila şi umbla, căci era de doisprezece ani. Şi s-au mirat îndată cu uimire mare.
43. Dar El le-a poruncit, cu stăruinţă, ca nimeni să nu afle de aceasta. Şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce.

* * *

Această evanghelie este plină de învăţătură pentru noi.

Ca şi Iair din evanghelie, şi noi avem o fiică iubită, una-născută: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru.

De multe ori se îmbolnăveşte şi această fiică a noastră, ba de multe ori chiar şi moare. Păcatul este acela care îmbolnăveşte sufletul şi provoacă moarte sufletească.

De această boală şi moarte ne putem şi noi scăpa sufletul, aşa cum şi-a scăpat Iair fata: prin căutarea şi aflarea lui Iisus Mântuitorul.

Pe Iair l-a plecat după Hristos credinţa lui cea tare în puterea şi ajutorul Mântuitorului.Cu această credinţă să-L căutăm şi noi pe Iisus Mântuitorul.

Asta înseamnă, iubite cititorule, să crezi şi să te încrezi într-un Iisus, Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi învierea ta din păcate.

Ca şi Iair, să alergi cu bolile tale sufleteşti la acest Mântuitor, să cazi înaintea Lui şi să-L rogi, zicând: „Doamne Iisuse, intră în casa mea, căci fiica mea cea scumpă, sufletul meu, s-a îmbolnăvit… este gata de moarte”.

O, ce lucruri minunate face şi azi Iisus în sufletul omului care crede şi se încrede în puterea Lui (în Jertfa Lui cea sfântă) şi cere şi primeşte această putere.

Minunea din evanghelie şi astăzi se întâmplă. Şi astăzi învie la o viaţă nouă acei care Îl caută pe Iisus şi se apropie de El cu credinţa şi cu lacrimile lui Iair.

Ca şi fiica lui Iair din chipul de mai sus, aşa învie şi astăzi toţi acei păcătoşi care-L primesc pe Cel ce a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit” (In 11, 25).

Cititorule! Ia seama că şi tu eşti un Iair care ai un bolnav:sufletul tău! De când tot plânge şi se văietă acest bolnav… şi tu stai liniştit şi nepăsător!? De când tot strigă după tine acest bolnav să-L chemi pe Doctorul vieţii, pe Iisus, şi tu n-asculţi rugarea sufletului tău!?

Cititorule! Ia seama că tu ai un mort în casa vieţii tale! Sufletul tău a murit în păcate. Şi tu nu te îngrozeşti? Şi tu nu plângi? Şi tu nu pleci să-L afli pe Iisus?

Uită-te bine, cititorule, uită-te bine la chipul de la pagina 367, căci aşa stă Iisus şi astăzi, cu mâna ridicată, şi strigă fiecărui păcătos: „Scoală-te, fiule, din moartea păcatelor!”.

Ascultă bine, ascultă cu luare-aminte, cititorule, căci pe tine te strigă Mântuitorul: „Scoală-te, fiule, din păcate!”. Auzi tu şi asculţi tu glasul Lui?

O, ce mare schimbare s-a făcut în casa lui Iair după ce a intrat Iisus în ea! Moartea din casa lui s-a schimbat în viaţă; plângerea, în bucurie. Aşa se schimbă, iubite cititorule, şi viaţa unui om, după ce L-a primit pe Iisus în casa sufletului său.

Şi eu, cel care scriu aceste rânduri, am fost, iubite cititorule, un mort care a înviat după ce a intrat Iisus în casa sufletului său. Zile întregi ţi-aş putea spune despre minunatele schimbări ce le-a făcut Iisus în viaţa mea şi în sufletul meu, dar oricât ţi-aş spune şi cărţi întregi de aş scrie, n-aş putea să-ţi spun toată bucuria şi toată fericirea ce le aduce Iisus într-un suflet care L-a primit.

Această bucurie „deplină” (In 16, 24) o poate simţi şi avea numai cel care s-a hotărât pentru Iisus şi cel care L-a primit pe Iisus în casa sufletului său.

Fă şi tu aşa, iubite cititorule, şi vei vedea că adevărate sunt vorbele mele!

„Cine s-a atins de Mine?”

Evanghelia aceasta, pe lângă minunea învierii fiicei lui Iair, mai cuprinde şi tămăduirea unei femei bolnave care „s-a atins” de Mântuitorul (citiţi în textul evangheliei această minune).

Să luăm aminte că femeia nu s-a tămăduit din atingerea hainei lui Hristos, ci prin atingerea sufletească a ei cu Hristos. Femeia s-a atins cu credinţă tare în puterea lui Hristos şi de aceea întreabă Iisus: „Cine s-a atins de Mine, căci Eu am cunoscut puterea care a ieşit din Mine?”

Adică, voia să zică Domnul: „Cineva M-a căutat cu credinţă şi încredere în puterea Mea şi de aceea am lăsat să iasă din Mine putere tămăduitoare pentru acela”.

Creştinilor! Atingerea cea sufletească de Hristos face şi azi minuni. În sufletul omului care s-a atins şi se atinge sufleteşte de Hristos se pogoară şi astăzi puterea Lui cea dătătoare de viaţă şi tămăduire.

Precum firul electric, după ce s-a pus în atingere şi în legătură cu centrala electrică, duce prin casele oamenilor lumină şi căldură, aşa şi viaţa unui om, după ce s-a pus în atingere şi legătură cu marele Izvor de viaţă şi lumină – cu Iisus Hristos – se umple de lumină, de tărie şi de dar sufletesc.

Cititorule! Te-ai atins tu cândva de Hristos, ca să simţi ce putere „iese” atunci de la El şi intră în sufletul tău şi în toată viaţa ta?

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

* * *

În Evanghelia de azi avem o icoană a mântuirii. O icoană vie, clipocind ca un ochi de apă, o picătură din lumina Adevărului. Un ochi de apă vie care ne priveşte direct în inimă, dorind să ne tâlcuiască Sfintele Scripturi doar izvorând din noi spre viaţa veşnică.

            Femeia cu scurgere de sânge e chipul săracului cu duhul. Gândul ei: „mă voi atinge numai şi mă voi vindeca” este cu atât mai uimitor pentru mentalitatea contemporană, cu cât vine după multe dezamăgiri. Căci biata femeie îşi cheltuise toată averea cu doctorii iar, după asemenea pagubă, omeneşte vorbind, ai toate şansele să devii foarte neîncrezător, ba chiar îţi poţi pierde de tot credinţa în tămăduirea ta. Dar cu siguranţă că femeia aceasta s-a uitat bine, cu toată atenţia inimii ei, la Hristos. Cu siguranţă gândul cel dumnezeiesc de simplu al credinţei mântuitoare a crescut în sânul ei din contemplarea lui Iisus. Îmbulzit, întrebat, invitat la masă, dorit pentru minuni şi vindecări era Iisus de mulţi; dar privit atent cu inima, de puţini. Nicodim, Maria, Lazăr, iată câteva nume, afară de Preacurata lui Maică şi apostoli… Femeia Evangheliei de azi L-a privit cu adevărat. Cu toată inima ei amărâtă. Şi de aceea L-a şi văzut. Poate L-a comparat în inima ei cu doctorii care-i mâncaseră averea. Iisus nu cerea nimic, El dăruia totul. Nu dorea faimă, era discret, vorbea numai de Împărăţia Cerurilor cea din inima omului. Era în mijlocul oamenilor, doar cuvintele şi tăcerea Lui, căuta miezul fiinţei: era în mijlocul oamenilor, aşteptând să fie primit în inimile lor… Şi inimile care l-au privit cu ochii deschişi de zdrobirea lor, inimile zdrobite L-au văzut şi L-au dorit. Aşa e şi azi. Inimile care au „scurgere de sânge”, inimile care-şi simt moartea, uscăciunea, încremenirea, caută spre Iisus Cel răstignit ca spre Prietenul durerii şi pustiirii lor lăuntrice; spre cuvântul şi Sângele Lui, cele ce nu le vor părăsi inimile niciodată. Iisus este răspunsul la toate întrebările şi căutările vitale ale omului. Inima, întrebată despre El, ne va spune, cu adâncul ei, Cine este. Dar noi trăim fugind de inimile noastre; mintea noastră e un fugar, un evadat, care nu ştie ce să mai facă şi unde să se mai ascundă de Dumnezeu… Ca să-şi piardă slava luminii ei de lumânare, în slava Răsăritului celui de Sus.!

            Acum câteva zile cineva m-a întrebat de ce noi, creştinii, ne temem şi propovăduim frica de Dumnezeu dacă El este Tatăl nostru şi este iubire. Ştiam că aceasta e una din întrebările standard de pe blogurile ateilor militanţi, pe care, se pare că le frecventa şi acea persoană. Sunt multe răspunsuri. Unul dintre ele este că ne temem din pricina necurăţiei noastre. El este iubire, ne cheamă cu o deplină chemare în braţele Lui, dar noi, văzându-ne murdăria sufletească, ne temem să ne aruncăm în braţele după care tânjim ca după viaţa însăşi. Dumnezeu, Tatăl nostru, Ziditorul nostru, este Sfânt, apropierea de El arde orice impuritate, şi noi, cei plini de spurcăciunea păcatelor, ne temem să nu ardem odată cu ele.

            Tocmai de aceea, Tatăl ne-a trimis pe Fiul în trup, ca prin cuvântul Său şi Sângele vărsat pe Cruce să fim curăţiţi, sufleteşte şi trupeşte, în vederea acestei apropieri de Tatăl. Hristos este Calea către Tatăl: de la Iisus Cel istoric al Evangheliei, Iisus-Adevărul, trecem, prin credinţă, la Iisus Cel răstignit al Botezului, Iisus-Calea. Apoi, prin Euharistie, la Iisus-Viaţa. Acesta este drumul fiecărui suflet risipitor până la Tatăl ceresc. Noi, cei botezaţi, avem de completat calea mântuirii noastre cu Iisus Cel istoric, al Evangheliei şi cu Iisus Cel euharistic, al Sfintelor Taine. Altfel spus, cu o Liturghie trăită deplin. Slăbiciunea multor creştini ortodocşi de azi se datorează necunoaşterii lui Iisus al Evangheliilor. Pe Acesta îl pot azi afla însoţindu-o, în duh, pe femeia cu scurgere de sânge. Noi nu trebuie să tâlcuim, să interpretăm intelectual Evanghelia, ci s-o credem simplu şi curat şi s-o urmăm. Căci toate personajele Evangheliei sunt pentru noi călăuze spre Iisus. Du-te cu ea, precum ea, cu credinţa ei, şi te atinge şi tu de Iisus, în duh, prin rugă. Dacă vei simţi o putere de înviere intrând în inima ta, atunci înseamnă că ai crezut, că te-ai apropiat cu credinţă. Dacă nu, atunci inima e bolnavă încă de necredinţă, de trufie şi viclenie. Trebuie să mergi la duhovnic s-o pui la „ecograful duhovnicesc”… Şi, eventual să faci o binecuvântată operaţie pe „cord deschis” numită Pocăinţă.

            Căci credinţă şi dragoste ne trebuie ca să ne apropiem de Sfântul Potir. Credinţa şi dragostea vor face rugăciune şi post, căci ele, nu noi, însetează şi înfometează după Hristos, şi întru El, de întâlnirea cea nesfârşită ca bucurie şi slavă, cu Tatăl. Să agonisim credinţa. Şi ea nu va afla odihnă până nu va agonisi nădejdea; care şi ea nu ne va lăsa până nu va agonisi, cu sufletul şi trupul nostru, dragostea. Nu noi agonisim virtuţi, ci ele ne agonisesc pe noi pentru Cer. Iar pe ele le are Iisus Hristos, şi ni le dăruieşte prin Duhul Său, nouă, tuturor celor ce le poftim în locul tuturor altor doriri. Căci ni-i sufletul bolnav de rele doriri şi trupul nu ştie viaţa, ci numai a muri. Doamne, miluieşte-ne pe noi cei slăbănogiţi de o ortodoxie fără Tine şi care nu Te caută pe Tine prin toate şi în toate: „ortodoxia” noastră, nu cea mântuitoare, a sfinţilor.

            De suntem morţi duhovniceşte, de tot sângele sufletului nostru s-a scurs, suntem „fiică a lui Iair”. De avem în această stare totuşi o credinţă în Dumnezeu, va fi fără viaţă. O, câtă credinţă fără viaţă, fără „sânge”, am găsit prin biserici. Câtă uscăciune şi răceală, câtă îndârjire cruntă a formelor, adică o mare suferinţă seacă, fără lacrimă şi suspin, pe care suferinzii au preschimbat-o în virtute! Oare câţi duhovnici nu au tresărit de bucurie când un astfel de „credincios”, de canceros duhovnicesc, şi-a călcat cu adevărat, în cel mai propriu sens al expresiei, pe inimă şi a mărturisit că tot sângele din venele credinţei lui e numai deznădăjde zăgăzuită de mândrie! Că în venele lui s-a ascuns trufia demonică, balaurul, şi de aceea evlavia lui ascunde scrâşnet de dinţi şi lacrimile au bob de mătrăgună în lăuntrul lor! Crapă inimile de secetă şi noi zâmbim ca în răcoarea ploiii…

            Fraţi şi surori, să intre mărturisirea păcatelor, ochiul duhovnicului în venele credinţei noastre şi urechea lui s-o lipim bine de adâncul inimii, ca să audă freamătul ascunsei noastre îndrăciri. Căci dacă ne sângerăm lăuntric, pierdem credinţa şi ne demonizăm. Şi de vom rămâne în biserici vom fi pricină de sminteală pentru mulţi şi numai tăcând, căci frigul şi uscăciunea şi bezna din noi, pentru cel întâia oară intrat în biserică vor fi socotite ca fiind ale Ortodoxiei şi vor fi izgoniţi de ele. Adică, doar stând în biserici vom ucide suflete şi vom împinge inimi în prăpastia iadului. Dumnezeu este al celor vii, nu al celor morţi, spune Domnul Hristos! Dacă nu suntem vii în biserică, dacă credinţa noastră nu răspândeşte căldură şi lumină ori neavându-le pe acestea nu venim să le căutăm în biserică, atunci suntem ucenicii lui Iuda, căruia nici împărtăşania nu i-a fost decât spre osândă. Căci se împărtăşeşte cu adevărat cel ce caută la Potir sânge pentru credinţa lui şi viaţă pentru dragostea ucisă de păcate întru inima lui.

            Dacă suntem, duhovniceşte, morţi, să ne facem „fiică a lui Iair”, adică să ne punem capul în poala unui duhovnic şi inima în mâna lui. Trebuie să meargă el pentru noi la Mântuitorul, să-I ceară să vină în casa îndoliată a sufletului nostru. Să ne facă Domnul „masaj cardiac” cu inima duhovnicului şi trebuie să ne ţină cu drăgăstoasa lui rugăciune şi sfătuire „să nu ne înghiţim limba”. Când inima credinţei începe să bată şi mortul să respire oleacă de rugăciune vine şi câte o fărâmă de Pâine şi o guriţă de Vin, căci Mântuitorul a spus să i se dea fetei, sufletului nostru, imediat după întoarcerea vieţii, de mâncare. Iar, pe măsură ce hrana întremează trupul, acesta este înduioşat să umble câte un pic; şi acesta este canonul, epitimia. Celui ce şi-a mărturisit moartea duhovnicească şi a cerut înviere, i se dă să mănânce. Sf. Împărtăşanie este şi început şi plinire, căci este Hristos, şi aşa a zis Însuşi despre Dânsul. Dacă la început împărtăşirea e spre a da puterea primilor paşi în credinţă prin vămile de aici, la sfârşit este hrană pentru primii paşi de dincolo, de străbatere a vămilor văzduhului.

            O vindecare şi o înviere. Vindecare a vieţii şi plinire a ei prin Înviere, acestea numai la Iisus pot fi găsite. Nu s-ar cuveni ca noi toţi, creştinii – preoţi şi mireni, să strigăm toată ziua: oameni buni, oare cât veţi mai trăi ca „viaţă” această scurgere a sângelui de la naştere până la mormânt? Oare cât vom mai căuta doctori pentru sângerarea noastră sufletească în cârciumi, tripouri, bordeluri, cazinouri, cinematografe, calculatoare, televizoare, droguri, politică şi cultură? Toate grăbesc moartea, în schimbul nesimţirii, anestezicului. Boala nu este viaţă, ci chemare la viaţă. Asemenea moartea, nu e chemare la dispariţie veşnică, ci la Înviere. Există vindecare! Există Înviere! Fiul lui Dumnezeu a murit pe Cruce, în mijlocul lumii şi a istoriei, ca toată lumea să vadă vindecarea şi Învierea Omului! Le-a lăsat Bisericii pe amândouă, ba pe una de fapt, căci creştinismul e vindecare prin Înviere! Cine vrea să le ia, să dea năvală în lucrarea duhovnicească a Bisericii şi le va lua! Toţi suntem chemaţi, toţi le putem însuşi! Nimeni nu ne opreşte afară de noi înşine, de mândria sau lenea noastră, care se exprimă ca necredinţă! Şi necredinţa e râdere de Dumnezeu…

            Căci în Evanghelia de azi ni se spune că râdeau de Iisus când le-a spus că fata lui Iair doarme. Au râs oamenii şi când S-a coborât Duhul Sfânt, la Rusalii, peste apostoli. Ziceau despre ei că sunt beţi…

            Vedeţi, Ortodoxia începe cu acest adevăr, că noi nu putem cunoaşte cu mintea noastră pe Dumnezeu. Mai popular spus, faţă de Dumnezeu noi suntem cu desăvârşire proşti. Aceasta e premiza credinţei: comparativ cu Dumnezeu noi suntem „dumnezeieşte” de proşti! Asta scoate mintea dintre noi şi Dumnezeu. Şi rămâne doar inima. Ea nu-L judecă pe Dumnezeu, nu-L cugetă… Ea Îl pipăie, Îl atinge! Ea nu caută cunoştinţe care îngâmfă, ci iubire care zideşte. Caută bucurie, credinţă, bunătate, dragoste, milă, blândeţe… adică exact darurile Duhului Sfânt. Adică, tocmai virtuţile. Şi de aceea, ea Îl cunoaşte pe Hristos, iar mintea nu. Mintea, se uită la El, Îi ascultă cuvintele şi…. râde! Nu este prostie mai mare şi mai crudă ca inteligenţa unei minţi fără inimă! Ca a unei minţi care nu întreabă inima şi ca a unei inimi care nu întreabă pe Dumnezeu.

            Râdeau evreii pentru că ei nu întrebau pe Dumnezeu cine este Iisus. Ei cugetau! Cugetau în inima lor necurată şi mintea li se umplea de necurăţie! Şi acea necurăţie o numeau cunoaştere! Dădeau, sărmanii, întunericul drept lumină! Nici femeia cu scurgere, nici Iair nu aveau ce să mai facă cu gândurile lor, cu raţionamentele personale! Femeia cu astea şi-a pierdut averea; iar în faţa catafalcului pe care zace copilul tău, nu cugeţi, urli de durere, căci iadul tot e în sânul tău, o prăpastie de durere! Chiar dacă nu ai nici un necaz, creştinismul trebuie să fie întotdeauna o chestiune de viaţă şi de moarte, ca să fiu viu, roditor. Dacă iese din durerea inimii şi intră cu totul în minte, vom ajunge să ne trăim credinţa ca unii care râd de Hristos.

            Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru! Apropie-Te de ochii înceţoşaţi, orbiţi de murdărie, ai inimilor noastre, cât să-ţi vedem puţin frumuseţea! Ca să ni se întoarcă poftele spre Tine… Căci hiene jigărite, muribunde, suntem. Şi de nu ne vei stârni cu dulceaţa ta, nu vom dori atingerea, Sângele şi Trupul Tău! Ca avându-le pe acestea să ne facem prin ele, oameni!

            Ai milă de noi, Doamne! Ai milă de noi, fiarele evlavioase…

Marius Iordăchioaia

sursa: doxologia.ro

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!