Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 9, 25-50

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 9, 25-50

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 9, 25-50

25. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!
26. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.
27. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.
28. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?
29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.
30. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva.
31. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia.
32. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.
33. Şi au venit în Capernaum. Şi fiind în casă, i-a întrebat: Ce vorbeaţi între voi pe drum?
34. Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se întrebaseră unii pe alţii cine dintre ei este mai mare.
35. Şi şezând jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor.
36. Şi luând un copil, l-a pus în mijlocul lor şi, luându-l în braţe, le-a zis:
37. Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.
38. Şi I-a zis Ioan: Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.
39. Iar Iisus a zis: Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău.
40. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.
41. Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa.
42. Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.
43. Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o că mai bine îţi este să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins.
44. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
45. Şi de te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să intri fără un picior în viaţă, decât având amândouă picioarele să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins,
46. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
47. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi în împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului.
48. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
49. Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare.
50. Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.

* * *

– Două arme hotărâtoare în cazuri grele –Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Marcu 9, 29).

Am amintit mai înainte de „cazurile grele“, când mijloacele obişnuite nu mai ajung şi cel rău nu vrea nicidecum să cedeze. Dar, dacă el nu pleacă, trebuie silit să plece. Cum? Mântuitorul ne-a arătat aceasta. Odată, pe când se găsea în faţa unui tânăr stăpânit de un duh necurat pe care ucenicii au încercat să-l scoată şi n-au putut, lucru ce le-a dat de gândit, fiindcă nu mai păţiseră aşa ceva, după ce Mântuitorul l-a izbăvit pe tânăr, ucenicii L-au întrebat gânditori: noi de ce n-am putut să-l scoatem pe el? Şi Domnul le-a spus atunci: acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post. E vorba deci de cazuri de stăpâniri vrăjmaşe deosebit de grele, care erau multe atunci şi sunt multe şi în zilele noastre. Domnul recomandă, în astfel de cazuri, rugăciunea şi postul. Două arme hotărâtoare în faţa cărora nu mai poate sta nici o piedică a nici unui vrăjmaş. Sunt arme încercate ce-au adus multe izbânzi împotriva vechiului vrăjmaş.

Vorbind despre post ca armă izbăvitoare de vrăjmaş, Sfântul Ioan Gură de Aur spune undeva: „Groaznic este postul, dar nu nouă, ci diavolilor… Că de se îndrăceşte cineva, arată-i numai chipul postului şi vei vedea că rămâne neclintit şi uscat ca o piatră de frica lui, şi încă mai vârtos când este împreunat cu sora lui, rugăciunea. Pentru aceasta, zice Hristos: Acest neam cu nimic nu iese, ci numai cu ruga şi postul.

Deci când acestea sunt groaznice vrăjmaşilor noştri, se cade să le iubim şi nu să ne temem de dânsele. Iar de vom vrea să ne temem, să ne temem de beţie şi de obiceiurile cele multe (şi rele), iar nu de post; căci beţia ne leagă cu mâinile îndărăt şi ne dă în mâinile şi în munca patimilor trupeşti, ca pe nişte robi unei stăpâne rele. Iar de ne va găsi postul robiţi şi legaţi, ne dezleagă din legături şi ne scoate din muncă şi ne-aduce iar în vrednicia noastră cea dintâi“.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

* * *

Să nu pricinuim noi sminteli

Pe cât putem, să luăm aminte ca noi să nu dăm prilejuri să se creeze situaţii grele. Să nu deschidem crăpături diavolului, deoarece sufletele care au cugetarea stricată se vatămă şi caută apoi să se îndreptă­ţească pe ei înşişi. Procedând astfel, într-o parte zidim şi din cealaltă dărâmăm.

Odată au venit la Colibă câţiva tineri moderni şi am discutat. În ziua aceea trebuia să ies din Sfântul Munte. Când au aflat aceasta au ieşit şi aceia din Munte şi pe vapor au venit şi au stat alături de mine. M-au întrebat cu mult interes despre diferite subiecte duhovniceşti. Însă unii din corabie s-au smintit şi au început să ne privească foarte bănuitor. Dacă aş fi putut prevedea că s-ar putea sminti de aceasta ceilalţi, m-aş fi îngrijit să iau măsurile necesare.

Lumea este vicleană. Trebuie să ne îngrijim să nu creăm sminteli. Nu suntem răspunzători pentru cele de care nu ne putem apăra sau pentru care nu avem experienţă. Să nu aşteptăm plată de la Dumnezeu, când noi, din neatenţia noastră, pricinuim probleme. Plată avem atunci când noi suntem atenţi şi proble­mele le creează vrăjmaşul. Cineva îmi spune, de pildă, că sunt înşelat. Mai întâi caut să văd dacă sunt înşelat sau nu. “Ca s-o spună acela, a văzut ceva. N-a putut-o spune aşa, fără motiv; de ceva s-a smintit”. Şi stau şi mă gândesc şi caut să aflu de ce s-a smintit, ca să mă îndrept. Dacă spune că sunt înşelat, atunci sunt vrăji­tor, şi pentru mine asta este câştig, căci nu se va mai aduna lume şi mă voi linişti. Dar acela, sărmanul, se va osândi, pentru că face rău Bisericii. Nu-i păcat? Şi eu sunt de vină, pentru că la ceva nu am luat aminte.

Vin unii să-mi sărute mâna şi îi lovesc uşor peste cap. Altul vede şi spune: “Îi binecuvintează, deşi este numai monah! Ce-i asta?”. Nu sunt de vină ei, trebuie ca să n-o mai fac eu.

– Părinte, dacă cineva, din neatenţie, creează o oa­recare sminteală, unii spun: “Lasă-l  pe acesta, este lip­sit de judecată!”.

– Lipsă de judecată are cel care nu poate gândi, nu cel care este neatent. Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cer­ceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf. Atunci trebuie ca, uneori, să călcăm puţin frâna, alte­ori, atunci când se opresc, să punem şi vreo piatră la roata lor, pentru că altfel o pot lua anapoda şi să ia şi pe alţii de-a valma cu ei.

Cât de pricinuitori de sminteli sunt unii

Nu credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei. Odată a mers cine­va la Hagi-efendi şi i-a spus: “Să am binecuvântarea Sfinţiei Tale, Hagi-efendi, acolo sus s-au adunat o sută de şerpi”.O sută de şerpi? Cum de s-au aflat acolo?”, s-a mirat Sfântul Arsenie. “Ei, să nu fi fost o sută, dar cincizeci sigur erau”. “Cincizeci de şerpi!”. “Douăzeci şi cinci erau sigur”. “Ai auzit vreodată să se adune două­zeci şi cinci de şerpi?”, îi spune Sfântul. Apoi acela îi spune că trebuie să fi fost neapărat zece. “Bine”, îi spune Sfântul, “dar ce, au avut conferinţă de s-au adunat zece şerpi? Încetează! Nu este cu putinţă!”. “Să fi fost vreo cinci“, spune atunci acela. “Cinci?”. “Doi tot au fost”. După aceea îl întreabă Sfântul Arsenie: “I-ai văzut?“. “Nu”, spune acela, “i-am auzit cum făceau ssss…. printre crengi”. Se poate să fi fost şi vreo şopârlă…. Eu din câte aud, niciodată nu trag concluzii fără să cercetez. Unul poate spune ceva ca să judece, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul cu scop.

Cât de pricinuitori de sminteală sunt unii! În Koniţa erau doi prieteni foarte buni. În sărbători şi în Duminici niciodată nu umblau prin oraş, ci veneau la mănăstire în Stomio; mai şi cântau la strană. După aceea urcau pe munte, pe Cămila. Într-o zi un ins pervers le-a pus sminteală. Se duce la unul şi-i spune: “Ştii ce a spus acela despre tine? Asta şi asta”. Se duce apoi şi la celălalt şi-i spune: “Ştii ce a spus despre tine acela care îţi este şi prieten? Asta şi asta”. Imediat amândoi au devenit fiare şi au făcut un mare scandal în mănăstire! Între timp cel ce a aprins fitilul a plecat, iar aceştia continuau să se certe. Cel mai mic era şi puţin nervos şi ocăra pe cel mai mare. “Acum ce să fac?”, îmi spun. “Ce poate face diavolul!”. Mă duc şi-i spun celui mai mare: “Ascultă, el e mai mic! Şi pentru că e puţin ner­vos, nu-l lua în nume de rău. Cere-i iertare!”. “Părinte, ce iertare să-i cer”, îmi spune, “nu vezi cum mă ocărăşte? Eu nu am nici măcar idee de cele ce îmi spune”. Mă duc atunci la cel mai mic şi îi spun: “Ascultă, este mai mare, lucrurile nu sunt aşa cum le vezi tu. Du-te şi-i cere iertare!”. Acela sare în sus, şi începe să-mi strige: “O să ne certăm şi noi. Părinte!”. “Hai să ne certăm, bre, Pantelimoane! Dar lasă-mă puţin să mă pregătesc…”, i-am spus şi am plecat. Afară de mănăs­tire aveam nişte lemne lungi ca să împrejmuiesc grădina. Mă duc, iau de la vreo 400 m depărtare un lemn de aproape 5 m şi încet-încet îl târăsc după mine, ca să-l fac să râdă. Acela a auzit că îl târâm; dar de unde să-şi închipuie pentru ce îmi trebuie? Am intrat în curte târând lemnul, până am ajuns lângă pridvor. “Hai, bre, Pantelimoane, să ne certăm!”, îi spun. Au izbucnit în râs amândoi, când au înţeles pentru ce am adus lemnul. Asta a fost. S-a spart gheaţa. A crăpat diavolul. “Sunteţi în toate minţile?”, le spun. “Ce în­seamnă acestea?”. Şi s-au împrietenit din nou.

– Clevetirea s-a făcut în aceeaşi zi?

– Da, şi se ocărau urât. Vezi ce face diavolul? Acela poate îi invidia că erau aşa de buni prieteni, ca fraţii; a bârfit pe unul la celălalt şi a plecat. Clevetirea este foarte rea. De aceea diavolul se numeşte şi clevetitor. Cleve­teşte. Una spune unuia, alta celuilalt şi pricinuieşte sminteală. Şi ai văzut, sărmanii de ei, au crezut şi s-au încăierat.

– Intenţionat le-a spus acela?

– Da, ca să-i despartă din… dragoste, nu din invi­die…

Cuviosul Paisie

sursa:http://www.cuvantul-ortodox.ro

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!