Să nu se creadă că Sfinţii Bisericii au vorbit despre ghi­citul viitorului numai din dorinţa de a nega orice haris­mă prezentă la alţii. Ci au vorbit cunoscând îndeaproape problema.

Părinţii nu au negat posibilitatea descoperirii unor eve­ni­mente viitoare prin darul lui Dumnezeu. Părinţii cu via­ţă sfântă au putut şi pot primi de la Dumnezeu desco­pe­rirea unor fapte înainte ca ele să aibă loc.

Nu multe sunt cazurile în care Dumnezeu dăruieşte sluji­torilor săi să cunoască viitorul, şi ele au loc numai în scopul de a ajuta mântuirii oamenilor sau de a anunţa pe­deapsa dumnezeiască.

Criteriile după care se recunoaşte o persoană care are harisma înainte-vederii sunt următoarele: persoana res­pec­tivă aparţine Bisericii lui Hristos, recunoaşte ca adevă­rate toate învăţăturile bisericeşti, duce o viaţă de sfinţenie, nu “prevede” nimic din ceea ce poate contrazice dogmele sau învăţăturile Sfintei Tradiţii. Pare că Dumne­zeu ar fi egoist şi nu ar vrea să îi facă părtaşi şi pe alţii acestei harisme. În realitate Dumnezeu nu poate încredin­ţa acest mare dar decât celor care ştiu să se folo­sească de el cu înţelepciune. Darul înainte-vederii are rolul de a întări credinţa oamenilor şi de a-i călăuzi pe calea mântui­rii; Dumnezeu nu avea de ce să încredinţeze acest dar celor care stau departe de Biserică. Pentru că darul înain­te-vederii nu este bun în sine, ci este bun numai în măsura în care este fo­losit pentru a ajuta mântuirii sufletelor.

Ne vom opri puţin asupra câtorva dintre profeţiile Sfântului Cosma, marele dascăl al Greciei. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, principala problemă a grecilor era eliberarea de sub asuprirea turcească. Legat de această aşteptare înflăcărată, plină de nădejde, Sfântul Cosma a făcut câteva profeţii.

“«Când va veni lucrul dorit?» (eliberarea de sub turci – n.n.), l-au întrebat pe sfânt în Tsaraplana Epirului. «Când se vor amesteca aceştia», a răspuns sfântul arătând spre cei doi copăcei”. [62; 197]. Tot despre acest moment, aflându-se în Epir, el a profeţit: “Chinurile sunt încă mul­te. Aduceţi-vă aminte cuvintele mele: Rugaţi-vă, lucraţi şi răbdaţi cu tărie. Până ce se va închide această rană a platanului, ţinutul vostru va fi în sclavie şi nefericire”.  [62; 197]. Şi a mai precizat: “Lucrul dorit va veni când două pascalii vor cădea în acelaşi împreună” [62; 197].

Copăceii s-au amestecat în acelaşi an în care s-a închis rana platanului, în 1912, anul eliberării Epirului. În acel an, praznicul Buneivestiri a căzut în aceeaşi zi cu praznicul Învierii: odată cu Epirul au fost eliberate şi alte regiuni ale Greciei continentale.

Profeţiile sfântului au fost legate de subiecte variate: “Din şcoli vor ieşi lucruri pe care mintea voastră nu şi le poate închipui. Veţi vedea în câmp căruţe fără dobitoace alergând mai repede decât iepurele. Va veni vremea în ca­re locul acesta va fi încins cu un fir. Va veni vremea când oamenii vor vorbi dintr-o parte în alta – de pildă, de la Constantinopol în Rusia – ca şi cum ar fi în camere apro­pi­ate. Veţi vedea oameni zburând în cer ca nişte păsări şi aruncând foc în lume. Câţi vor trăi atunci vor alerga la morminte şi vor striga: Ieşiţi voi, cei morţi, să intrăm noi, cei vii!” [62; 205].

Nu trebuie să credem că profeţiile de mai sus sunt făcute prin inspiraţie dumnezeiască doar prin faptul că s-au împlinit. Chiar şi un om de ştiinţă al vremurilor respec­ti­ve ar fi putut spune că, mai devreme sau mai târziu, o­mul ar fi construit maşini şi avioane de război, că ar fi inventat telefonul sau telegraful, (ar fi fost de ajuns să vadă planurile aparatelor de zbor făcute de Leonardo da Vinci, şi şi-ar fi dat seama că posibilitatea ca omul să nu zboare cu ajutorul unei maşinării perfecţionate ar fi fost extrem de mică). Iar pentru vicleanul diavol era la fel de simplu să  spună aceleaşi lucruri (nu o dată diavolul s-a folosit de tehnică pentru a da credibilitate “profeţiilor” sale; a se vedea cazul lui Maurice Berteax căruia un “clarvăzător”   i-a prezis – în anul 1874, cu 29 de ani înaintea efectuării primului zbor cu avionul – că va muri ucis de o maşină zburătoare).

Sfântul Cosma nu a făcut profeţiile legate de descoperirile ştiinţifice în urma cercetării ştiinţei. Le-a făcut pentru că aşa l-a insuflat Dumnezeu. Dacă s-ar fi folosit de ştiinţă, i-ar fi fost cu neputinţă să ştie peste câţi ani Epirul va scăpa de sub jugul turcesc.

Una dintre cele mai interesante profeţii ale Sfântului Cosma pare a avea legătură directă cu timpul în care trăim: “Va veni vremea când vor conduce lumea lucrurile necuvântătoare şi neînsufleţite” [62; 199]. S-ar putea să fie vorba tocmai de faptul că mulţi oameni, creştini cu numele, sunt sclavi ai televizorului, în faţa căruia îşi petrec ore îndelungate în fiecare zi; şi dacă pierd un episod dintr-o telenovelă cad în deznădejde. S-ar putea ca în profeţia sfântului să fie vorba despre fanatismul celor care îşi petrec ore întregi în spaţiul virtual, fiind sclavii internetului, şi în lumea reală nu sunt în stare să se poarte normal nici măcar câteva minute. S-ar putea să fie vorba şi de faptul că jocurile pe calculator şi desenele animate pline de violenţă modelează universul copiilor, întinân- du-le curăţia sufletească[1]. “Oare putem spune că internetul şi televizorul conduc omenirea?”, s-ar putea întreba cineva. Dacă ne gândim că nici televizorul şi nici internetul nu sunt altceva decât lucruri făcute de mintea omenească, nu am avea de ce să ne speriem. Chiar dacă   s-ar putea ca, peste o vreme, să fie creat un robot care să poată conduce oamenii, totuşi e puţin probabil să se ajungă la o asemenea situaţie.

Profeţia sfântului legată de “lucrurile necuvântă­toare care vor conduce lumea” ar putea fi legată de televizor tocmai pentru că oamenii se lasă modelaţi de exemplele pe care le oferă acesta: de la televizor oamenii învaţă să vorbească, să se îmbrace, să “iubească”, să se re­la­xe­ze. Televizorul este un manipulator ideal ale cărui comenzi subtile sunt executate de către oameni “în depli­nă libertate”. Şi chiar dacă el transmite vorbele altora, el nu vorbeşte.

Profeţia ar putea fi legată de internet şi pentru faptul că, încetul cu încetul, viaţa umană este din ce în ce mai legată de operaţiunile făcute pe calculator. Şi poate că, peste ani şi ani, cine va domina internetul va domina în mare măsură viaţa oamenilor, prin controlul hranei, al mijloacelor de transport, al energiei electrice. Totuşi, nu este locul să insistăm aici asupra acestei profeţii. Ci vom trece la o altă profeţie a sfântului Cosma:

“Răul va veni de la cei citiţi [învăţaţi, intelectuali].” [62; 200]. Dacă aceasta ar fi fost singura profeţie a sfântu­lui, atunci intelectualii (care s-ar fi simţit mustraţi în mod direct de această profeţie) ar fi putut afirma despre sfânt că este un habotnic şi un extremist (mass-media încearcă să ne convingă de faptul că pentru creştini astfel de cuvin­te ar trebui să îşi piardă încetul cu încetul conotaţia nega­ti­vă, fiind asemănătoare injuriilor care au fost adresate miilor de sfinţi mucenici de către călăii lor).

Una dintre cele mai clare dovezi care arată câtă dreptate a avut sfântul este necredinţa intelectualilor, sau mai bine zis reaua credinţă a acestora. Ce sunt intelectu­alii? Sunt oameni care se evidenţiază prin nivelul lor intelectual. Nimic nu e rău în asta. Dar rău este că, în cele mai multe cazuri, intelectualii sunt rupţi de Biserică, intelectualii au propriul lor dumnezeu şi propria lor credinţă. Rău este că intelectualii nu vor să îşi folosească talanţii primiţi de la Dumnezeu spre folosul lor duhovnicesc şi spre ajutorul celorlalţi, ci îl folosesc în scopuri contrare.

Specifică intelectualilor a fost atitudinea de a fragmenta învăţătura Bisericii şi de a lua din ea numai ce le convine. Nu este greu să recunoaştem originea acestei atitudini în trăsăturile de bază ale ereziilor primelor veacuri. Fără să îşi dea seama, intelectualii repetă demersul raţionalist al marilor eretici (totuşi, uneori sunt conştienţi de faptul că îi urmează pe aceştia: Carl Gustav Jung a semnat tratatul său Sermones ad Mortuos cu pseudonimul Basilide, celebrul eretic gnostic – cf. [8; 140]).

Pe astfel de intelectuali (al căror tipar îl recunoştea în “înţeleptul” şi în acelaşi timp ereticul Tolstoi) îi mustra Sfântul Ioan din Kronstdant când spunea că “Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca prin învăţătura, minunile, pilda, pătimirile şi moartea Sa să reaşeze şi să mântuiască neamul omenesc, să-l lumineze, să-l cureţe, să-l înnoias­că, să îl înfrumuseţeze cu toată virtutea şi să-l unească pe veci cu Sine; iar Lev Tolstoi, dimpreună cu scriitorii ase­meni lui, cărora nu este număr, s-au arătat şi trăiesc pe pământ spre a întuneca, strica prin lipsa lor de Dumnezeu, prin necredinţa şi anarhia lor, o mulţime de oameni, care le urmează, le citesc scrierile hulitoare” [33; 35-36]. “Da, nu este înţelepciune la Lev Tolstoi, cel care a înnebunit cu totul, ci este la Biserica pe care el o calcă în picioare, este la apostoli şi la evanghelişti şi la toţi Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai lumii.” [33; 41].

Iar celor care se îndeletniceau cu înţelepciunea cea deşartă a acestei lumi, respingând adevărul, marele sfânt le spunea: “Încetaţi a mai bea apa cea moartă a romanelor şi a tuturor cărţilor puturoasei înţelepciuni lumeşti, care s-au înmulţit la nesfârşit. De nu veţi asculta, veţi rămâne în veac învăţaţi orbi, care nu cunosc calea şi în păcatele voastre veţi muri şi veţi moşteni întunericul veşnic. Vă ajunge cât aţi râs de adevărurile cele veşnice şi vii; cu dragoste vă chemăm în sânul Bisericii – deşteptaţi-vă din trufia păcatului şi din hipnoza patimilor pe care noi v-o punem, cu toată dreptatea, pe seamă” [33; 41].

Intelectualii au avut o atitudine dualistă în privinţa profeţiilor legate de viitor. Mai precis, au căutat să nege valoarea profeţiilor făcute de sfinţii Bisericii şi să cerce-teze cu atenţie “profeţiile” făcute de “misticii” de alte credinţe (consider incorectă folosirea termenului mistic în afara teritoriului ortodox; Dumnezeu nu poate fi  văzut decât de către cei cărora li Se descoperă El Însuşi: faţă de creştinii ortodocşi, “misticii” altor religii sunt orbi care au halucinaţii vizuale).

Este adevărat că au existat şi false profeţii puse pe seama sfinţilor Bisericii, şi la fel de adevărat este că neîmplinirea lor a generat confuzie în minţile celor slabi în credinţă. Dar intelectualii nu au fost obiectivi în căuta­rea lor, nu au încercat să afle care profeţii erau autentice şi care nu. Ei au vrut să cerceteze profeţii de pe un teren religios neutru. Aceasta este atitudinea impusă oricărui cercetător care aspiră la faimă internaţională: imparţiali­tatea. Dacă tratezi lucrurile din perspectivă creştină, se consideră că ţi-ai pierdut obiectivitatea: filtrul tău creştin a deformat realitatea.

Această obiectivitate a cercetării nu a ţinut seama de un criteriu: că lipsa perspectivei creştine poate fi de o mie de ori mai periculoasă decât imparţialitatea. Ce au făcut intelectualii (psihologi, sociologi, istorici ai religiilor, etc.)? Au încercat să sondeze adevărurile religioase după propriile lor criterii. Ei au selectat criteriile de judecată a adevărului, de parcă acest lucru ar fi stat în puterea lor.

Există un adevăr al cercetătorilor, al specialiştilor. Dar el nu are nimic în comun Adevărul absolut, cu Dumnezeul cel Viu. Nu vom analiza pe larg atitudinea religioasă a intelectualilor. Ci vom observa că linia pe care au mers ei în cunoaşterea religioasă a fost urmată de către marea masă de oameni, care s-a lăsat călăuzită de către nişte păstori orbi.

Ne vom opri atenţia asupra unui singur aspect: cer­ce­tările migăloase i-au făcut pe intelectuali să ajungă la concluzia că profeţii şi profeţi au existat în toate marile religii ale lumii. Imparţialitatea ştiinţifică le-a fost cea mai bună barieră pentru a ajunge la adevăr. Respingând învă­ţă­tura creştină, ei au respins şi darul discernământului cu care Dumnezeu îi binecuvântează pe creştini. Imparţialita­tea, considerată piatră de temelie a cercetării lor, a fost prăpastia care i-a împiedicat să deosebească între falsele şi adevăratele minuni, între falsele şi adevăratele profeţii.

Interesul manifestat de intelectuali faţă de minunile şi profeţiile existente în alte spaţii religioase a fost molipsi­­tor: ceilalţi s-au grăbit să afle cât mai multe despre acest subiect, cu o foame care trăda nu numai dorinţă de cunoaştere, ci şi dorinţă de senzaţional (combinată nu de puţine ori cu dorinţa de a acumula cât mai multe subiecte pentru discuţii sterile; se observă o atitudine comună cu cea  a gospodinelor care “vânează” telenovele).

Vom atinge un punct extrem de important în problematica profeţiilor contemporane: este vorba de tema cutremurelor, o temă căreia i se acordă astăzi din ce în ce mai multă atenţie.

În Sfânta Scriptură există câteva referiri la cutremu­re. La răstignirea Mântuitorului “pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Matei 27; 51). Când îngerul Dom­­nu­lui a prăvălit piatra de la mormântul în care fusese pus trupul Mântuitorului, “s-a făcut cutremur mare” (Matei 28; 2).

“La miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascul­tau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legă­tu­ri­­le tuturor s-au dezlegat” (Fapte 16; 25-26).

Putem vedea în aceste trei exemple o dovadă a fap­tu­lui că acest fenomen, inclus în categoria fenomenelor naturale şi considerat a nu avea decât cauze ştiinţifice, poate avea şi altfel de cauze.

Creştinii ştiu că nimic nu se întâmplă fără rost, că de fapt nu există întâmplare. Chiar dacă de multe ori oamenii nu înţeleg pentru ce au loc anumite cutremure sau inunda­ţii, în toate se manifestă o rânduială dumnezeiască. Şi tocmai pentru că este dumnezeiască şi nu omenească, oamenii nu o pot cerceta cu aceeaşi curiozitate cu care cercetează lucrul mâinilor lor. Sau, chiar dacă o cercetea­ză cu înfumurare, ajung la concluzii greşite. Voia lui Dumnezeu se descoperă numai celor smeriţi, celor sporiţi în virtute, celor care merg pe calea mântuirii. Ceilalţi con­fun­dă cugetul lor cu cugetul lui Dumnezeu.

De ce există psihoza cutremurelor? Pentru că oame­nii sunt conştienţi de faptul că preferă păcatul virtuţii, că aleg răul în locul binelui. Şi le este teamă că pedeapsa lui Dumnezeu va cădea asupra lor, cu aceeaşi urgie cu care a căzut asupra celor din Sodoma şi Gomora.

Pe unii oameni nu îi interesează nici referinţa scripturistică la cutremurul de la răstignirea Mântuitorului (care a arătat că întreaga creaţie a simţit ecoul morţii lui Hristos), şi nici referinţa la cutremurul care a avut loc atunci când îngerul a prăvălit piatra de la mormânt. Pe acei oameni nu îi interesează că Hristos a Înviat, şi că fiecare dintre noi va învia, spre răsplată sau spre osândă. Pe acei oameni îi interesează numai profeţiile Sfintei Scripturi legate de pedepsirea păcătoşilor la sfârşitul lumii. Pentru că, deşi ei au ales calea păcatului, glasul conştiinţei îi mustră încă. Şi chiar dacă nu vor să se îndrepte, totuşi se tem de pedeapsa  pe care o merită.

Mântuitorul a fost întrebat de ucenici când va veni sfârşitul lumii: “Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu.” (Matei 24; 3-9). Prigoana suferită de Biserică în ţările comuniste, şi în mod special în Imperiul Rusesc, oferă o imagine palidă a prigoanei finale.

Până la această prigoană sângeroasă, chiar dacă vor fi războaie sau cutremure, ele nu vor fi clipele sfârşitului. Pe oameni nu îi sperie însă numai judecata finală, îi sperie şi momentele care o vor preceda.

“Şi în ceasul acela s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului cerului.” (Apoc. 6; 11-13). “S-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic” (Apocalipsa 6; 16-18).

Este clar că, în cele din urmă, sfârşitul lumii va veni. Dar creştinii nu au de ce să îl aştepte cu spaimă. Celor ce au crezut cu adevărat în Hristos, sfârşitul le va fi spre îm­plinire, spre bucurie veşnică în dragostea lui Dum­ne­zeu. Creştinii nu trebuie să se teamă că vine sfârşitul, nu trebuie să se molipsească de disperarea sectanţilor a căror propovăduire nu are în centru dobândirea raiului şi unirea cu Hristos, ci spectacolul apocaliptic.

Totuşi, cugetarea la sfârşitul lumii poate izgoni mo­le­şea­­la, poate alunga trândăvia care vrea să pună stăpânire pe inimi. Pentru a aprinde râvna creştinilor pentru mântui­re, Sfântul Cosma Etolianul spunea: “Cerul care se vede, pământul şi toate vor arde şi lumea va muri. Când vor face acestea? Hristosul meu spune că acum ele se apropie repede, a ajuns cuţitul la os. Se vor face dintr-o dată, ar putea să se facă şi în noaptea asta. Oare n-au şi început deja? Nu vedeţi cum au pierit animalele voastre, recoltele voastre? Cum izvoarele şi râurile s-au întors? Azi ne lip­seş­te una, mâine alta şi Dumnezeu ni le dă tot mai puţin, iar noi, ca nişte nesimţiţi, nu ne gândim la ele. Vă spun iarăşi un lucru şi vă îndemn: chiar dacă cerul s-ar coborî jos şi pământul ar urca sus, chiar dacă lumea întreagă va pieri, cum are să piară azi-mâine, să nu vă în­gri­jiţi ce va face Dumnezeu. De vă va arde trupul vostru, de vi-l va prăji, dacă vă va lua lucrurile voastre, să nu vă îngrijiţi: daţi-le, că nu sunt ale voastre. De suflet şi de Hristos aveţi nevoie. Chiar dacă lumea întreagă ar cădea, nu v-ar putea lua acestea două, numai dacă nu le veţi da de bunăvoie. Acestea două să le păziţi, ca să nu se întâm­ple să le pier­deţi” [62;139-140].

Îndemnându-i pe creştini să se roage, Sfântul Cosma îi sfătuia: “să o facem mijlocitoare, ca să mijlo­ceas­că la Hristos, pe Stăpâna noastră Născătoare de Dum­ne­zeu, fiindcă Fiul ei e mânios pe noi pentru prea multele noastre păcate şi vrea să ne piardă. Ce mai aşteptăm, fraţi­lor? Azi-mâine vine sfârşitul lumii, de aceea alergaţi să vă îndreptaţi” [62; 113].

Au trecut mai mult de două sute de ani de când au fost rostite aceste cuvinte, şi sfârşitul lumii nu a venit. Cei care însă au cugetat la sfârşitul lumii şi şi-au îndreptat vie­ţi­le prin pocăinţă, acum se bucură de desfătările raiu­lui. Iar cei care au râs de cuvintele Sfântului Cosma, şi au rămas robi păcatului, au gustat deja din întunericul Apo­ca­lipsei.

Tot aşa cum în primele secole ale Bisericii unii creştini aşteptau sfârşitul lumii ca sfârşit al prigoanelor sângeroase pornite de către împăraţii păgâni, şi aşteptarea sfârşitului le-a sporit râvna spre cele duhovniceşti, tot aşa şi astăzi unii creştini pot cugeta la apropierea sfârşitului: cu atât mai mult cu cât lumea nu vrea să meargă spre mai bine, ci spre mai rău.

Este adevărat şi faptul că înmulţirea păcatului şi împuţinarea creştinilor care duc  viaţă curată e un semn al apropierii sfârşitului. Un părinte cu viaţă sfântă a profeţit că, atunci când nu va mai fi potecă de la un om la altul (adică atunci când se va răci dragostea dintre oameni), va veni sfârşitul. Vedem astăzi că, deşi s-au înmulţit mijloa­ce­le de comunicare, că deşi prin internet şi prin telefonia mobilă oamenii îşi trimit sute de mesaje, aceste mesaje ex­primă multă, foarte multă superficialitate. Şi, chiar când aceste mesaje conţin declaraţii de dragoste, e vorba de cele mai multe ori de o dragoste pătimaşă, de o dra­gos­te carnală: dragostea curată e stâlcită de tot felul de caricaturi.

În slujba sa, Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, marele făcător de minuni, este numit sfânt “al vremurilor de pe urmă”. Trebuie să ţinem seama şi de acest fapt: că lumea va exista atâta vreme cât va exista Biserica. Şi că, atunci când credinţa se va împuţina, va  veni sfârşitul. Lumea nu are rost fără Biserică. Lumea care respinge, defăimează şi prigoneşte Biserica, pe faţă sau pe ascuns, îşi scrie singură condamnarea la moarte. Putem spune chiar că o astfel de lume este sinucigaşă.

De nimic altceva nu trebuie să se îngrijească drept-cre­­­­­din­cioşii, decât de unirea cu Hristos. Cei uniţi cu Hris­tos pregustă bucuriile raiului încă din viaţa pămân­teas­că şi pe aceştia, chiar dacă sfârşitul lumii va veni, mai devreme sau mai târziu, nu îi poate atinge nici disperarea şi nici groaza apocaliptică. Cuvintele din Crez – “Aştept Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie…” nu arată nici dis­pe­rare, nici frică. Cine rosteşte Crezul are inima plină de nădejde în Dumnezeu, în Cel care poartă de grijă tuturor celor care Îl cinstesc.

Cei uniţi cu Hristos nu se lasă molipsiţi de psihoza cutremurelor. Ei ştiu că Dumnezeu are grijă de fiecare în parte. Ei nu se tem de cutremure sau de alte necazuri, ci se tem numai să nu păcătuiască, să nu se îndepărteze de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur rezuma foarte frumos filosofia creştină despre înfruntarea necazurilor: “Nimic nu apleacă sufletul atât de mult spre iubirea de înţelepciu­ne ca necazul” [59; 58]. Şi mai spunea că “darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia morţii, pentru că făcând cineva minuni, îi rămâne dator lui Dumnezeu, pe când dacă cineva suferă, acestuia Dumnezeu îi rămâne dator” [59;265].

Chiar dacă ar fi cutremure, creştinii adevăraţi nu au de ce să se teamă. Pentru că ştiu că nici un cutremur nu poate avea loc fără îngăduinţă dumnezeiască.

Şi dacă sfârşitul lumii nu ştie nimeni dintre oameni când va avea loc, la fel este şi cu cutremurele care îl vor preceda. Acest lucru îl ştie numai Dumnezeu.

Iar profeţii de ocazie, care anunţă cu disperare cu­tremure numai pentru a a se afla  vreme de câteva zile în atenţia opiniei publice (şi pentru a produce tulburarea care, transformându-se în deznădejde, îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu), nu sunt decât apostoli ai diavo­lului.

Oamenii trebuie să nu se lase speriaţi de zvonurile de cutremure. Oamenii trebuie să înţeleagă că falşii profeţi nu pot fi mesagerii lui Dumnezeu. Chiar dacă afirmă că vorbele lor sunt inspirate de Dumnezeu, chiar dacă afirmă că au primit misiunea sfântă de a-i chema pe oameni la pocăinţă. Din Sfânta Scriptură aflăm că diavolul încearcă să imite lucrarea lui Dumnezeu, pentru a câştiga încrederea oamenilor.

Chemarea la pocăinţă rostită de falşii profeţi nu poate aduce roade duhovniceşti, chiar dacă pare asemănătoare cu chemarea la pocăinţă pe care o rosteşte Biserica.

Oamenii nu s-au învăţat minte. Deşi au fost minţiţi în nenumărate rânduri de tot soiul de falşi profeţi, care au anunţat mari dezastre, cutremure, potop sau chiar sfârşitul lumii, totuşi ei continuă să aibă încredere în aceşti vizio­nari rătăciţi. Vina nu este numai a vizionarilor. Dacă lu­mea nu i-ar asculta, poate că ei s-ar retrage în vârf de munte sau prin păduri, să sperie urşii şi lupii cu mesajul lor. Lumea îi ascultă pentru că se teme de sfârşit. Lumea îi ascultă pentru că se teme de pedeapsa pe care o cheamă asupra ei, păcătuind.

Profeţii de ocazie nu au de unde să ştie nici când va veni sfârşitul, şi nici când vor veni marile cutremure. Chiar dacă unele cutremure au fost anunţate cu puţin timp înainte ca ele să aibă loc, aceasta s-a datorat faptului că mişcarea plăcilor tectonice are loc înainte ca oamenii să simtă cutremurul. Ştiind ce se întâmplă în adâncurile pămân­tului, diavolul putea presupune data aproximativă la care oamenii vor simţi cutremurul. Dar de cele mai multe ori s-a înşelat. Ar fi fost normal ca oamenii să nu mai dea crezare profeţiilor pe care el le-a făcut prin mesa­gerii săi. Şi totuşi nu a fost aşa. Oamenii s-au încăpăţânat să creadă profeţiile acestor vizionari. Ba, mai mult, atunci când, pentru o scurtă perioadă de timp aceştia au dispărut din atenţia mass-mediei, oamenii s-au dus să îi caute. Chiar dacă ştiau că păcătuiesc făcând aceasta.

Cei care sunt curioşi să afle care sunt profeţiile vizionarilor ar trebui să cunoască modul în care profeţii adevăraţi pot fi deosebiţi de falşii profeţi.

Câtă vreme cineva se află în afara Bisericii, deci este rupt de Trupul lui Hristos, nu poate primi semne de la Dumnezeu. Are Dumnezeu destui robi cu viaţă sfântă prin care poate chema poporul la pocăinţă, şi nu are nevoie de suflete întinate cu noroiul ereziei sau al păgânătăţii.

Câtă vreme cineva afirmă despre sine că este fiu al Bisericii, că este urmaş al Sfinţilor făcători de minuni, şi făcându-şi reclamă dovedeşte iubire de sine, iarăşi nu poate fi vas ales al lui Dumnezeu. Domnul nu intră cu forţa în inimile oamenilor, şi în inimile celor mândri nu are loc, oricât de insistent ar fi chemat. Hristos izgoneşte mândria, nu o poate trece cu vederea. Pentru că mândria este dovada credinţei în propriile puteri şi a lipsei de nădejde în puterea lui Dumnezeu.

Câtă vreme cineva spune că este creştin-ortodox, dar profeţiile sale contrazic învăţătura Bisericii, el este lup în piele de oaie.

Semnele deosebirii între robii lui Dumnezeu şi falşii profeţi sunt clare. Dacă oamenii ar ţine cont de ele, nu ar mai risca să cadă în prăpastie.

Falşii profeţi încearcă să îi convingă pe oameni că în Biserică nu mai există sfinţi, nu mai există sfinţenie, şi de aceea Dumnezeu îşi revarsă harul său asupra celor care au o credinţă diferită de cea ortodoxă.

Să citească aceşti potrivnici ai lui Dumnezeu despre zecile despre profeţii pe care le-a făcut părintele Porfirie, marele sfânt grec al vremurilor noastre. Şi să îşi dea seama că în faţa acestuia “vizionarii făcători de minuni” care stau departe de Biserică sunt ca nişte cocoşi în faţa vulturului. Să înţeleagă aceşti potrivnici că, oricât de puternică ar fi lupta diavolului contra credinţei ortodoxe, Biserica nu va putea fi îngenuncheată. Ortodoxia va avea până la sfârşitul veacurilor mărturisitorii ei pe care Dumnezeu îi va povăţui pe calea sfinţeniei.

Creştinii nu trebuie să meargă la ghicitori sau să citească despre profeţiile falşilor vizionari, gândindu-se că, după ce îşi satisfac curiozitatea, se vor pocăi de greşeala lor. Nu trebuie făcută nici o concesie diavolului şi curselor sale.

Sfântul Cosma Etolianul le spunea creştinilor din vremea sa: “Ştii, fratele meu, cum te vrea Dumnezeu? Aşa cum tu nu vrei ca femeia ta să aibă legătură cu altul, aşa şi de la tine Dum­ne­zeu vrea să nu ai nici o parte cu diavolul. Eşti mu­l­ţumit ca femeia ta să desfrâneze cu altul? – Nu.  O dată pe săptămână? – Nu. – De două ori pe lună? – Nu. – O dată  pe an. – Nu. – O dată la zece, cincisprezece ani? – Nu. Nu vrei ca altul să îţi sărute femeia? Aşa şi de la tine, fratele meu, Dumnezeu vrea să nu ai nici o legătură cu diavolul” [62; 124].

Să îi lumineze Dumnezeu pe cei care merg la ghici­tori sau cred în profeţiile falşilor vizionari să se lepede de rătăcirea lor, şi să nu mai cadă în cursele întinse de diavol nici măcar o dată pe zi; şi nici măcar o dată pe lună sau pe an.

Să le dea puterea de a căuta adevărul în Biserică, şi să îi ajute să meargă pe calea pe care au mers toţi păcătoşii care prin pocăinţă au devenit sfinţi.

[1] Nu sunt vorbe fără acoperire: părinţii ai căror copii stau până la epuizare în faţa calculatorului sau a desenelor animate pot confirma aceste afirmaţie; “Jocurile pe calculator pot fi folositoare pentru copii, căci le dezvoltă capacităţile intelectuale…”; aşa spune reclama care li se face. Dar nu e greu de observat că, în cele mai multe cazuri, devin droguri care distrug minţile fragede ale copiilor.

Danion Vasile

Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului

Editura Bunavestire, 2003