Mărturii Meditaţii

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Matei 26, 1-35

1. Iar după ce a sfârşit toate aceste cuvinte, a zis Iisus către ucenicii Săi:
2. Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit.
3. Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa.
4. Şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă.
5. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor.
6. Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul,
7. S-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă.
8. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta?
9. Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor.
10. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine.
11. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna;
12. Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea.
13. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.
14. Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei,
15. A zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi.
16. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor.
17. În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?
18. Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei.
19. Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile.
20. Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici.
21. Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde.
22. Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne?
23. Iar El, răspunzând, a zis: Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde.
24. Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea.
25. Şi Iuda, cel ce L-a vândut, răspunzând a zis: Nu cumva sunt eu, Învăţătorule? Răspuns-a lui: Tu ai zis.
26. Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.
27. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi,
28. Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.
29. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu.
30. Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor.
31. Atunci Iisus le-a zis: Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”.
32. Dar după învierea Mea voi merge mai înainte de voi în Galileea.
33. Iar Petru, răspunzând, I-a zis: Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti.
34. Zis-a Iisus lui: Adevărat zic ţie că în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.
35. Petru i-a zis: Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel.

* * *

Maria la picioarele Domnului

O ce plină de iubire şi iertare cerească este aceas­tă evanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrânările lumeşti.

Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie des­frânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Luca 8, 2). Această greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, des­frânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n‑a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! De ai avea şi ai da cuiva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, nici atunci nu poate să-ţi ia nimeni, nici măcar pentru o clipă, sarcina şi greutatea păcatului de pe suflet şi nu poţi plăti datoria păcatelor. Este însă cineva care îţi ia din spate greutatea păcatelor, fără nici o plată şi pentru totdeauna. Acela este Mântuitorul. Un singur lucru se cere de la tine: să te apropii de acest Mântuitor şi să te atingi de El cu toată credinţa sufletului tău, cu toată încrederea că El a murit pentru tine şi pentru păcatele tale. Apropie-te, dragă suflete, apropie-te de Domnul în orice stare, cât de ticăloasă ar fi. Îngenunchează plângând la picioarele Lui şi, stropindu-ţi ticăloşia cu lacrimile tale şi cu sângele Lui, ia tămăduire şi mântuire.

O, ce mare schimbare s-a făcut în viaţa Mariei după ce s-a ridicat iertată şi mântuită de la picioarele Domnului! Vecinii ei se vor fi întrebat miraţi: „Da’ ce-i cu păcătoasa asta de femeie, că nu mai umblă nopţile, nu mai merge pe la jocuri, nu mai petrece cu bărbaţii?… Trebuie că a păţit ceva nenorocita“… Lumea se va fi mirat de schimbarea Mariei (aşa cum se miră şi azi când începi să trăieşti o viaţă cu Domnul). Lumea nu înţelegea că în viaţa Mariei s-a petrecut o mare schimbare. Maria cea veche a murit şi în locu-i trăia alta, adusă la viaţă prin Iisus Mântuitorul. Aceasta e şi azi dovada cea mai bună că cineva s-a apropiat cu adevărat de Mântuitorul şi „s-a atins“ de El. Să-ţi schimbi purtările şi să începi o viaţă nouă cu El. O credinţă ce nu-ţi schimbă viaţa cea păcătoasă n-ajunge nimic, căci şi dracii cred în Dumnezeu şi se cutremură, dar nu-şi schimbă purtările.

Despre Maria Magdalena, evanghelia ne spune că, după iertarea şi tămăduirea ei, s-a ţinut mereu de Mântuitorul. L-a însoţit pe drumul Golgotei, L-a plâns când murea pe cruce, a plâns când a aflat mormântul gol. Maria se simţea legată de acest Mântuitor al ei; îşi dădea seamă clipă de clipă ce mare binefacere i-a făcut ei; din ce necaz a scos-o; cât i-a iertat; şi, din ce îşi dădea seama mai mult despre acestea, se alipea mai tare de El.

Aşa şi noi, clipă de clipă trebuie să ne dăm seama ce a făcut Mântuitorul pentru noi. Când ai ajuns să afli ce a făcut Mântuitorul pentru tine, când ai ajuns să cunoşti cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui, şi iubirea Lui, atunci te faci un „nebun pentru Hristos“ (I Cor. 4, 10), atunci nu vrei să mai auzi de nimeni, decât de El, atunci nu vrei să mai vorbeşti de nimeni, decât de El şi de binecuvântarea Lui; atunci, ca şi Maria, dintr-un vas lepădat te faci un vas ales, dintr-un ticălos şi păcătos te faci un vestitor al Domnului şi către toată lumea spui despre „toate câte ţi-a făcut ţie Domnul“.

Îl cunoşti tu, cititorule, în acest chip pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos?

Părintele Iosif Trifa
din  “Adânciri în Evanghelia Mântuitorului ”

* * *

Cina cea mare şi sfântă a Sf. Cuminecături

După ce apostolii făcuseră toate pregătirile pentru Cină, Mântuitorul Se puse la masă împreună cu apostolii şi luând cuvântul începu: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea…” (Luca 22,15), şi luând pâinea o binecuvânta şi, frângând, dete ucenicilor, zicând: „Luati, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le dete ucenicilor zicând: „Beti dintru acesta toti, căci acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,26-28).

Aceasta este Taina cea mare şi sfântă a Sf. Cumiecături. Aceasta este Taina tainelor prin care-L priim pe Domnul în casa sufletului nostru, ca să trăim cu El şi El cu noi.

„Şi mâncând ei, lisus zise: Amin grăiesc vouă că unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26,21). O vie miscare se face între apostoli. Toţi se mişcă de pe locurile lor şi „se uită unul la altul, nepricepându-se de cine grăieşte” (loan 13,22). „Şi întristându-se foarte, începură a-I zice: nu cumva sunt eu, Doamne?” (Matei 26,22). Toţi se întristează, numai tu, Iudo, stai liniştit cu trădarea în sufletul tău! Dar staţi, iată şi Iuda se ridică, dar nu ca să-şi spună păcătuitei ca să întrebe şi el cu făţărnicie: „Nu cumva sunt eu, Invăţătorule?” Şi i-a zis lui, lisus: tu ai zis (Matei 26,25).

Să luăm aminte că acest Iuda care mănâncă cu făţărnicie şi nevrednicie la o masă cu Mântuitorul pe Care îl trădase, ne este o strigătoare predică să ne apropiem cu pregătire sufletească la Cina cea mare şi sfânta a Sf. Cuminecături. …
O evanghelie spune că la Cina cea de Taină „între apostoli s-a iscat şi o ceartă ca să ştie care dintre ei avea să fie socotit mai mare” (Luca 22,24), adică, precum se vede, îi bântuia şi pe ei boala trufiei. Mântuitorul S-a grăbit îndată să-i scape de acest beteşug sufletesc, zicându-le că astfel de lucruri numai între „păgâni” se caută, „dar între voi să nu fie aşa, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic şi cel care cârmuieşte, ca cel care slujeşte” (Luca 22,25-26). Se pare că, mai ales, Petru suferea de boala trufiei de a se socoti pe sine mai mare decât ceilalţi apostoli şi mai tare în credinţă ca ei. Ca să-L vindece de această boală, Mântuitorul îi spune la Cina cea de Taină, în auzul tuturor, că se va lepăda de trei ori de El. Pe urmă Petru s-a vindecat de boala trufiei, dar această boală stăruie azi în cel ce-şi zice urmaşul lui Petru, în Papa de la Roma. în contră cu toate evangheliile Mântuitorului, Papa a tulburat Biserica lui Hristos cu boala trufiei de a se socoti pe sine mai mare, când însuşi Mântuitorul a mustrat aspru această rătăcire. Atât de departe a mers această rătăcire şi această boală a trufiei, încât Papa de la Roma a ajuns să-şi zică: „vicarul (locţiitorul) lui Hristos pe pământ” (o, ce rătăcire!).

Cina cea de taină a avut mai departe clipe de înduioşare şi de întristare sufleteasca. Mântuitorul a început a le destăinui tot mai mult apostolilor sfârşitul vieţii Sale. „Fiilor, încă puţin mai sunt cu voi… şi unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni”. Apostolii s-au întristat la auzul acestor vorbe, însă Domnul i-a mângâiat, făgăduindu-le un „alt Mângâietor, Care să fie în veac” cu ei, pe Duhul Adevărului, Care va rămânea cu ei şi între ei (loan 14,16-17).

Cina cea de taină a luat sfârşit cu o cântare. Şi după ce cântară cântările de laudă (la sfârşitul mesei), lisus cu învăţăceii „ieşiră la Muntele Măslinilor” (Matei 26,30). îndată după Cina cea de taină, Mântuitorul cu apostolii au plecat spre Muntele Măslinilor.

O, Scumpul meu Mântuitor, iată s-a apropiat începutul patimilor Jale; iată se deschide drumul patimilor Tale şi a mântuirii noastre. Invredniceşte-mă, Doamne, să pot merge mai departe pe urmele sfintelor Tale patimi.

Părintele Iosif  Trifa
din volumul “Pe urmele Mântuitorului

* * *

UNUL DINTRE UCENICII SĂI, IUDA ISCARIOTEANUL

„Unul dintre ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă, a zis:“

Numai în ceasurile marilor încercări ies la iveală gândurile ascunse ale inimilor omeneşti.
Numai când cei iubitori de Hristos trebuie să-I arate Domnului în chipul cel mai înalt devotamentul lor, numai atunci pot fi cunoscuţi cu adevărat şi ceilalţi, care par ucenici, dar nu sunt.
Numai atunci pot fi cunoscuţi cei care stau printre apostoli, dar nu mai au în ei nimic din duhul ascultării şi al slujirii lui Dumnezeu, care părea totuşi că-l au cândva.

Ce plin de evlavie era duhul Betaniei!
Ce pline de iubire şi adoraţie pentru Hristos erau cele trei suflete alese şi neuitate care locuiau în casa plăcută Domnului Iisus!
Şi ce clipe cutremurătoare trăia atunci Domnul Iisus – şi toţi ai Lui – în intimitatea plăcută a acestei case!
Şi totuşi, unul dintre ucenicii care fusese şi el când-va al lui Hristos nu mai simţea nimic din toate aceste bucurii sfinte şi adânci.
El era stăpânit acum de alt duh. Şi de altfel de gân-duri.

Când satana i-a cerut pe ucenicii Domnului ca să-i cearnă cum cerni grâul (Lc 22, 31), Dumnezeu a îngăduit, pentru curăţirea lor, să fie cernuţi toţi.
Căci numai cernerea aceasta putea dovedi ce era fiecare înăuntrul său. Şi numai cernerea aceasta îl putea arăta pe fiecare ce urmăreşte prin Hristos şi lângă Hris-tos.
Iată deci durerosul adevăr: că sunt unii dintre cei ce umblă cu Hristos, părând nişte ucenici ai Lui, căci stau la masă cu El
şi se bucură de cea mai înaltă preţuire în faţa celor ce-L iubesc pe Hristos,
– dar sunt, în realitate, numai nişte nevrednici şi blestemaţi, profitori şi umblători după căpătuială şi câştig mârşav.
Inima lor se dovedeşte, până la urmă, că este plină de urâciuni. Iar gândurile lor, că sunt pline de şiretenie şi de vicleşug amăgitor (Ef 4, 14).
Până la urmă, ei se dau singuri pe faţă ce sunt.

Ce dureros este să vezi – când toată Lucrarea Dom-nului şi toţi slujitorii Lui sunt pătrunşi de cutremurul răspunderii pentru starea şi soarta Evangheliei – cum unii dintre cei ce păreau fraţi încep să-şi dea pe faţă gânduri vrăjmaşe!
Când toţi ai Domnului vorbesc într-un fel, aceştia încep să vorbească în alt fel.
Când, din dragoste şi grijă faţă de Domnul, fraţii umblă cu toată cumpătarea şi înţelepciunea, spre a nu face mai rău, ci mai bine Cauzei lui Hristos,
– ei, plini de neascultare şi de viclenia duhului lui Iuda din ei, umblă vinovat, umblă nechibzuit, umblă dă-râmând şi îndurerând peste tot, spre nimicirea Lucrării lui Hristos.

Frate, ucenic al Domnului,
dacă prin duhul neascultării de care te-ai lăsat cumva stăpânit te-ai rupt sufleteşte de familia în care erai cândva un vas folositor, iar astăzi umbli şi vorbeşti altfel,
oare nu te cutremuri tu gândindu-te la soarta lui Iuda? Nu te temi că ai putea ajunge să faci şi să păţeşti ca el?
De ce nu strângi cu Domnul şi cu fraţii tăi? De ce nu cauţi foloasele Domnului, ci te-ai lăsat prins de dia-volul, ca să faci împotriva lor?
De ce nu-ţi dai silinţa să poţi simţi cu ei, şi gândi, şi iubi, şi vorbi la fel (Flp 2, 2)?

De ce, când toţi fraţii tăi şi surorile tale luptă cu atâtea greutăţi, ca să strângă cu Domnul, tu singur te găseşti să risipeşti cu diavolul?
De ce, când fraţii tăi, cu preţul atâtor jertfe şi în mijlocul atâtor primejdii, trudesc din greu să zidească unitatea frăţească,
să curăţească drumul Lucrării Domnului,
să strângă gândurile împrăştiate lângă înţelegerea şi împreunarea cea bună,
– tu calci în picioare şi umbli să dărâmi, fără frică de Dumnezeu şi fără respect faţă de Adevăr, tot ce ei se străduiesc să lucreze cu jertfe şi cu riscuri?
Nu te temi şi nu te cutremuri de pedeapsa şi bătaia lui Dumnezeu, Cel care te vede ce faci (Gal 5, 10-12)?
Mare şi adevărat este Dumnezeul Cel contra Căruia lupţi – mare şi adevărată va fi pedeapsa Lui peste tine, cel care faci aşa.

O, Dumnezeule Viu şi Adevărat,
Tu, Care ai ochii ca para focului
şi Cuvântul ca sabia cu două tăişuri (Apoc 1, 14-16)…
Pe Tine, Care cunoşti inimile tuturor oamenilor
şi Care vei aduce o judecată şi o răsplătire dreaptă fiecăruia, după faptele lui, după inima lui şi după vorbele lui,
Te rugăm, veghează asupra Lucrării Tale
şi ia aminte la fiecare lucrător din ea ce face şi ce urmăreşte.
Ia aminte, Doamne, la cei buni şi curaţi cu inima care, în smerenie şi ascultare frăţească, umblă să strângă dragostea şi inimile, umblarea şi gândurile tuturor celor împrăştiaţi la unitatea învăţăturii şi la părtăşia simţirilor curate ale dragostei dintâi.
Ajută-i pe aceştia în munca lor, Doamne, şi binecuvântează ostenelile lor cu rod şi biruinţă, spre creşterea şi sfinţirea Lucrării Tale, a Bisericii Tale pe pământul Patriei noastre.
Dar trezeşte-i, Te rugăm, Doamne, pe acei lucrători nechibzuiţi care, din trufia inimii sau din deşertăciunea gândurilor lor, se ridică dintre fraţi şi vorbesc în Numele Tău şi al lor, făcând numai rău, slujind scopului celui rău
şi semănând printre fraţi numai neghina învăţăturilor străine şi a duhurilor tulburătoare.
Iar dacă tot nu vor vrea să se trezească, să se îndrepte şi să asculte în duhul iubirii frăţeşti, izbăveşte, Doamne, Lucrarea Ta de tulburările lor cum vei şti Tu.
Amin.

* * *
Cuvinte înţelepte:

Este câte-un om
şi nume
ce-ar rămâne neştiut,
dacă ura-i pentru-n mare nu l-ar face cunoscut.
El n-ajunge să-l cunoască nimeni pentru-o faptă bună,
dar ajunge să-l cunoască pentru-o crimă
şi-o minciună.
O asemenea făptură e mai bine-a nu se naşte
decât numai să-l blesteme orişicine îl cunoaşte.

Hristos – Împăratul nostru / Traian Dorz. – Ed. a 2-a. –

Sibiu : Oastea Domnului, 2013

Lasă un răspuns