32. Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui.
33. Şi venind la locul numit Golgota, care înseamnă: Locul Căpăţânii,
34. I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi, gustând, nu a voit să bea.
35. Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: „Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”.
36. Şi ostaşii, şezând, Îl păzeau acolo.
37. Şi deasupra capului au pus vina Lui scrisă: Acesta este Iisus, regele iudeilor.
38. Atunci au fost răstigniţi împreună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga.
39. Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele,
40. Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!
41. Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau:
42. Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El.
43. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu.
44. În acelaşi chip Îl ocărau şi tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El.
45. Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea.
46. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
47. Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: Pe Ilie îl strigă Acesta.
48. Şi unul dintre ei, alergând îndată şi luând un burete, şi umplându-l de oţet şi punându-l într-o trestie, Îi da să bea.
49. Iar ceilalţi ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască.
50. Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul.
51. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat;
52. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat.
53. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.
54. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!
55. Şi erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I,
56. Între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu.
57. Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus.
58. Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să i se dea.
59. Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in,
60. Şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus.
61. Iar acolo era Maria Magdalena şi cealaltă Marie, şezând în faţa mormântului.
62. Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat,
63. Zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula.
64. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.
65. Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.
66. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.
* * *
Simon Cirineanul ajută Mântuitorului să-Şi ducă Crucea
Să mergem mai departe pe drumul Crucii, pe drumul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti. Slăbit de bătăi, de rane şi de dureri, Mântuitorul abia înaintează sub greutatea Crucii şi sub povara păcatelor noastre. De la locul unde Mântuitorul S-a întâlnit cu Maica Sfântă, începea urcuş mai mare. Mântuitorul abia putu face câţiva paşi pe treptele acestui urcuş şi căzu din nou sub greutatea Crucii. Ostaşii îl loviră din nou, dar văzând că bătaia nimic nu mai poate ajuta, siliră pe un oarecare Simon Cirineanul, care se întorcea de la câmp, să-I ajute Mântuitorului a-Şi duce Crucea. „Şi au silit pe un oarecare Simon Cirineanul, care trecea venind din ţarină, ca să ducă Crucea Lui” (Marcu 15,21).
“Despre acest Simon evangheliile spun că era «tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf” (Marcu 15,21). Fiii săi cunoşteau evangheliile şi primiseră pe Mântuitorul, însă Simon, tatăl lor, încă nu. Acesta fu pentru el, şi mai ales pentru sufletul lui, un bun prilej de a-L cunoaşte pe Mântuitorul. Greutatea Crucii i-a fost spre mântuire sufletească lui Simon, căci văzu liniştea şi răbdarea Mântuitorului, auzi cuvintele Lui de pe Cruce, văzu minunea ce se întâmplă la moartea Lui şi se întoarse acasă mărturisind pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Am îngenuncheat şi m-am rugat pe acest loc, aducându-mi aminte că şi eu eram odată un Simon care nu cunoştea pe Mântuitorul. Însă Domnul nu m-a lăsat să mă pierd. Pe când mergeam pe drumul vieţii (sau mai bine zis al pierzării), fără nici o grijă de cele sufleteşti, deodată, ca şi în calea lui Simon, mi-a ieşit şi mie o cruce, mi-a pus Domnul o cruce pe umeri: o cruce grea, crucea suferinţelor şi necazurilor.
O, Scumpul meu Mântuitor – viaţa mea şi lumina mea – iartă-mă că la început şi eu, ca Simon, n-am priceput această cruce. Îmi venea să o arunc din spate, îmi venea să scap de ea, mi se părea o nefericire, un „nenoroc” căzut peste capul meu. Acum însă, Iisuse Mântuitorule, îţi mulţumesc pentru această cruce, căci ea m-a ajutat să Te aflu pe Tine şi Crucea Ta cea sfântă. Acum nu Te mai rog să mă scapi de ea, ci Te rog, lasă-mă să stau mereu sub greutatea ei; apasă-mă mereu sub greutatea ei, ca să mă ţin mereu de Tine şi să Te urmez pe Tine. Lasă, Doamne, această cruce pe umerii mei, ca să nu uit niciodată cuvintele Tale: „Oricine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vie după Mine” (Marcu 8,34). Lasă, Doamne, această cruce pe umerii mei, căci acum după ce am aflat Crucea Ta, crucea mea nu-mi mai este grea, dimpotrivă, această cruce îmi este o greutate dulce, îmi este „jugul cel uşor” despre care ai zis: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, căci jugul meu este bun şi povara Mea uşoară” (Matei 11,29-30).
Aici la popasul acesta m-am gândit la cei mulţi, mulţi care umblă să scape de crucea pe care Domnul o pune pe umerii lor sufleteşti. Suferinţele, prigoanele, necazurile, lepădarea de „lume”, li se pare un jug prea greu. Le-ar plăcea o cruce uşoară de tot; umblă neîncetat să scape de crucea pe care Domnul a pus-o pe umerii lor, pentru că nu cunosc dulceaţa şi odihna şi mântuirea acestei cruci.
Părintele Iosif Trifa din volumul “Pe urmele Mântuitorului“
* * *
Tâlharul care „a furat“ Raiul
Sinaxarul din Sfânta şi Marea Vineri anunţă că, alături de Sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, „se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul cel recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El”.
Vorbind despre cele petrecute în Sfânta şi Marea Vineri, Fericitul Augustin avea să descrie următoarea imagine: „Văd pe Golgota răstigniţi trei oameni. Unul Care mântuieşte, Iisus Hristos Mântuitorul, altul care primeşte mântuirea, tâlharul din dreapta, şi al treilea, care prin atitudinea sa împietrită şi-a pierdut mântuirea”. Sfântul Efrem Sirul despre Pătimirile Domnului În Comentariul la Evanghelie (Diatessaron), Sfântul Efrem Sirul tratează „Pătimirea (XX, 14-39)”, vorbind şi despre cei doi tâlhari răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului, pe Golgota. Dialogul Mântuitorului cu cei doi tâlhari este prezentat de evanghelişti începând de la cuvintele: „Iar când L-au răstignit, au ridicat împreună cu El pe alţi doi făcători de rele, ca să se împlinească proorocia: cu cei fără de lege a fost socotit şMc. 15, 27-28; Lc. 23, 33; Is. 53, 12ţ” (Sf. Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 80). Evanghelistul Luca arată că „unul dintre făcătorii de rele răstigniţi Îl hulea, zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi” şLc. 23, 39ţ. Cuviosul Efrem explică aceste versete: „Şi totuşi, Domnul nu l-a dat jos de pe cruce, în ciuda cererii sale, ca să înalţe pe cel ce era de-a dreapta Crucii Sale şi care a crezut în Cel răstignit; căci I-ar fi fost uşor printr-o minune să cucerească pe oricare ca ucenic. Dar s-a făcut o minune încă şi mai înaltă întrucât l-a silit să I se închine pe dispreţuitorul adevărului”. Iuda Iscarioteanul, între cei căzuţi, tâlharul mărturisitor, între cei mântuiţi Dacă Iuda Iscarioteanul, unul dintre apostolii slujitori ai binelui, a căzut şi a vândut pe Mântuitorul, acum un făcător de rele, slujitor al răului, urma Binelui suprem: „Satana, smulgând dreptăţii pe unul din ucenicii Domnului, Acesta S-a întrecut cu el şi i-a smuls unul din ucenicii săi, ca pe cel pe care fărădelegile sale îl siliseră să urce pe cruce, Domnul să-l poată face răstignit de bunăvoie prin credinţă. Aşa cum Satana a făcut din Iuda un lepădat şi a căzut de bunăvoie, deşi fusese ales de har, şi i-a gătit funie în loc de tron, tot aşa Domnul a gătit tâlharului grădina desfătărilor în locul crucii”. Pomeneşte-mă, Doamne… Tâlharul cel aflat de-a dreapta Crucii Îi aduce Mântuitorului primul pomelnic cunoscut: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta” şLc. 23, 42ţ, iar răsplata a primit-o îndată. Sfântul Efrem Sirul arată că „Domnul nostru a văzut că el avea mai multă credinţă decât mulţi şi nu se îngrijea de suferinţa sa, ci de iertarea păcatelor; şi de aceea l-a înălţat mai presus de mulţi. Fiindcă nu ceruse numaidecât o răsplată pentru credinţa sa, fiindcă în ochii săi tâlharul era ticălos şi rău, Domnul nostru a grăbit venirea darurilor Sale şi a făcut o făgăduinţă cu împlinire grabnică: Astăzi, iar nu la sfârşitul lumii”. Pentru că a cerut cele de trebuinţă sufletului, tâlharul avea să primească o comoară nepreţuită: „Şi-a arătat astfel bogăţia milei Sale, căci, din clipa în care tâlharul i-a dat credinţa lui, l-a şi răsplătit; i-a dat în dar daruri nemăsurate, a revărsat peste el comorile Lui, l-a dus de îndată în grădina Sa şi, ducându-l acolo, l-a aşezat peste comorile Lui”: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” şLc. 23, 43ţ. Un drept a căzut şi a închis raiul, un păcătos s-a ridicat şi l-a deschis Sfântul Efrem Sirul arată că, dacă raiul a fost închis de Adam, un drept care a devenit păcătos, acum un păcătos devenit drept intra pentru prima dată în rai: „Aşadar, un tâlhar a deschis raiul, iar nu un drept. Acesta fusese închis de Adam, mai întâi drept, apoi păcătos; şi tot un păcătos, căit, dar biruitor, l-a deschis din nou”. Dacă iudeii, în faţa pretoriului, au ales să elibereze un tâlhar, pe Baraba, după cum era obiceiul de Paşti, osândind pe Mântuitorul, acum Domnul alegea un tâlhar şi lepăda El pe cei ce L-au răstignit: „Iudeii alegând un tâlhar şi lepădându-se de Domnul, Acesta a ales un tâlhar şi i-a lepădat pe ei”. Sfântul Efrem Sirul arată chiar că, prin pocăinţa sa, tâlharul cel drept primeşte haina cea nouă a Botezului: „Prin taina apei şi a sângelui ţâşnite din coasta Domnului tâlharul a primit stropirea care i-a adus iertarea păcatelor”. „Imnele Răstignirii” Sfântul Efrem închină şi câteva versuri din „Imnele Răstignirii” (8, 8-9): „Fericit eşti şi tu, tâlharule! şMt. 27, 38 parţ! Căci în moartea ta te-a întâmpinat Viaţa. Ai fost prăvălit, ca să fii aruncat dintr-un râu în altul, dar Domnul nostru te-a luat şi te-a aşezat în Eden. Limba noastră nu poate vorbi despre tine şcu vrednicieţ. Fiindcă Iuda L-a vândut cu viclenie şpe Domnulţ, Simon L-a tăgăduit şi ucenicii au fugit şi s-au ascuns; tu însă L-ai vestit. În chip simbolic a fost răstignit între tâlhari, căci unul L-a ocărât. iar celălalt L-a mărturisit, simbol care vesteşte că astăzi poporul şIsraelţ Îl batjocoreşte. dar neamurile şpăgâneţ Îl mărturisesc. În tăcere L-a dispreţuit tăgăduitorul, simbolul lor, căci iată sunt dispreţuiţi în lume. Iar ştâlharuluiţ celui credincios i-a făcut parte de cinste prin cuvântul Său, şi iată că următorii săi sunt cinstiţi”. „Cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului” Părintele Cleopa amintea, în scrierile sale „Despre rugăciune”, cuvintele Sfântului Efrem, arătând că „face artă mare în cuvânt: „Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţă în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul”. Adică: „Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul”. Şi zice la urmă acest cuvânt aşa: „O! Tâlharule, şi al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! Tâlharule şi al raiului tâlharule! O! Floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!”. Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului”. Despre tâlhar în rugăciunile Bisericii În cadrul Sfintei Liturghii, preotul rosteşte un tropar care rezumă învăţătura ortodoxă despre Învierea Domnului: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”. Heruvicul ce se cântă la Sfânta Liturghie săvârşită în Joia Mare este rugăciunea rostită înaintea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului şi aminteşte despre mărturisirea tâlharului: „Cinei Tale celei de taină astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Troparul Învierii cântat pe glasul al VII-lea aminteşte de acelaşi tâlhar: „Stricat-ai cu Crucea Ta moartea, deschis-ai tâlharului raiul; plângerea mironosiţelor o ai schimbat şi Apostolilor a propovădui le-ai poruncit. Că ai înviat, Hristoase Dumnezeule, dăruind lumii mare milă”. În cadrul Utreniei din Duminica Slăbănogului (a IV-a după Sfintele Paşti), ultima stihiră de la Laude preamăreşte: „Iudeii în mormânt au zăvorât viaţa, iar tâlharul a deschis cu limba raiul, strigând şi grăind: Cel ce cu mine şi pentru mine a fost răstignit, împreună cu mine a fost pironit pe lemn şi S-a arătat mie şezând pe scaun împreună cu Tatăl. Că Acesta este Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce are mare milă”.
Un articol de: Diac. Alexandru Briciu – 21 Apr, 2011 / ziarul Lumina
* * *
IOSIF, SFETNIC AL SOBORULUI
Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Chimindia – august 1979
„A treia zi s-a făcut o nuntă în Cana din Galilea. Mama lui Iisus era acolo. Şi la nuntă a fost chemat şi Iisus cu ucenicii Lui” (In 2,1-2).
Slăvit să fie Domnul!
Versetul acesta ne este atât de cunoscut fiecăruia dintre noi! N-avem nevoie să mai amintim despre el în înţelesul acesta, pentru că la toate nunţile noastre s-a vorbit despre el şi se va vorbi până la sfârşitul veacurilor. Ni-e aşa de drag versetul acesta! Ni-e aşa de dulce şi aşa de scump, că eu aş vrea mereu să-l auzim şi mereu să ne bucurăm de el.
Am vrea, cu ocazia acestei nunţi, cu ocazia acestei sărbători de astăzi, unde ne-am adunat în locul acesta, să ne mai amintim de încă un verset, care nu-i chiar aşa de cunoscut şi care nu s-a spus mereu la nunţile noastre. Este vorba despre un verset din Luca 23, 50-51: „Era un sfetnic al soborului numit Iosif, om bun şi evlavios, care nu luase parte la sfatul şi hotărârea celorlalţi”.
El nu luase parte. Era un om bun. Era un om evlavios. Evanghelistul Luca oarecum îi aduce laudă aici. Pe când toţi ceilalţi membri ai soborului erau la sfat, la o judecată împotriva Domnului Iisus, el, Iosif, n-a luat parte acolo…
Din aceste două versete am vrea să învăţăm şi noi ceva, cu prilejul acestei nunţi.
Domnul Iisus a spus în mai multe rânduri: „Oricine Mă va mărturisi pe Mine…”.
Fraţii mei dragi, Dumnezeu are nevoie de mărturisirea voastră, de mărturia noastră.
Un firicel de iarbă, când îl priveşti, sfios, şi el mărturiseşte despre Creatorul lui, despre înţelepciunea şi puterea cu care a fost creat.
Priveşti în sus şi fiecare stea, [sau jos], fiecare floare, dând mirosul ei deosebit, cu culoarea ei deosebită, mărturiseşte despre El. Şi spune fiecare, mărturiseşte fiecare: „Dumnezeu ne-a trimis aici, ca să fim o mărturie, ca să mărturisim Numele Lui înaintea oamenilor!”.
Ni se umplu ochii de lacrimi de multe ori când, în jurul nostru, atâţia nici nu-L cunosc pe Dumnezeu. Ei, oamenii, Îl vor cunoaşte sau nu Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu după cum va fi mărturia noastră, mărturisirea noastră în mijlocul lor…
Scumpa Mamă a lui Iisus, Sfânta Fecioară Maria, la nunta din Cana, a fost acolo cu câteva zile mai înainte. Sigur, când se face o nuntă, cei de acolo plănuiesc unde să fie nunta, pe cine să cheme, în ce fel să facă nunta… Şi fiind şi ea acolo, a reuşit, printre cei care erau şi ţineau sfatul acesta cum să facă nunta… a reuşit să-i convingă pe toţi:
– Chemaţi-L pe Iisus la nuntă; căci numai dacă va veni El la nuntă, nunta va fi binecuvântată şi tinerii vor fi fericiţi!
Câtă putere de convingere a avut Sfânta Mamă a lui Iisus, pentru că toţi ceilalţi de acolo au fost de acord, au primit sfatul şi mărturia ei şi L-au chemat pe Iisus cu ucenicii Săi la nuntă.
Poate vor fi fost unele neamuri, cum se întâmplă în multe părţi, şi vor fi spus:
– Dar cine din satul acesta L-a mai chemat pe Iisus la nuntă? Dacă vine El, strică obiceiurile… va fi altfel totul la nuntă.
Dar toţi ceilalţi au ascultat spusele Sfintei Mame a lui Iisus, care i-a convins, şi ei au spus:
– Da, să-L chemăm pe El, pe Iisus!
Nu ştiu de ce aşa putere au unele suflete în cuvânt, că sunt ascultate! Tot aşa a fost şi samariteanca aceea ce se duce la ai săi şi spune la o cetate:
– Veniţi să vedeţi un Om care mi-a spus mie tot ce am făcut!
Câtă putere a avut şi această femeie, că nu a spus nimeni că nu… Şi toată cetatea s-a dus şi L-au văzut pe Iisus, iar după ce L-au văzut, mai mult s-au aprins şi ziceau:
– Acum credem nu numai din spusele tale, ci din pricină că am văzut cu ochii noştri!
Puterea aceasta! De unde vine această putere? Puterea aceasta pe care Sfânta Mamă a lui Iisus a avut-o de a făcut această mărturisire atât de frumoasă înainte de a fi nunta, pentru ca în urmă, după ce a venit nunta, toată nunta să fie binecuvântată.
O, ce mărturie! Binecuvântate sunt sufletele – rarele suflete, scumpele suflete, sfintele suflete – mărturisitoare.
Scumpa Mamă a lui Iisus a avut această îndrăzneală sfântă şi râvnă puternică şi vie. Ea nu s-a lăsat până ce nu a aranjat lucrurile în aşa fel că în urma Ei a venit Fiul Sfânt, Dumnezeu, la nuntă, să aducă bucurie şi să aducă binecuvântare. Nu numai la miri, ci şi la toţi nuntaşii!
Sfânta Mamă a lui Iisus era acolo… Ea n-a fost degeaba acolo… Ea a fost o mărturie pentru Dumnezeu, până la sfârşitul veacurilor.
O mărturie trebuie să fim şi noi la nunţile noastre.
Putem noi, acolo unde suntem, să fim o mărturie?
Iosif, un sfetnic al soborului, un om cu vază… Biserica noastră însă îi dă un nume şi mai frumos: „Iosif cel cu bun chip, luând de pe Cruce Preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme ungându-l, în mormânt nou, îngropându-l, l-au pus”.
Iată ce a făcut Iosif!
Să luăm aminte ce s-a spus altădată! Era Iosif un sfetnic al soborului… Atunci când s-a ţinut sfatul acela, ca să-L omoare pe Iisus, unde erai tu, Iosife? Şi el spune:
– Eu n-am fost acolo!… Eu îmi spăl mâinile de sfatul acesta. Eu nu vreau să-mi unesc votul meu cu al lor…
Iosife, şi crezi c-ai rezolvat-o cu asta? Că n-ai luat parte la sfatul acesta, când trebuia să iei parte?
Cum ai putut, Iosife, să dormi în noaptea aceea din Joia Mare? Când ai fost anunţat şi tu: „Vino! Pentru că uite ce se petrece! Să scăpăm odată de Neplăcutul Acesta… Care ne strică Legea, care ne spurcă Sâmbăta şi face vindecări… Vino…”, tu, Iosife, nu te-ai dus. Cum ai putut să stai în patul tău? Cum ai putut să stai la masa ta? Cum ai putut să stai acasă? De ce nu te‑ai dus tu, Iosife?
Când ţi s-a spus: „Să scăpăm de El!”, dacă tu, Iosife, eşti ucenicul Lui, de ce n-ai spus: „Acesta-i Dumnezeu! Acesta-i Trimisul! Acesta-i Cel despre care au vorbit prorocii… Ce faceţi, oameni? De ce vreţi să-L răstigniţi? De ce vreţi să-L judecaţi? De ce vreţi să-L alungaţi? De ce faceţi asta?”
O, Iosife, de ce n-ai avut îndrăzneala aceasta? Tu, Iosife, te-ai dus numai după ce a fost judecat Iisus.
Iosif a îndrăznit să se ducă la Pilat, să ceară Trupul lui Iisus… Dar îndrăzneala aceasta a fost prea târzie…
De ce n-ai îndrăznit tu, Iosife, mai dinainte?
Binecuvântat să fii tu, Gamaliel, care altădată ai fost şi tu la un sfat şi nu te-ai dat în lături. Dar n-ai fost numai în zadar la sfatul acela, ci tu ai spus să-i scoată numai puţin afară pe apostoli. Şi, după ce i-a scos afară pe apostoli, tu te-ai ridicat şi ai făcut o mărturie aşa de frumoasă şi toţi au ascultat.
De ce oare, Iosife, n-ai făcut şi tu aşa? De ce nu ţi-ai făcut partea ta? Ai fost om cu vază. Ai fost om de frunte… Dar n-ai făcut în momentele acelea ce erai dator să faci.
Vine Nicodim, cel ce a mers noaptea la Iisus… Amândoi erau sfetnici pricepuţi… Amândoi au tăcut! Amândoi au stat apoi şi apar numai când e prea târziu!… Numai noaptea, numai după ce trece timpul… Cum sunt şi nişte insecte şi nişte păsări pe care toată ziua nu le vezi, ci numai când e noapte apar şi ele dintr-o dată. Aşa vin şi aceşti doi ucenici, numai noaptea… După ce a trecut timpul, după ce a trecut vremea.
Chiar dacă L-au îngropat cu lacrimi… Chiar dacă L-au îngropat cu durere… Poate că vor fi şi plâns când vor fi văzut rănile Lui şi vor fi strigat: „O, Însângeratule, cât de chinuit ai fost! Ce am făcut cu Tine? Tu Te odihneşti măcar în mormânt… dar noi nu ne putem odihni…”.
Şi se vor fi dus acasă şi vor fi spus la familiile lor: „De-acum nu va mai fi hărţuit de ei… De-acum sunt liniştiţi… El, Dumnezeu, doarme acolo înmormântat…”.
Cu asta ai venit tu, Iosife?… Cu asta aţi venit voi, ucenici a lui Iisus? Voi, care eraţi cu vază? Voi, cei care eraţi printre cei de frunte? Voi, care puteaţi să faceţi o mărturie despre Iisus, să faceţi tot ce era posibil, dar să nu-L lăsaţi pe Dumnezeu?…
O, fraţii mei dragi! Vremea lor a trecut atunci… Acum e vremea noastră! Acuma-i vremea mea. Acuma-i vremea ta. Ce mărturie facem noi despre Iisus? Cum Îl mărturisim acolo unde suntem?
Mama lui Iisus n-a fost în zadar acolo unde s-au sfătuit cum să se ţină nunta.
Iosif însă a fost în zadar!
Nicodim însă a fost în zadar!
Poate, fratele meu, poate, sora mea… poate tu nu eşti dintr-o cetate aşa de vază ca Iosif, că nici Sfânta Maria, Maica Domnului, n-a fost dintr-o cetate de vază. Şi nici numele ei n-a fost atât de cunoscut, ci doar la urma urmei a fost cunoscut, din pricina mărturiei, a trăirii, a vieţii ei… Aşa a fost cunoscută Maria, Maica Domnului! Doar la urmă, doar la urmă…
Aşa cum vei fi, şi tu trebuie să faci o mărturie despre Numele lui Dumnezeu! Tu trebuie să-L mărturiseşti pe El acolo, în locul unde eşti, ca să nu fii numai în zadar în locul acela. Ci să fii de folos în locul unde te-a trimis Cel ce te-a trimis, pentru ca în urma mărturisirii tale frumoase să poată veni Iisus.
În primul verset pe care l-am amintit este vorba de nuntă.
În celălalt verset este vorba despre un sfat şi o judecată.
La nuntă a fost chemat Iisus din pricină că a fost acolo o mărturie frumoasă şi curată, şi îndrăzneaţă – a Sfintei Mame.
La sfat a fost judecat Iisus şi a fost, până la urma urmei, omorât Iisus, pentru că n-a fost o mărturie puternică acolo când trebuia să fie şi care trebuia să fie.
Este vorba şi despre o nuntă, şi despre o judecată.
Ca mâine, va veni iarăşi o Nuntă, căci toate nunţile noastre de aici ne vorbesc despre o altă Nuntă.
Ca mâine va veni iarăşi o Nuntă! Ce frumos va fi la acea Nuntă! Ce cântări vor fi acolo! Ce Mire va fi Mirele Acela! Ce veşnicie, ce Dimineaţă va fi acea Dimineaţă pentru toţi aceia care au făcut o mărturie frumoasă despre El!
Dar va veni şi o judecată pentru toţi acei care au tăcut când trebuia să vorbească. Pentru toţi aceia care n-au luat parte când trebuia să ia parte, să apere Adevărul lui Iisus.
Nu demult era vorba despre o nuntă. Şi mulţi dintre fraţi au spus: „Noi nu ne ducem acolo! Pentru că Adevărul este acolo deformat. Noi nu luăm parte acolo! Noi ne retragem!”.
Şi cu aceasta, frate, crezi că ai rezolvat ceva? Crezi că ai terminat? Să nu iei parte acolo?… Din contra, fratele meu drag, dacă Adevărul este deformat… Adevărul în care ai crezut… Adevărul în care vrei să rămâi tu şi ai tăi în Lucrarea în care Domnul ne-a dat atâtea bucurii şi atâtea binecuvântări… fratele meu, tu trebuie să fii acolo! Tu nu poţi să te retragi. Tu trebuie să fii acolo. Tu trebuie să aperi Adevărul. Tu trebuie să depui o mărturie pentru Adevăr. Pe tine trebuie ca, prin mărturia ta, să te ştie toţi că eşti de partea Adevărului. Şi că tu aşa eşti.
Faptul că Iosif n-a luat parte la hotărârea celorlalţi, la sfatul celorlalţi, a fost acelaşi lucru… A fost aceeaşi pagubă. A fost aceeaşi crimă, fraţilor! El s-a făcut un vinovat, fraţilor, după cum vinovaţi au fost toţi cei care au plănuit planurile rele. El s-a făcut vinovat pentru că n-a luat apărarea atunci când trebuia s-o ia.
Fraţii mei dragi, nu vă daţi înapoi de la mărturia care vi se cere şi vouă!
Cu cât ai un nume mai cunoscut…
Cu cât ai un dar mai mare…
Cu cât ai un loc mai de vază…
Cu cît ai un talent mai ales…
Cu cât poate tu eşti un sfetnic al soborului…
Cu atât tu ai o obligaţie, o datorie mai mare să aperi Adevărul, să fii de partea Adevărului. Să faci tot ce-ţi este ţie în putinţă. Şi numai după ce vei face totul, dar absolut totul, numai după aceea poţi să spui: „Doamne, Tu ştii că am făcut tot ce am putut!”.
O, fraţii mei dragi, Dumnezeu vrea mărturia noastră! Dumnezeu cere mărturia ta. Tu trebuie să mărturiseşti despre El. Despre felul cum va fi mărturia noastră, aşa-L va cunoaşte lumea pe Dumnezeu.
Dorim pentru scumpii noştri tineri miri care ne-au făcut bucuria din ziua de azi, ca noi să ne putem vedea aici în acest loc, dorim şi pentru ei, şi pentru viaţa lor, şi pentru casa lor, ca Domnul să le dăruiască o mărturie frumoasă, o îndrăzneală sfântă ca şi Maicii Sfinte. Pentru ca şi în casa lor, toţi cei care vor veni să se poată întâlni cu Iisus. Toată viaţa lor să fie o mărturie frumoasă închinată lui Iisus, în slujba lui Dumnezeu.
Dorim şi pentru noi, pentru toţi ceilalţi, ca fiecare dintre noi, acolo în locul unde suntem fiecare acum, în vremea noastră, să dăm o mărturie frumoasă despre Iisus. Să apărăm cauza lui Iisus, să apărăm Adevărul chiar cu orice preţ. Să nu venim prea târziu şi noi, ca liliecii.
Dacă nu l-am putut apăra, atunci să-l îngropăm şi să ne mulţumim că am îngropat Adevărul şi să-l plângem apoi: „O, Adevărule Scump, cum Te‑am îngropat şi chinuit… De-acum odihneşte-Te!”.
Iosif!… Iosif!… Ne aducem aminte de un alt Iosif.
Iosif! Un Iosif de mai târziu, de pe vremea noastră, când Adevărul părea că-i îngropat cu totul. Când viaţa părea că nu mai este…
Acest Iosif trimis de Dumnezeu în ţara noastră, în Biserica noastră, în poporul nostru, a făcut tot ce a putut, cu şapte răni în trupuşorul lui slăbit, bolnav. El n-a fost în zadar trimis aici la noi, în ţara noastră. El a dezgropat Adevărul. Noi n-am fi venit niciodată aici, nici nu ne-am fi văzut feţele noastre, nici nu ne-am fi cunoscut, nici nu ne-am fi îmbrăţişat, nici nu ne-am fi spus unii altora „Slăvit să fie Domnul!”… Nu ne-am fi spus plângând, dacă n-ar fi fost acest Iosif trimis de Dumnezeu mai dinainte, ca să aranjeze lucrurile în aşa fel, să poată veni Iisus. Nici n-am fi fost în satul acesta, nici la noi, nici la voi…
O, ce mărturie a făcut acest om! Ce înaintaşi sfinţi avem noi! O, tinerilor, oare vor mai fi şi tineri nechibzuiţi, care să nu-şi preţuiască părinţii lor? Să uite jertfa părinţilor lor, ostenelile lor şi lacrimile lor? Ale acelora care s‑au topit, ca mâine să ni-L aducă nouă pe Hristos, să ne aducă nouă viaţa, să putem fi şi noi fericiţi. Şi mâine să ajungem şi noi odată la o Nuntă, după ce am făcut şi noi o mărturie frumoasă, aşa cum au făcut-o şi cei de dinaintea noastră.
Nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot binele pe care ni l-a făcut El nouă chiar dinainte de a-L cunoaşte noi pe El. Îi rămânem mereu datori şi recunoscători pentru ziua de astăzi, pentru că ne-am întâlnit şi la această sărbătoare. Vom pleca din locul acesta mai fericiţi, mai uniţi unii cu ceilalţi şi mai hotărâţi să apărăm Adevărul. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol.1
