-Tu ești venetic cât e lanul de mare,
N-ai voie să stai lângă noi în picioare!
Ori nu vezi ce mândră-i a noastră oștire?
Te-apleacă, te-ascunde, de vrei mântuire!

Și spicul, uimit, îi răspunde:
-Neghină, în lanul de grâu nu poți fi o regină,
Voi sta aplecat, însă demn, c-un destin,
De rod să mă-ndoi, când grăuntele-i plin!

Ne rabdă un soare, aici, cu de toate,
Dar vine cositul și-atunci, o, dreptate!
Grădina Ta, Doamne, atât e de mare,
Vom fi secerați și aleși fiecare!

Pe mine m-or face făină și pâine,
Voi fi rugăciune și miez pentru mâine!
C-așa din strămoși mi-e sfințită ființa,
Să fiu de folos, îndurând suferința!

Dar tu ce vei face la cea judecată?
Vei fi treierată, apoi aruncată…
Degeaba te crezi pe aici suverană,
În veci vei rămâne o rea buruiană!

Morala:
Așa se întâmplă și nu e secret
Să fie-alungat cel mai bun și mai drept.
Dar cei înțelepți demnitatea-și păstrează,
Iar rostul și harul îi încununează.

Autor: Diana Sava Daranuța

* * *

Grâul semnifică ştiinţa cea dumnezeiască

Sămânţa cea bună este opusă neghinei, care simbolizează sămânţa cea diavolească.

„Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghină printre grâu” (Matei 13, 25).

Creştinii, care poartă întru sine pe Hristos Dumnezeu şi Îl sporesc pe El în sufletele lor până la seceriş, vor fi mântuiţi. În acelaşi timp, cei nepăsători, care cresc iarba cea rea în locul grâului, vor pieri. Despre aceasta a mărturisit şi Sfântul Ioan Botezătorul, spunând că Domnul Îşi curăţă aria şi adună grâul Său în hambare, iar sămânţa cea rea o aruncă în focul cel veşnic.

Astfel, grâul simbolizează pe drept-credincioşii care păstrează întru sine sămânţa lui Dumnezeu, iar neghinele semnifică pe cei fără de Dumnezeu. Sămânţa care creşte în pământ este închipuire a morţii şi Învierii Domnului, închipuire a omorârii omului celui vechi şi a naşterii omului celui nou în fiecare dintre noi.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri şi semne, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 40)

* * *

Cine sunt fraţii şi surorile Domnului Iisus Hristos în Evanghelii?

Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?” (Marcu 6,3) Această nedumerire era exprimată de adunarea din sinagoga din Nazaret, oraşul copilăriei lui Iisus (cf. Matei 2,23), imediat după ce El citeşte un pasaj din profetul Isaia (Isaia 61,1-2) şi-l interpretează referitor la Sine Însuşi (cf. Luca 4,21). Indicaţia este preţioasă întrucât ne dă o listă de patru fraţi şi (cel puţin) două surori ale lui Iisus, al căror nume însă nu a fost reţinut de autorii Sfintelor Evanghelii. Noul Testament îi menţionează pe aceşti fraţi ai lui Iisus în şapte episoade diferite: Marcu 3,31-35 (a se vedea şi Matei 12,46-50; Luca 8,19-21); Marcu 6,3 (a se vedea şi Matei 13,54-58); Ioan 2,12; 7,3.5.10; Fapte 1,14; 1 Corinteni 9,5; Galateni 1,19.

Dar putem spune că Iisus a avut fraţi? Este vorba de fraţii şi surorile din aceeaşi mamă şi/sau tată sau aceste expresii trebuie înţelese altfel?

Semnificaţia semantică a cuvintelor greceşti adelphos şi adelphé

În toate pasajele Noului Testament menţionate, cuvântul „frate” este redat de grecescul adelphos, iar cuvântul „soră” de grecescul adelphé. Aceşti termeni sunt lipsiţi de ambiguitate. Combinaţia dintre alfa copulativ şi radicalul delphys (uter) înseamnă etimologic „născut [ă] din acelaşi pântece”. Desigur, cuvintele greceşti din Evanghelii, ca toate cuvintele din greacă clasică cunosc şi un sens metaforic a cuvântului „frate”, similar cu cel de astăzi. Această utilizare este frecventă la Evanghelistul Matei (cf. Matei 5,22-24.47; 7,3-5; 18,15.21.35). Ea este mai rară în Luca (cf. Luca 6,41-42; 17,3) şi complet absentă în Marcu.

În mod similar, cuvântul „frate” se referă adesea la ucenicii şi apostolii lui Iisus, ca în textul de la Matei 28,10: „Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea»” (a se vedea şi Ioan 21,17; Luca 22,32). De asemenea, este cert faptul că primii creştini se numeau între ei „fraţi” şi „surori” (cf. Fapte 1,15; 6,3; 9,30 etc.). Dar în acest caz, contextul nu lasă nici o îndoială cu privire la semnificaţia cuvântului.

Cu toate acestea, atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus este exclus faptul ca termenul să desemneze pe cei care urmează învăţătura Lui: distincţia între fraţi şi ucenici este evidentă (cf. Ioan 2,12) şi adesea cele două categorii sunt opuse una alteia (cf. Matei 12,46-50). Atitudinea lor este diferită de cea a ucenicilor Săi: „Şi auzind ai Săi, au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: «Şi-a ieşit din fire»” (Marcu 3,21). În mod similar, atunci când Evanghelistul Ioan ne spune că „fraţii” lui Iisus „nu credeau în El” (Ioan 7,5), este exclus ca termenul să fie folosit în sens metaforic: ucenicii lui Iisus care nu cred în El nu pot fi ucenicii Săi. Vorbind de „fraţii” lui Iisus, Evangheliile ne descriu deci o legătură de rudenie. Dar în ce constă aceasta?

De la „fraţii” lui Iisus la „verii” lui Iisus

În 380, un creştin din Roma pe nume Helvidius a compus o scriere în care afirma că Fecioara Maria a avut cu Iosif, după naşterea lui Iisus, alţi copii care sunt fraţii şi surorile menţionaţi în textele Evangheliei (cf. Ieronim, Adversus Helvidium). Pentru a-şi dezvolta această teorie, Helvidius s-a folosit în primul rând de Tertulian (160-220) care, bazându-se pe Evanghelia după Marcu (cf. Marcu 3,31-35), a susţinut această idee pentru a demonstra, împotriva lui Marcion şi a adepţilor săi, adevărata „umanitate” a lui Iisus (cf. Tertulian, Contre Marcion IV, 19). În scurt timp monahul Iovinian şi de Bonosus, episcop de Sardica, în Illyria, au adoptat concepţia lui Helvidius.

Opinia lui Helvidius a fost vehement contestată de Fericitul Ieronim care, în 383, în Adversus Helvidium, a susţinut pururea fecioria Mariei. În aceeaşi epocă, episcopul de Milan, Sfântul Ambrozie, reacţionează şi el împotriva lui Iovinian obţinând excomunicarea acestuia în 390 după două sinoade: unul a avut loc la Roma sub papa Siricius (384-399) şi celălalt în eparhia sa, la Milan. În 391-392, Sinodul de Capua, prezidat de asemenea de Sfântul Ambrozie s-a aplecat asupra cazului lui Bonosus. La început sinodul a amânat răspunsul, dar în cele din urmă Bonosus a fost condamnat de un sinod ţinut în Salonic (cf. Ambrozie al Milanului, De virginibus).

Întrucât punctul de vedere al lui Helvidius a fost respins, în conformitate cu credinţa în pururea fecioria Mariei, a trebuit să se găsească o explicaţie pentru existenţa „fraţilor” şi „surorilor” lui Iisus. Fericitul Ieronim a fost atunci primul Părinte al Bisericii care a susţinut că „fraţii” lui Iisus sunt de fapt „veri”, şi că Maria şi Iosif au rămas neprihăniţi. Bazându-se pe un text al lui Hegesip, citat de Eusebiu de Cezarea (cf. Eusebiu, Historia Ecclesiastica III, 11 19 20 şi IV, 22.), Fericitul Ieronim a identificat pe verii lui Iisus ca fiind copiii unei surori ai Maicii Domnului, care s-ar fi numit Maria lui Cleopa (cf. Ieronim, Adversus Helvidium 13-15).

Semnificaţia semantică a cuvântului ebraic ’ah în Vechiul Testament

Pentru a-şi apăra opinia, Fericitul Ieronim, care era un lingvist fin şi un bun cunoscător al limbii ebraice, a remarcat că, în limba vechilor evrei cuvântul frate (’ah) putea însemna, atât frate de sânge, cât şi frate vitreg, nepot sau văr. La trecerea din ebraică în greacă, susţinea Fericitul Ieronim, traducerea Septuagintei a redat în mod constant ’ah prin adelphos, ceea ce înseamnă, fără îndoială, frate. Astfel s-a ajuns să se considere ca în Noul Testament „verii” lui Iisus să fie desemnaţi ca „fraţii” Săi.

Este adevărat că, în cadrul aceleaşi familii, atât limba ebraică, cât şi aramaica veche nu distingeau în mod evident gradele de rudenie. Ebraica foloseşte, în general, cuvântul ’ah care în mod extins poate avea sensul de „unchi, nepot, văr”. Această carenţă poate fi explicată prin faptul că la vechii evrei, ca şi la alte popoare, termenul „frate” se referă la membrii familiei extinse sau la comunitate. Acesta este motivul pentru care, în Biblia ebraică, rudele sunt adesea menţionate ca fiind fraţi şi surori. Astfel, Lot este prezentat ca „fratele” lui Avraam în Facerea 13,8: „Atunci a zis Avram către Lot: «Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi»”. De fapt este vorba de nepotul lui Avraam (cf. Facerea 12,5; 14,12). În Facerea 31,46: „Apoi a zis Iacov către fraţii săi: «Adunaţi pietre»”, aici este vorba de fapt nu de fraţii lui Iacov, ci de unchii săi. În episodul în care fetele lui Eleazar s-au căsătorit cu verii lor, aceştia sunt numiţi „fraţi”: „Eleazar însă a murit şi n-a avut feciori, ci numai fete şi le-au luat de soţii fiii lui Chiş, verii [’ahim în textul ebraic] lor” (1 Cronici 23,22). Iar în cartea Iosua, este imposibil să ştim dacă Otniel „fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb” (Iosua 15,17) este de fapt fratele sau nepotul acestuia din urmă. Bineînţeles lista cu astfel de exemple ar putea continua.

În toate cazurile Septuaginta traduce în mod mecanic ebraicul ’ah cu grecescul adelphos, fără a căuta să clarifice gradul de rudenie. Spre exemplu, în Facerea 29,12, Iacob spune Rahilei „că-i ruda [adelphosîn textul grec] tatălui ei şi că-i fiul Rebecăi”.

Cu toate acestea, o examinare atentă a textelor din Septuaginta arată că doar un singur loc poate fi invocat în sprijinul argumentaţiei Fericitului Ieronim: în 1 Cronici 23,22 cuvântul ebraic ’ah indică „verii” şi a fost tradus în Septuaginta prin adelphos! În timp ce în Numerii 36,11, Septuaginta foloseşte cuvântul anepsios(văr) pentru a traduce expresia ebraică „fiii unchiului lor” (benê dôdehen).

Cuvântul „fraţi” în Noul Testament

Cuvântul adelphos este folosit de 343 de ori în Noul Testament.

După o examinare critică a fiecărei ocurenţe, putem constata că în nici un caz termenul „fraţi” nu se aplică personajelor despre care am putea spune că ar fi de fapt „veri”. Atunci când adelphos nu este folosit într-un sens figurativ sau metaforic, el descrie o relaţie biologică sau juridică, desemnând un frate de sânge sau legal.

În chemarea lui Iisus a primilor Săi ucenici sau în lista celor Doisprezece Apostoli, de exemplu, Iacov şi Ioan sunt numiţi fraţi şi fii ai aceluiaşi tată, Zevedeu (cf. Matei 4,21; 10,2; Marcu 1,19; 3,17). Acelaşi lucru se aplică şi lui Simon Petru şi lui Andrei, a căror relaţie de rudenie este prezentată ca fiind „doi fraţi” (cf. Matei 4,18-21; 10,2; Marcu 1,16; Luca 6,14). Lazăr este, de asemenea, prezentat ca fratele Mariei şi al Martei din Betania (cf. Ioan 11,1-32), iar acestea din urmă sunt prezentate ca surori (cf. Luca 10,38-39).

Observăm că atunci când scriitorii Noului Testament vor să facă o distincţie în relaţia de familie dintre două persoane ei apelează la vocabularul grecesc, mult mai clar decât cel ebraic. Astfel, atunci când Evanghelistul Luca prezintă gradul de rudenie dintre Elisabeta şi Maria (cf. Luca 1,36) nu spune că sunt „surori”, ci foloseşte cuvântul suggenis (rude după trup). La fel şi Sfântul Pavel foloseşte cuvântul anepsios atunci când vorbeşte despre Marcu „vărul lui Barnaba” (Coloseni 4,10).

Pe bună dreptate, aceste exemple ne fac să ne punem întrebarea de atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus ar trebui să ne gândim la verii Săi sau la o rudenie de a Sa?

Pentru majoritatea exegeţilor protestanţi, la care se adăugă câţiva catolici (Rudolf Pesch, John P. Meier, François Refoulé), „fraţii” Domnului sunt consideraţi „fraţii” Săi de sânge. Aceasta afirmaţie nu este o noutate: deja în secolul al II-lea potrivit lui Hegesip, Iuda era numit „fratele Domnului după trup” (cf. Eusebiu de Cezareea, Historia Ecclesiastica III 19-20).

Cu toate acestea a afirma că „fraţii” Domnului pot fi „fraţii” Săi de sânge nu doar contrazice o întreagă tradiţie de interpretare a textului Sfintelor Evanghelii şi dogma Bisericii referitoare la pururea fecioria Maicii Domnului, dar ea relativizează profund sensul cuvântului adelphos din societatea ebraicăla începutului erei creştine.

Sensul cuvântului „fraţi” în vremea lui Iisus

Fericitul Ieronim, ca majoritatea Părinţilor şi exegeţilor de după el, au preferat o interpretare lingvistică a cuvântului „frate” în faţa adversarilor învăţăturii Bisericii. Pe lângă argumentul lingvistic este posibil să aducem astăzi şi unul de ordin istoric. El ne este pus la dispoziţie de manuscrisele de la Qumran, de literatura evreiască intertestamentară, de cărţile Septuagintei excluse din canonul Bibliei ebraice, de scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. Toate aceste scrieri aduc o lumină nouă în ceea ce priveşte importanţa legăturilor familiale din societatea evreiască.

În Palestina primului secol o persoană nu era considerată ca un individ autonom şi independent din punct de vedere social. Comunitatea, satul, familia constituiau structura socială care protejau şi ofereau legitimitate oricărei persoane. În oraşul său natal, Nazaret, populat probabil de aproape 1600 de locuitori, Iisus are la rândul Său parte de un cadru social, de recunoaştere şi de securitate. Este evident faptul că El nu a trăit într-o familie izolată de contextul social al epocii, ci într-o familie tradiţională, ce aparţinea unei neam sau trib care i-a dat de altfel identitatea Sa terestră (cf. Matei 1; Luca 1). Genealogiile pe care le întâlnim frecvent în Vechiul Testament nu au doar rolul de a indica arborele genealogic al unei persoane, ele exprimă totodată identitatea unui grup uman şi legătura sa cu celelalte neamuri sau triburi.

Acesta este şi motivul pentru care cei prezenţi în sinagoga din Nazaret au fost uimiţi interpretarea datăde Iisus textului biblic pe care l-a citit. Ei au remarcat că Iisus a ieşit din rolul şi cadrul social atribuit Lui şi rudelor Sale. El încălca acordul ce guvernează prerogativele şi ierarhiile din interiorul grupului. Doar astfel putem înţelege de ce Iisus concluzionează misiunea Sa la Nazaret cu proverbul: „Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa” (Marcu 6,4). Prin aceasta El declarăcă se eliberează de controlul social al epocii (patria, rudele, casa) şi anunţă identitatea Sa. Citite în acest context, pasajele referitoare la „fraţii” lui Iisus Domnului ni se descoperă cu un sens nou ce completează, aşadar, interpretarea tradiţională a Bisericii.

Este interesant faptul că deşi în Noul Testament Psalmul 68 est citat destul de des (cel puţin de 18 ori), nu se întâlneşte nici o referinţă la versetul 10: „Înstrăinat am fost de fraţii mei şi străin fiilor maicii mele”. Acest pasaj ar fi integrat perfect textul de la Matei 12,46-50, o Evanghelie ce conţine aproximativ 60 de trimiteri la profeţiile mesianice şi aproximativ 40 de citate din Vechiul Testament. Oare să-l fi evitat Evanghelistul Matei în mod deliberat din cauza frazei „fiilor maicii mele”? (Traducere şi adaptare din limba franceză: pr. Cezar Ţăbârnă)

Prof. dr. Ştefan Munteanu

sursa: doxologia.ro