1. În vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod de vestea ce se dusese despre Iisus.
2. Şi a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul; el s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el.
3. Căci Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat şi l-a pus în temniţă, pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său.
4. Căci Ioan îi zicea lui: Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie.
5. Şi voind să-l ucidă, s-a temut de mulţime, că-l socotea pe el ca prooroc.
6. Iar prăznuind Irod ziua lui de naştere, fiica Irodiadei a jucat în mijloc şi i-a plăcut lui Irod.
7. De aceea, cu jurământ i-a făgăduit să-i dea orice va cere.
8. Iar ea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: Dă-mi, aici pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.
9. Şi regele s-a întristat, dar, pentru jurământ şi pentru cei care şedeau cu el la masă, a poruncit să i se dea.
10. Şi a trimis şi a tăiat capul lui Ioan, în temniţă.
11. Şi capul lui a fost adus pe tipsie şi a fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale.
12. Şi, venind ucenicii lui, au luat trupul lui şi l-au înmormântat şi s-au dus să dea de ştire lui Iisus.
13. Iar Iisus, auzind, S-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu dar, aflând, mulţimile au venit după El, pe jos, din cetăţi.
14. Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor.
15. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare.
16. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce.
17. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.
18. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici.
19. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.
20. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline.
21. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.
22. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
23. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo.
24. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.
25. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
26. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.
27. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
28. Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.
29. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
30. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!
31. Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
32. Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.
33. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.
34. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.
35. Şi, cunoscându-L, oamenii locului aceluia au trimis în tot acel ţinut şi au adus la El pe toţi bolnavii.
36. Şi-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau se vindecau.

* * *

Beţia şi jocul au tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul

Moartea Sf. Ioan Botezătorul ar trebui să stea neîncetat în faţa noastră şi în gândul nostru căci e plină de adânci învăţături.

Ioan era urât de Irod pentru că îl mustra că ţine pe muierea fratelui său (Marcu 6, 18). Ioan nu putea suferi păcatul, ci striga după el oriunde îl vedea, chiar şi la curtea lui Irod. Desigur, să fi fost un predicator „modern“ din zilele noastre, ar fi închis ochii faţă de păcatul lui Irod (aşa cum se închid şi azi ochii faţă de păcatele celor mari).

Dar diavolul – „tatăl minciunii“ – urăşte cu toate puterile sale adevărul şi pe mărturisitorii adevărului. Aşa a fost şi cu Sfântul Ioan. Prin ura lui Irod şi Irodiada, diavolul umbla să-l piardă pe Ioan. Nu putea însă pentru că Ioan era foarte iubit de popor.

Dar diavolul n-a disperat. Pentru planul lui, a aşteptat un prilej „potrivit“. A aşteptat o zi cu „bun prilej“, iar ziua aceea a fost ziua naşterii lui Irod. A aşteptat dracul ziua beţiei şi a jocului căci, ştia el, tartorul cel bătrân, că atunci e „prilej“ să-l piardă pe Ioan. Şi planul diavolului a reuşit pe deplin. În faţa lui Irod cel beat, diavolul a jucat cu fata Irodiadei. Şi lui Irod cel beat i-a plăcut atât de mult acest joc drăcesc încât pentru el a tăiat capul lui Ioan. Beţia şi jocul au tăiat capul Sfântului Ioan.

Cu ajutorul jocului, o fată mică a tăiat capul unui om mare.

Pentru izbânzile sale, dracul pândeşte şi azi zile cu „bun prilej“. Iar aceste zile sunt şi azi zilele în care se fac beţii şi jocuri. În astfel de zile, „taie“ diavolul şi azi „capuri“ şi ucide suflete. Pe oriunde se fac jocuri şi beţii, se „taie“ şi azi „capuri“, se pierd suflete. Câteodată, pe la jocuri şi beţii se junghie şi se omoară trupuri – dar suflete, regulat, la orice joc şi petrecere.

Durere, şi „ziua numelui “ creştinilor de azi e – ca pe vremea lui Irod – un „bun prilej “ pentru diavolul. În loc de rugăciune, de ziua numelui lor, creştinii de azi fac beţii şi păcate.

Jocul a tăiat capul Sfântului Ioan. Cu ajutorul jocului a secerat diavolul o astfel de biruinţă. De aceea, toţi Sfinţii Părinţi spun că jocurile sunt lucrul dracului şi le osândesc cu cele mai grele cuvinte. Toţi Sfinţii Părinţi, toate canoanele şi toate pravilele osândesc jocurile ca pe lucrul dracului şi pun la afurisanie pe preoţii şi laicii care joacă (vom strânge cândva într-o carte întreagă aceste lucruri).

Din ziua în care jocul a tăiat capul lui Ioan, jocul ar trebui blestemat şi afurisit de toţi creştinii cei adevăraţi.

Dar, durere, jocurile sunt azi apărate de multe ori chiar de cei ce ar trebui să le blesteme.

Părintele Iosif Trifa, din  “Alcoolul duhul diavolului”

* * *

Pâine şi peşte

1. Ca un nou Moise. Evanghelia acestei Duminici ne înfăţişează una dintre marile minuni săvârşite de Mântuitorul. Anume, o minune asupra naturii. Cu cinci pâini şi doi peşti, El a hrănit o mare mulţime de oameni. Minunea era de netăgăduit. Locul pustiu, puţinătatea mijloacelor, mulţimea martorilor, cele douăsprezece coşuri de fărâmituri, toate arată că a fost vorba de o minune evidentă și concretă, o minune care vine să confirme o dată mai mult puterea dumnezeiască a Mântuitorului.

Acesta este primul aspect care se cuvine subliniat în pericopa acestei Duminici.

Există însă şi un al doilea aspect. Este vorba de multiplele conotaţii simbolice ale minunii, pe care relatările evanghelice le pun în valoare cu mare claritate, şi mai ales de evidenta simbolistică euharistică a minunii.

Într-adevăr, Evanghelia acestei Duminici, istorisind săturarea unei mari mulţimi de oameni, arată puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Minunea are unele precedente și reflectă unele trimiteri clare la minuni asemănătoare din Vechiul Testament. Astfel, ea ni-L înfățișează pe Hristos ca pe noul Moise. Căci, într-adevăr, există un evident paralelism între minunea hrănirii cu mană a israeliţilor în pustie de către Moise (Ieş 16; Deut 8,3.16; Ps 77,24-25.29; 104,39; Înţel Sol 16,20-26) şi înmulţirea pâinilor de către Hristos (cf. In 6,31 şi urm.). La fel, există un paralelism între această minune şi cea săvârşită de proorocul Elisei care, cu douăzeci de pâini (turte) de orz şi cu puţin grâu, a săturat o sută de oameni şi a mai şi rămas (IV Regi 4,42-44). Dar Moise şi Elisei sunt numai „slugi”, adică mijlocitori umani ai minunilor, al căror săvârşitor este, de fapt, Dumnezeu. Iisus însă este El Însuşi săvârşitorul minunii, ca Fiul Dumnezeu și Dumnezeu adevărat (cf. Evrei 3,5-6).

2. Împrejurările minunii înmulțirii pâinilor. Minunea a avut loc într-un „loc singuratic” (v. 13). Iisus tocmai fusese vestit de uciderea Sfântului Ioan Botezătorul. Adânc întristat, a voit să Se retragă departe de mulţime, împreună cu ucenicii Săi. Au plecat, deci, cu corabia şi s-au îndreptat spre ţărmul nord-estic al Mării Tiberiadei. Sfântul Luca (Lc 9,10; cf. Mc 6,45) precizează că au tras într-un loc pustiu, aproape de cetatea numită Betsaida, situată pe ţărmul stâng al Iordanului, aproape de vărsarea sa în mare.

N-au putut însă afla singurătatea pe care o căutaseră. Aflând de plecarea lui Iisus, o mare mulţime de oameni, urmărind cu privirea traseul corabiei, s-a deplasat de-a lungul ţărmului în aceeaşi direcţie cu ea, astfel încât, atunci când a coborât pe ţărm, Iisus a fost întâmpinat de această mulţime. O milă adâncă L-a cuprins pe Iisus, văzând pe toţi aceşti oameni care alergaseră după El. Sfântul Matei zice numai că „I s-a făcut milă de ei” (v. 14). Sfântul Marcu însă ne spune mai mult: „I s-a făcut milă de ei, căci erau ca nişte oi fără păstor” (Mc 6,34). O menţiune asemănătoare găsim şi la Matei, dar într-un context diferit: „Şi văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele, că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi fără păstor” (Mt 9,36). Prin aceste cuvinte sunt stigmatizaţi pe veci păstorii necredincioşi şi nevrednici din pricina cărora poporul ales de Dumnezeu a ajuns la o stare atât de nenorocită. O aspră mustrare a acestor păstori, „care s-au păstorit pe ei înşişi”, în loc să păstorească turma care le-a fost încredinţată, aflăm încă în proorocia lui Iezechiel (34,1 şi urm.), unde Dumnezeu anunţă şi pedeapsa aspră care-i aşteaptă. Şi anunţă totodată că El Însuşi Se va face Păstorul oilor Sale (34,11 şi urm.).

Acum această profeţie s-a împlinit. Fiul lui Dumnezeu vine la oile Sale plin de milă faţă de părăsirea şi de necazurile lor. Tot ce face pentru această mulţime care aleargă după El, face din milă. „Mila Domnului pentru mulţime – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – este pricina vindecărilor săvârşite atunci. Milă adâncă şi covârşitoare” (Omilii la Matei, în: Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 567). Din milă, Domnul „a vindecat pe bolnavii lor” (Mt 14, 14). Sfântul Marcu ne spune şi că „a început să-i înveţe multe”, până ce s-a făcut târziu (6,34-35). Sfântul Luca menţionează amândouă aceste lucrări săvârşite de Mântuitorul, precizând, despre cea din urmă, că „le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 9,11).

Iată că „oile cele rătăcite” ale casei lui Israel au acum un Păstor! A venit la ele Păstorul Cel făgăduit! El le călăuzeşte pe calea mântuirii, prin învăţătura Sa dumnezeiască, dar le vindecă şi suferinţele trupeşti! Cât de fericiţi erau acum toţi aceşti oameni adunaţi în jurul Păstorului Celui Bun (In 10,1 şi urm.)! N-au simţit cum trece ziua şi se face târziu, nu s-au gândit că sunt atât de departe de casele lor, nici că nu mâncaseră toată ziua şi că nici nu luaseră de mâncare cu ei.

3. „Dați-le voi să mănânce”. De această situaţie se arată însă îngrijoraţi ucenicii. Ei Îi atrag atenţia Mântuitorului şi-I cer să dea drumul mulţimilor, „ca să se ducă în sate şi să-şi cumpere de mâncare” (v. 15). Pentru că se arată şi acum „puţin credincioşi” (cf. Mt 14,31), Domnul le dă o lecţie: dacă se îngrijorează, atunci să le dea ei să mănânce. Ei răspund că nu au decât cinci pâini (de fapt cinci turte, cum se făcea în mod obişnuit pâinea în casele evreieşti) şi doi peşti. Relatarea paralelă de la Ioan precizează că aceste „pâini” erau de orz şi că ele nu aparţineau, de fapt, ucenicilor, ci unui băiat din mulţime (In 6,9), care se vede, însă, că le-a oferit bucuros când a auzit că ucenicii întreabă de pâini. Dar ce erau acestea la atâţia oameni? Sfântul Marcu (6,37; cf. In 6,7) notează că, la cuvântul lui Iisus de a le da ei oamenilor să mănânce, ucenicii au răspuns: „Să mergem noi să cumpărăm pâini de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?”  Suma este foarte mare. Un dinar era plata unui muncitor agricol pentru o zi de muncă; iar după un text rabinic din Mişna, raţia zilnică de pâine pentru o persoană costa a douăsprezecea parte dintr-un dinar (cf. La Bible, traduction oecuménique, ed. a 5-a, Cerf, Paris, 1994, p. 2406, nota t). Vorbind de această sumă atât de mare, ei îşi arată nu numai neputinţa de a rezolva problema, ci şi puţinătatea credinţei. „Dacă ucenicii chiar după săvârşirea minunii înmulţirii pâinilor uitaseră de minune (cf. Mt 16,5-10),… cu mult mai mult acum, când nu văzuseră minunea, nu se aşteptau ca Hristos să facă o minune ca aceasta” (Sfântul Ioan Gură de Aur, cit., p. 567).

4. Cinci pâini și doi pești. La porunca lui Iisus, ucenicii I-au adus cele cinci pâini şi doi peşti. Apoi Iisus a poruncit ca oamenii să se aşeze „pe iarbă”. Ceea ce arată că era primăvara; Evanghelia a patra ne spune, de altfel, că minunea s-a petrecut cu puţin înainte de Paşti (6,4), care cădea la 14 nisan, adică 7 aprilie. Dar arată, poate, şi că Iisus este Păstorul despre Care Ps 22,2 zice că-i sălăşluieşte pe credincioşii Săi „la loc cu păşune” şi „la apa odihnei”. Îndată, mulţimea s-a aşezat în cea mai deplină ordine, „cete, cete – ne spune Sfântul Marcu –, câte o sută şi câte cincizeci” (Mc 6,40). Oamenii aceştia nu mai sunt oile fără păstor de mai înainte! Aşezarea lor în ordine, care aminteşte de organizarea poporului lui Israel în deşert (Ieş 18,21.25; Deut 1,15), arată că şi-au aflat Păstorul, al Cărui glas familiar îl cunosc şi îl ascultă (cf. In 10,4-5).

În faţa tuturor, Iisus a luat „cele cinci pâini şi cei doi peşti şi, privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor” (v. 19). Priveşte la cer, deoarece – cum ţine mereu să ne spună, în Sfintele Evanghelii – El Îşi săvârşeşte întreaga lucrare de mântuire ca trimis al Tatălui şi în deplină ascultare de voia Sa. În ce priveşte binecuvântarea, după exprimarea de la Marcu (6,41: „a binecuvântat şi a frânt pâinile”) şi de la Luca (9,16: „le-a binecuvântat”) ea a fost rostită asupra pâinilor şi peştilor. Exprimarea mateiană mai generală – „a binecuvântat” – lasă să se înţeleagă că „binecuvântarea” se adresează în primul rând lui Dumnezeu, pe linia tradiţiei iudaice, după care rugăciunea la masă era o laudă sau o „binecuvântare” adusă lui Dumnezeu; dar această exprimare implică şi binecuvântarea pâinilor şi a peştilor, şi aceasta mai ales datorită semnificaţiei euharistice a acestei minuni, cum vom vedea.

Darurile împărţite de Mântuitorul prin Sfinţii Săi Apostoli s-au înmulţit în chip minunat. Astfel încât nu numai că au mâncat toţi şi s-au săturat – şi era vorba de o mare mulţime, evanghelistul notând în final (v. 21) că „cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii” (cf. Lc 9,14; In 6,10); ci, strângând „rămăşiţele de fărâmituri”, au adunat „douăsprezece coşuri pline” (v. 20). De ce atâtea şi nu mai multe sau mai puţine? Doisprezece era şi numărul Apostolilor. Evanghelia de la Ioan (6,12) ne spune că Domnul le-a poruncit în mod expres ucenicilor: „Adunaţi fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva”. Fiecare va fi luat câte un coş – e vorba de coşuri de răchită, care aveau fiecare o capacitate de circa zece litri (cf. U. Luz, Das Evangelium nach Matthäus, vol. 2, Benziger/Neukirchener, 1996, p. 402) – şi va fi adunat în el până ce l-a umplut. Putem crede că dacă ei ar fi fost mai mulţi şi, deci, şi coşurile ar fi fost mai multe, ele s-ar fi umplut toate, prin aceeaşi lucrare a minunii.

5. Conotații simbolice ale minunii. Evanghelia acestei Duminici are şi o multiplă valoare simbolică. Unele dintre semnificaţiile ei simbolice le-am şi notat.

Astfel, am arătat deja cum, prin această minune, Iisus Se revelează ca Păstorul dumnezeiesc al poporului Său. Pentru sfinţii evanghelişti însă, poporul care-L are pe Hristos ca Păstor este Biserica creştină. Scriind despre o astfel de minune, ei nu puteau să nu se gândească la Biserică şi la harul şi darurile pe care ea le primeşte necontenit de la Păstorul şi „Mai-marele păstorilor” ei (I Petru 5,4). În mulţimea care‑L urma pe Mântuitorul, ei văd deja ceea ce am putea numi o „Biserică potenţială” (Luz, op. cit., p. 400). Faptul că în desfăşurarea minunii le revine un rol important ucenicilor şi, mai ales, faptul că prin ei se împart pâinile şi peştii evidenţiază rolul Apostolilor – şi, prin ei, al ierarhiei sacramentale – în cadrul Bisericii. În general, în Evanghelia de la Matei, se poate vorbi de ambivalenţa situaţiei ucenicilor: pe de o parte, ei sunt încă „puţin credincioşi” (8,26; 14,31; 16,8), iar pe de altă parte, ei au misiunea de a împărtăşi lumii harul mântuirii lui Hristos. În orice caz, în Biserică, lucrarea Apostolilor şi a urmaşilor lor este de neînlocuit. Simbolistica minunii înmulţirii pâinilor evidenţiază astfel unele importante învăţături eclesiologice.

De asemenea, această minune ni-L prezintă pe Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Proniator. În Predica de pe Munte, Mântuitorul zice că Tatăl ceresc Se îngrijeşte de hrana şi de îmbrăcămintea copiilor Săi (Mt 6,25-34). Israeliţii din vremea Exodului, în necredinţa lor, se întreabă: „Va putea, oare Dumnezeu, să gătească masă în pustie?” (Ps 77,22). La fel par acum a se întreba ucenicii. Mântuitorul Îşi arată puterea dumnezeiască de a găti masă în pustie. Minunea înmulţirii pâinilor vine să confirme învăţătura Mântuitorului despre încrederea pe care trebuie s-o avem în Providenţa dumnezeiască. Înţeleptul din vechime se ruga ca Domnul să ne înveţe, ca pe nişte fii iubiţi, „că nu felurite soiuri de roade hrănesc pe oameni, ci cuvântul Tău ţine în viaţă pe acei care cred în Tine” (Înţel Sol 16,26). Iată acum această rugăciune împlinită! Domnul Hristos ne arată că El poate totdeauna să dea pâine celor ce Îl urmează.

6. Simbolismul euharistic. Bineînţeles însă că aspectul cel mai important al simbolisticii minunii înmulţirii pâinilor este cel euharistic. Acest simbolism euharistic este pus în lumină de toate relatările evanghelice despre înmulţirea pâinilor. Însuşi faptul că în Sfintele Evanghelii avem nu mai puţin de şase astfel de relatări: în toate patru, despre prima înmulţire a pâinilor, dar şi despre o a doua înmulţire a pâinilor în Matei (16,32-38) şi în Marcu (8,1-9), arată câtă importanţă prezenta această minune pentru Biserica de la început. Nici nu se putea altfel. Căci de fiecare dată când se aflau adunaţi la săvârşirea Sfintei Euharistii, creştinii, care se ştiau „străini şi călători” (cf. Evrei 11,13) în „pustiul” acestei lumi, retrăiau situaţia mulţimii de odinioară adunate în jurul Mântuitorului. Ca şi acea mulţime, primeau şi ei de la Hristos, iarăşi şi iarăşi, pâinea cea adevărată, adică atât Pâinea Cuvântului Său, cât şi Pâinea euharistică. Minunea a fost receptată ca atare de către credincioşii creştini, deoarece Mântuitorul Însuşi i-a relevat simbolistica euharistică. Într-adevăr, Evanghelia de la Ioan ne arată că în legătură cu această minune a rostit Domnul cuvântarea despre Pâinea vieţii, minunea şi cuvântarea fiind, de altfel, reunite amândouă în acelaşi capitol 6. Totodată, Evanghelia a patra, prin relatarea ei despre arătarea de la Marea Tiberiadei şi despre pâinea şi peştele pe care Iisus Cel înviat le dă ca hrană ucenicilor Săi (In 21,1-14), relevă faptul că, în minunea înmulţirii pâinilor, atât pâinea, cât şi peştele au o simbolistică euharistică. Este, de altfel, bine cunoscut faptul că, în primele veacuri creştine, peştele a fost un simbol privilegiat al lui Hristos şi al Sfintei Euharistii. Însuşi cuvântul grecesc care înseamnă „peşte” a ajuns să fie interpretat ca o adevărată mărturisire hristologică, fiecare literă a sa fiind luată ca iniţiala unui cuvânt: ihthys a devenit prescurtarea formulei: Iisous Hristos Theou Yios Soter (= Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor).

Dar Evangheliile sinoptice redau nu mai puţin evident conotaţiile euharistice ale înmulţirii pâinilor. Este destul să comparăm, de pildă, cuvintele: „Şi luând cele cinci pâini,… a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile” (Mt 14,19) cu textul despre instituirea Sfintei Euharistii: „Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor…” (Mt 28,26). Este evident că, chiar mai mult decât paralelele de la Marcu şi de la Luca, relatarea mateiană a înmulţirii pâinilor este calchiată după cea a instituirii Sfintei Euharistii.

7. Necesitatea conlucrării noastre. Pe aceeaşi linie, încă un element: pâinile care vor fi înmulţite provin de la unii din cei care vor fi beneficiarii minunii. Tot astfel, pentru Sfânta Euharistie creştinii aduc ei elementele asupra căreia se săvârşeşte lucrarea minunată a lui Hristos, la Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă de ce, la această minune, Iisus „nu face pâine din nimic”, aşa cum a creat din nimic toate lucrurile la începutul zidirii. Şi răspunde că foloseşte daruri create „ca să închidă gura marcioniţilor şi a maniheilor, care spun că lumea nu-i creaţia lui Dumnezeu” ( cit., p. 569).

Putem adăuga însă că, prin aceasta, este evidenţiată necesitatea conlucrării noastre cu Dumnezeu în orice lucru care priveşte mântuirea noastră. Mântuirea este un dar dumnezeiesc, dar împărtășirea de acest dar implică participarea noastră conștientă și activă. Sfânta Euharistie, săvârșirea și primirea ei, care implică darul și participarea credincioșilor, este exemplară pentru sinergismul mântuirii noastre în Hristos și în Biserică.

Adânci şi minunate sunt învăţăturile pe care ni le dă această Evanghelie! Cum nu ne vom bucura, cu aceeaşi sfântă şi negrăită bucurie ca şi mulţimea de odinioară din pustie, stând şi noi în jurul Mântuitorului, Păstorul Cel mare și Mântuitorul nostru! Cum nu ne vom grăbi a-i sorbi cu nesaţ cuvântul mântuitor despre Împărăţia lui Dumnezeu şi a primi din mâinile Sale Pâinea cea binecuvântată şi dumnezeiască a Sfintei Euharistii?

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

* * *

Dacă accepţi să fii ucenic, trebuie să respecţi regulile.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în faţă o minune a Mântuitorului Hristos, dar şi felul în care a aranjat această minune. Mai întâi, ne spune Evanghelia că a silit pe ucenicii Săi să urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării.

Nu era o mare aşa mare, era un lac, dar pe care ei îl numeau mare. Ucenicii au intrat în corabie şi au trecut pe malul celălalt. Libertatea de a vrea Cuvântul evanghelic este: „a silit”. Hristos a silit.

De mai multe ori am spus că Hristos nu sileşte niciodată. Pe când făcea minunile de vindecări, îi întreba pe bolnavi: „Vrei să te faci sănătos?”. Era şi o întrebare care crea mirare: cum să întrebi pe un om dacă vrea să se facă sănătos? Mai ales acela care suferea de 38 de ani. De ce întreba Hristos? Pentru ca să lase omului libertatea: să vrea sau să nu vrea.

Omul are libertatea să vrea sau să nu vrea. Are libertatea să vină la biserică, are libertatea să nu vină la biserică. Are libertatea să postească, are libertatea să nu postească. Omul este liber să trăiască în curvie, dar omul este liber şi chemat în Biserica lui Hristos să se cunune şi să aibă cu soţia lui o relaţie normală. Omul este liber să se călugărească, este liber să rămână singur, este liber să se căsătorească.

Iată, numai libertăţi!

Există, însă, un moment de echilibru la Dumnezeu. Pentru ca răul să nu biruie binele, este necesar ca, din când în când, să producă Dumnezeu echilibru. Observaţi că acest echilibru vine şi asupra noastră, după mult timp de aşteptare.

Dumnezeu ne-a tot aşteptat. Hristos vine şi ne spune – în Evanghelia de astăzi – că anumite lucruri trebuie să le facem siliţi. Accepţi să fii ucenicul meu? Şi ei au acceptat. Dacă accepţi să fii ucenicul Meu, atunci trebuie să accepţi ce zic Eu.

Mântuitorul Hristos sileşte pe aceia care au acceptat să fie ucenicii Lui. Pe alţii nu. Atunci venim şi spunem că noi am acceptat să fim ucenicii Lui. O dată la Botez, prin naşi. Apoi, încet, încet, cunoscând, crescând cu vârsta, prin propria noastră hotărâre. Şi apoi, de mai multe ori, poate de sute de ori unii, în Taina Spovedaniei noi am acceptat să fim fiii, ucenicii lui Dumnezeu.

Dumnezeu este capul Bisericii, această instituţie care nu are greşeală. Numai Biserica nu are greşeală; nu biserica de zid, nu preoţi sau episcopi sau patriarhi sau credincioşi, ci toţi la un loc, ca instituţie dumnezeiască şi omenească.

Şi Biserica vine şi pune reguli. Aceste reguli, din moment ce ai acceptat să fii în Biserică, sunt obligatorii, nu mai sunt la voia liberă a omului. Dacă tu accepţi să fii ucenic, atunci trebuie să respecţi regulile.

Amintiţi-vă de corabia lui Noe; aceia care au acceptat să intre au respectat nişte reguli. În corabia lui Noe n-a fost ceartă, n-a fost conflict. Desigur că Noe trebuia să rezolve conflictul dintre leu şi miel, dintre lup şi oaie. Dar toţi au stat acolo cuminţi şi oameni şi animale. De ce? Ca să scape de urgie.

Şi nouă ni se cade astăzi să fim cuminţi în Biserica lui Hristos, care este corabia mântuirii, corabia salvării, vaporul salvării noastre, mântuirii noastre, scăpării noastre din potopul patimilor acestei vieţi.

Noi ne conducem după legea proprie. Una din caracteristicile noastre în ziua de astăzi corespunde foarte mult cu semnul, cu unul din semnele sfârşitului lumii şi anume întunecarea minţii. Oamenii au mintea întunecată. Li s-a întunecat mintea.

Deşi sunt oameni cumsecade, deşi sunt muncitori, corecţi, nu înjură, nu fură, li s-a întunecat mintea. Nu mai fac voia lui Dumnezeu, fac voia proprie. Şi-au făcut din morala lor proprie dumnezeul lor propriu, deşi, din când în când vin la biserică şi spun că se închină lui Dumnezeu. Dar ei nu se închină lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu are reguli.

Dacă Îl accepţi pe Dumnezeu, Dumnezeu îţi dă o listă întreagă, un caiet întreg cu reguli. Iar dacă nu-L accepţi pe Dumnezeu, Dumnezeu nu-ţi bagă regulile din acest caiet cu caiet cu tot pe gât.

Asta-i important să înţelegem din Evanghelia de astăzi, când Hristos zice că a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie. I-a silit, după care a dat drumul mulţimilor. De ce i-a silit? I-a silit pentru că nu mai vroiau să plece de lângă El. Nu vroiau să piardă un cuvânt din ce spunea El. Şi atunci El i-a silit.

Vă rugăm să ne închipuim împreună, acum, că nu ne-am mai descurca cu dumneavoastră, că nu mai vreţi să plecaţi de aici, că n-am şti ce să mai facem ca să vă silim să plecaţi. Asta s-a întâmplat atunci. Se mai întâmplă astăzi? Nu se mai întâmplă. Oamenii vin de la biserică la ora 11, apoi încep să se uite la ceas.

Unii preoţi, ca să termine cu ceasul acesta, au şi pus undeva un ceas, să vadă omul cât e ceasul când vrea să plece. De ce? Pentru că nu mai există această atragere către Dumnezeu a sufletului omului. Dar de ce nu mai există? Pentru că am fost neglijenţi. Neglijenţi cu regulile, cu canoanele, cu poruncile Bisericii. Ne-am făcut nouă lege. Şi făcându-ne nouă lege, ne-am condus după legea proprie, care nu-i o lege bună. Nu ne-am condus după legea lui Dumnezeu, legea divină, lege verificată, legea fără de greşeală, legea care urmăreşte ridicarea omului. Ne-am făcut nouă lege.

Mai departe, aflăm în Evanghelie că Mântuitorul Hristos a pornit pe mare. Să vedem acum un om mergând pe apă, sigur că ne mirăm, ne şi înfricoşăm. Aşa s-a întâmplat şi atunci. Ucenicii mergeau cu corabia, n-ajunseseră încă la malul celălalt şi din urmă îi ajungea Mântuitorul Hristos.

La un moment dat îi şi întâmpină, nici nu ştiau de unde vine. Atunci Petru, zice: „Doamne, Tu eşti?”. „Da, Eu sunt”. Tot nu i-a venit să creadă. „Dacă cu adevărat eşti Tu, porunceşte să vin până la Tine pe apă”. Şi a zis: „Vino!”. Şi s-a dat el peste buza corăbiei şi a început să meargă pe apă, spre uimirea celorlalţi, spre bucuria lui.

Dar, un pic de îndoială şi a început să se scufunde. „Doamne, scapă-mă!”, a zis Petru. Şi Mântuitorul Hristos face multe lucruri: îi întinde mâna, îl apucă de mână – nu numai i-o întinde – şi îl şi salvează.

Iată, dacă apelăm la Dumnezeu, ce face Dumnezeu cu noi! Ne întinde mâna, ne apucă de mână, ne salvează, ne mustră, dar în cele din urmă suntem vii. „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. De aceea te-ai scufundat.

Ce zidim pe temelia casei noastre?

Mai înainte, însă, de Sfânta Evanghelie, cum e rânduiala Bisericii, s-a citit din Apostol. Ce înseamnă că s-a citit din Apostol? Înseamnă că s-a citit o parte din scrisorile unui apostol. Azi s-a citit din scrisoarea pe care Sfântul Apostol Pavel a scris-o creştinilor dintr-un oraş al Greciei, existent şi astăzi, numit Corint. Le spune: „Suntem împreună lucrători în ogorul lui Dumnezeu şi voi – le zice creştinilor din Corint – sunteţi ogorul lui Dumnezeu”.

Apostolul Pavel, ales de Mântuitorul Hristos prin convertirea lui pe drumul Damascului, se consideră lucrător împreună cu creştinii din Corint, spunându-le: „Suntem împreună lucrători în ogorul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Să lucrăm ogorul.

Iată, el spune: am pus temelia, poate alţii vor zidi, dar atenţie cum se zideşte. Şi ne spune ceva extraordinar, pe care uneori cutremurul, alteori focul, a verificat. Pe temelia asta, ce zideşti tu? El îndeamnă să zidim aur, argint, pietre scumpe, unde e cazul şi puţin lemn. Dar nicicum fân ori trestie.

Închipuiţi-vă o casă făcută din fân. Nici la foc nu rezistă, nici la cutremur, închipuiţi-vă o casă făcută toată din trestie. Cum va rezista casa asta la vânturi, la ploi? Şi el mai zice că acest lucru al fiecăruia dintre noi îl va vădi Dumnezeu.

Noi ce zidim? Să ne punem întrebarea, fiecare: ce zidim noi pe temelia casei noastre? Zidim pietre scumpe? Înseamnă o casă de valoare. Zidim aur? De asemenea. Zidim piatră puternică? De asemenea, rezistenţă. Ce mai zidim? Cum facem? Să vedem, ce fel de rugăciune facem noi? O rugăciune cu lacrimi, o rugăciune de unde nu zboară gândul? Atunci înseamnă casă de pietre scumpe.

Dar cum facem noi milostenie? Din tot sufletul? Din toată inima noastră? Atunci înseamnă casă de aur. Cui nu-i i-ar conveni să aibă o casă de aur? Sau cum venim noi la biserică? În virtutea tradiţiei, obişnuinţei? Sau venim din foamea noastră de Dumnezeu? Şi dacă venim din foame, o să ne întrebăm: dar de ce nu ne împărtăşim, dacă avem foame de Dumnezeu?

Să trecem la aspectul trist: nu cumva zidim noi prea mult fân, prea multă trestie, găteje, gunoaie? Şi atunci, iată, apostolul zice: „Toate se vor lămuri”. Focul le va rezolva. Şi va veni focul peste aur.

Dacă vrei să fie mai strălucitor aurul, îl topeşti de mai multe ori. Şi străluceşte mai mult. Scuipi, dai cu noroi pe ceva de aur; ştergi, rămâne tot aur. Pietrele scumpe, mărgăritarele, cum zice în Evanghelie: „A vândut totul ca să cumpere mărgăritarul de preţ”.

Care este mărgăritarul de preţ? Este sufletul nostru nemuritor, pe care îl neglijăm. Dacă lucrul lui, pe care l-a clădit, va rămâne, va lua plată. Dacă avem de-a face cu o realizare, este laudă, şi acela primeşte plată. Dacă nu, nu. Asta voieşte astăzi să ne spună apostolul.

Nimic nu este interzis, în afară de desfrânare. Mai e ceva. Fiecare zice: „Fac ce vreau cu viaţa mea!”. Nu-i aşa. „De va strica cineva locaşul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este locaşul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Aşa că nu mai poţi să faci ce vrei cu viaţa ta. Aici spune clar.

Şi mai aflăm un lucru: că noi suntem sfinţi. „Sfânt este lăcaşul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Noi suntem sfinţi? Nu ca aceştia de pe pereţii bisericii, din calendar. Ci, prin faptul că suntem zidiţi de Dumnezeu, Dumnezeu ne doreşte în Împărăţia Lui, iar noi avem această posibilitate ca, gândind şi făcând, să ne unim cu Dumnezeu.

Noi, persoane finite, avem posibilitatea să ne unim cu Dumnezeu, Care este infinit. Dar nu numai să ne unim, ci să-L cuprindem. Noi putem cuprinde pe Dumnezeu. În taina Sfintei Împărtăşanii, toţi care s-au împărtăşit astăzi Îl au pe Dumnezeu în ei. Ei, mărginiţii, Îl au pe Nemărginitul în ei.

Iar noi, care nu ne-am împărtăşit, Îl avem şi noi într-un anumit fel în noi pe Dumnezeu. Nici noi nu plecăm acasă fără această prezenţă a lui Dumnezeu în noi. Acestea le-am spus astăzi, pentru că Sfânta Evanghelie şi Apostolul ne-au oferit acest prilej, pentru că ne-au învăţat ce înseamnă sufletul, ce înseamnă preocuparea omului pentru cele ale veşniciei. Cele actuale trec.

Fiecare, dacă se uită înjur, ba vede unul mai bătrân, ba unul mai tânăr. Înseamnă că fiecare şi-aduce aminte că a fost şi el tânăr, dar fiecare-şi aduce aminte şi că va fi bătrân. Să nu pierdem nimic din bucuriile şi frumuseţile vieţii!

Copilăria să-şi trăiască copilăria. Cei tineri să trăiască tinereţea lor. Cei în vârstă să spere în iertarea păcatelor şi să folosească pe ceilalţi prin experienţa şi rugăciunea lor. Cei care au copii să se bucure de copii.

Observaţi câte libertăţi i s-au dat omului de către Dumnezeu. Multe. Nimic nu este interzis, în afară de dezmăţ, în afară de destrăbălare, în afară de desfrânare, adică mâncarea peste măsură, neînfrânată, pofta neînfrânată şi celelalte, cele care strică locaşul lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu care suntem noi.

Dumnezeu să ne ajute să înţelegem acestea şi înţelegându-le, să le facem. Amin.

Pr. Nicolae Tănase