Mărturii Meditaţii

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Matei, cap. 8

1. Şi coborându-Se El din munte, mulţimi multe au mers după El.
2. Şi iată un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând: Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti.
3. Şi Iisus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curăţeşte-te. Şi îndată s-a curăţit lepra lui.
4. Şi i-a zis Iisus: Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.
5. Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L,
6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.
7. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.
8. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.
9. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.
10. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.
11. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.
12. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
13. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.
14. Şi venind Iisus în casa lui Petru, a văzut pe soacra acestuia zăcând, prinsă de friguri.
15. Şi S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile şi s-a sculat şi Îi slujea Lui.
16. Şi făcându-se seară, au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat,
17. Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”.
18. Şi văzând Iisus mulţime împrejurul Lui, a poruncit ucenicilor să treacă de cealaltă parte a mării.
19. Şi apropiindu-se un cărturar, i-a zis: Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge.
20. Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul.
21. Un altul dintre ucenici I-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc şi să îngrop pe tatăl meu.
22. Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor.
23. Intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat.
24. Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea.
25. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.
26. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.
27. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?
28. Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.
29. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?
30. Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând.
31. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.
32. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.
33. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.
34. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

* * *

Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic”.

În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.

În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.

Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit din­tr‑o alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat!

Din această cunoaştere a stării sale a ieşit smerenia, iubirea şi credinţa sa. Din această cunoaştere a stării celei păcătoase a ieşit şi mântuirea lui Zacheu. Şi iese şi mântuirea noastră. Începutul mântuirii noastre este – trebuie să fie – cuvintele sutaşului: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu! Doamne, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos! Casa sufletului mi s-a ruinat, haina mi s-a pătat…

Din cunoaşterea stării noastre celei păcătoase iese smerenia noastră în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu smereşte mai mult, zice un Sfânt Părinte, decât cunoaşterea păcatului. Din această cunoaştere ies şi lacrimile de căinţă; iese alergarea noastră la Crucea Mântuitorului, iese credinţa şi mântuirea noastră.

Însemnaţi-vă bine un lucru: cel dintâi cuvânt ce l‑a grăit Dumnezeu către cel dintâi om a fost întrebarea: Adame, unde eşti?… În ce stare te afli? Cu această întrebare a trezit în el cunoştinţa stării sale celei păcătoase.

Până nu se trezeşte în om această cunoştinţă, carul mântuirii stă pe loc. Pe calea mântuirii se păşeşte cu doi paşi. Un pas îl face cunoaşterea stării noastre celei păcătoase… cunoaşterea tot mai adâncă şi mai adâncită că noi nu preţuim nimic. Suntem nişte bieţi păcătoşi, smeriţi şi neputincioşi.

Celălalt pas îl fac credinţa şi încrederea noastră tot mai mare şi mai adâncită în dragostea Mântuitorului, în ajutorul Lui, în Jertfa Lui cea Scumpă şi Sfântă.

Înaintând pe calea mântuirii, noi trebuie „să scădem” mereu, cum zicea Ioan Botezătorul, iar Domnul „să crească”. „Eul” nostru, vrednicia noastră trebuie să se topească mereu în strălucirea Crucii de pe Golgota.

Începutul mântuirii e cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor, dar să băgăm de seamă că satan umblă şi aici să atragă pe calea lui acest început. satan le şopteşte păcătoşilor treziţi că sunt prea păcătoşi pentru a fi iertaţi şi mântuiţi. Spuneţi oamenilor să se ferească de această ispită. Oricât de păgân şi de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, nu te teme! Mântuitorul te iubeşte şi te primeşte aşa cum eşti. De la tine nu se cere altceva decât să te laşi doborât şi îngenuncheat de greutatea păcatului şi, cu credinţa sutaşului, să-L rogi pe Mântuitorul, zicând: Mântuitorule, Doamne, în casa trupului meu zace un bolnav iubit, care cumplit se chinuieşte…, sufletul meu s-a îmbolnăvit în păcate cumplite şi grele… şi nimeni nu-l poate tămădui, decât Tu, Doctorul cel mare al sufletelor noastre. Pe Tine, Doamne, Te rog şi în faţa Ta stau, ca să primesc iertare, milă şi tămăduire.

O, ce lucru minunat mai văd eu, pe lângă aceste învăţături, în evanghelia cu sutaşul! Un căpitan de armată, la a cărui poruncă tremurau o sută de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului şi se roagă pentru el şi pentru robul lui. Ochii mei se umplu de lacrimi când mă uit la chipul sutaşului şi mă gândesc la cei mulţi, mulţi slujbaşi „creştini” de prin cazărmi şi cancelarii, care – cuprinşi de păcatul trufiei – înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi mai sfânt. Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să‑şi arate puterea lor prin înjurături aspre.

Eu am cunoscut un om cuminte care, îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! În trufia lui, el îşi închipuia că‑i mai tare şi mai respectat dacă înjură; el credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele. Sutaşul „păgân”, din evanghelia de mai sus, stă ca o mustrare pentru mulţi, mulţi slujbaşi „creştini” din zilele noastre.

O, ce lucru plăcut şi binecuvântat este un slujbaş care-L cunoaşte pe Domnul şi se face el însuşi un vestitor al Domnului! Acela de o mie de ori poate stăpâni poporul mai uşor şi mai bine decât cel care crede că trebuie să stăpânească cu puterea şi cu… înjurăturile.

Un ofiţer vorbea odată cu un prieten al său – un bun creştin – despre viaţa militară. Între altele, prietenul ofiţerului întrebă:

– De ce se folosesc aşa de mult înjurăturile şi în armată?

– O, dragul meu, răspunse ofiţerul, în armată fără înjurătură nu merge lucrul!

– Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosea niciodată înjurătura şi totuşi lucrul lui mergea bine de tot.

– Mi-ar plăcea să-mi spui cine este un astfel de ofiţer.

– Apoi, acest ofiţer a fost, dragul meu, căpitanul din Caper­naum, căci el zicea despre ostaşii lui că dacă unuia dintre ei i-ar zice numai atât: „Mergi!” – acela merge; şi altuia: „Vino!” – şi vine (Matei 8, 9).

Doară nici într-o tagmă nu pătrunde aşa de greu vestirea mântuirii sufleteşti decât în lumea slujbaşilor şi a militarilor. De ce? Pentru că aici lucrează mai cu putere ispita trufiei. Când se vede omul poruncitor peste alţii, îl fură ispita trufiei. Nu-l lasă trufia să îngenuncheze şi să se smerească în faţa Crucii Mântuitorului.

Stăpânii şi slugile

Sutaşul din Capernaum este şi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de slugi. Sutaşul îşi iubea sluga ca pe copilul său. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca şi copiii lui. Stăpânilor, zice Apostolul Pavel, daţi slugilor voastre ce le datoraţi şi ce li se cuvine, ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer (Col. 4, 1)… Feriţi-vă de ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în cer şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului (Efeseni 6, 9).

Aşijderea, slugilor le zice Apostolul Pavel: Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti (…). Sluji­ţi‑le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte slugi ale lui Hristos, care fac din inimă voia Lui. Slujiţi‑le cu bucurie, ca Domnului, nu ca oamenilor (Efeseni 6, 5-7).

Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an / pr. Iosif Trifa, – Sibiu: Oastea Domnului, 2000

* * *

„Îndrăciţii” cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan”.

Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor.

Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc. Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el… Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.

Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase.

O, ce lucru grozav e un om legat în lanţurile diavoleştilor patimi! Un astfel de om şi-a pierdut libertatea, şi‑a pierdut viaţa, şi‑a pierdut sufletul.

Dar aici vine Evanghelia cu vestea cea dulce şi scumpă. Toţi cei cuprinşi de duhul cel rău al patimilor rele… toţi cei legaţi şi ferecaţi în diavoleştile lanţuri ale patimilor rele pot fi mântuiţi. Mântuirea lor nu e pierdută. Iar această mântuire o dă Iisus Mântuitorul. Toate evangheliile cu cei îndrăciţi se întâlnesc într‑un singur punct: cei îndrăciţi s-au tămăduit când S‑a apropiat Mântuitorul de ei sau când ei s-au apropiat de Mântuitorul. Este aceasta o veste scumpă şi dulce care ne spune că tot aşa se pot tămădui şi „îndrăciţii” de azi, adică cei cuprinşi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt lucrul diavolului. Iar Iisus Mântuitorul a venit în lume anume să strice lucrul şi puterea diavolului (cf. Matei 10). El a venit anume să ne scape de sub puterea lui satan. Patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti, iar Domnul Iisus a venit în lume anume să rupă aceste lanţuri. El singur poate frânge aceste lanţuri blestemate.

Despre combaterea patimilor rele se vorbeşte mult şi în multe feluri. Li se dau oamenilor sfaturi bune, li se ţin conferinţe. Se apelează la voinţa oamenilor, se apelează la punga lor, la sănătatea lor, la foloasele sau pagubele lor materiale. Dar toate aceste sfaturi nu prind nimic şi n-ajută nimic. Patimile şi năravurile cele rele sunt lanţuri diavoleşti pe care numai Isus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă le poate frânge. Diavolul doarme liniştit pe tot timpul când li se vorbeşte oamenilor de­­spre patimile şi năravurile cele rele. El se trezeşte speriat numai când aude vorbindu-se despre Iisus şi Golgota. El se cutremură numai când Domnul intră în hotarele vieţii noastre sau când noi înşine intrăm în hotarele Golgotei.

Iară şi iară voi spune şi aici că fără Domnul nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Toate încercările noastre de a scăpa de patimi şi păcate sunt şi vor fi zadarnice până când Domnul nu intră în hotarele vieţii noastre sufleteşti.

Grecii zic: Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi! Romanii zic: Omule, stăpâneşte-te! Chinezii zic: Omule, fă-te mai bun! Mahomedanii zic: Omule, apleacă-te! Iudeii zic: Omule, sfinţeşte-te!

Dar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Ah! Ce lucru grozav este un suflet de om prins în lanţurile diavoleştilor patimi! El este exact ca îndrăciţii din Evanghelie. El face întru toate voia diavolului. El însuşi simte că o putere străină îl ţine legat şi ferecat în patimă. În cel pătimaş şi căzut nu mai găseşti nici voinţă, nici simţire, nici inimă, nici milă. Dar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos îl poate scăpa prin dragostea Lui şi prin darurile Lui.

De la alt fel de bolnavi, Domnul Iisus a mai cerut şi de la ei câte ceva. Pe orb l-a trimis să se spele în lacul Siloamului; celui cu mâna uscată i-a zis să‑şi întindă mâna; de la alţii a cerut să creadă mai întâi.

Dar de la cei îndrăciţi Mântuitorul n-a cerut nimic. N-a vorbit cu ei nimic şi nici n-a cerut de la ei nimic. Ştia bine Mântuitorul că ei, sărmanii, nu pot da nimic. Ştia bine că sunt căzuţi cu totul în puterea lui Satan.

O, ce veste scumpă şi dulce este aceasta pentru cei biruiţi de patimi şi păcate grele! Oricât de păcătos şi de decăzut ar fi cineva, el poate fi mântuit. El poate fi mântuit chiar dacă nu mai poate face nimic pentru mântuirea sa. Un singur lucru se cere de la el. Să-L lase pe Duhul Sfânt să lucreze. Sunt clipe când şi cei mai ticăloşi oameni suspină după o viaţă mai curată… suspină după libertatea pe care au pierdut-o. Aceste clipe binecuvântate sunt lucrarea Duhului Sfânt. Păcătosul trebuie să folosească aceste clipe de trezire sufletească… trebuie să-L lase pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe; să-şi plângă trecutul cu lacrimi de foc şi să se lase dus de Duhul Sfânt la picioarele Crucii, unde îndată va afla iertare şi mântuire.

Vom spune însă îndată că nu merge tocmai aşa de uşor această mântuire. Când se trezeşte cel păcătos, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate pietrele, să nu‑l piardă. În cărţile cu Oastea Domnului, Oglinda inimii şi celelalte, am scris pe larg despre aceasta. Aici vom spune pe scurt numai atât: când Duhul Sfânt lucrează mai tare la scăparea unui păcătos de sub puterea lui Satan, atunci lucrează mai tare şi diavolul.

Diavolul imită pe Duhul Sfânt. Trezeşte şi el în om un fel de râvnă. De multe ori e greu de ales între râvna cea bună şi cea rea. Aici vom spune o regulă: Duhul Sfânt ne îndeamnă întotdeauna să privim spre Golgota, spre Jertfa Crucii. Diavolul ne îndeamnă totdeauna să privim spre noi şi spre ce zice lumea. Şoapte ca acestea: „Eşti prea păcătos, omule, spre a fi mântuit…” sau: „Nu te face de râs în lume cu Oastea Domnului” vin totdeauna de la diavolul.

Noi să ascultăm totdeauna de îndemnurile Duhului Sfânt. Nu căuta, suflete dragă, spre ce zice lumea, nu căuta nici spre tine, spre neputinţele şi slăbiciunile tale, ci caută neîncetat, caută zi şi noapte, caută clipă de clipă spre Golgota, spre Jertfa Scumpului nostru Mântuitor; şi atunci nici o mie de diavoli nu vor avea ce-ţi face.

Voi spune apoi că tot un fel de „îndrăciţi” sunt şi cei care cred în Domnul, dar de răutăţi nu se lasă. Citiţi evangheliile cu cei îndrăciţi şi veţi afla în toate că diavolii Îl recunosc pe Iisus şi cred în El. Tu eşti Iisus, Fiul lui Dumnezeu – grăiesc îndrăciţii din evanghelia aceasta. Ştim că eşti Sfântul lui Dumnezeu – vorbesc alţii – credem în Tine, dar Te rugăm să ne laşi în pace (Marcu 1, 22-26).

În chipul acesta sunt şi creştinii care cred în Dumnezeu, se şi roagă Lui, dar din răutăţile lor nu te lasă să‑i tulburi. Cred oamenii în Dumnezeu, cred în Iisus Hristos, dar când te apropii de ei să-i scoţi din patimi şi năravuri urâte, îndată te întâmpină cu strigarea: Te rugăm, lasă‑ne în pace cu lucruri din astea… Te rugăm, nu ne munci cu hotărâri contra băuturilor şi sudalmelor… Nu ne scoate din obiceiurile noastre strămoşeşti…

Când omul crede în Dumnezeu, dar de răutăţi nu vrea să se lase, ăsta-i, dragii mei, cel mai rău şi primejdios diavol.

Nu cumva şi tu, cititorule, eşti chinuit de un astfel de diavol?

Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an / pr. Iosif Trifa, – Sibiu: Oastea Domnului, 2000

Lasă un răspuns