10 – Cerul ia aminte la orice cuvânt rostit de gura ta omule (Matei 12, 36-37).
Pământul la fel.
Numai tu nu iei seama ce vorbești?
Cei din cer te aud. Cei de pe pământ te văd – ce vorbești și ce faci.
Numai tu nu te cutremuri?
Atâția se îngrozesc ce vorbești. Numai tu omule, nu?
11 – Când se propovăduiește Cuvântul lui Dumnezeu, cerurile iau aminte și ascultă… Tu omule cum asculți la El?
Luați aminte cum ascultați – ne înștiințează Hristos (Luca 8, 18).
Pentru că cine nu ascultă Cuvântul lui Hristos, acela nici nu-L va înțelege niciodată (Ioan 8, 43).
12 – A ține seama de trecut, este o mare înțelepciune.
Nimeni nu se va putea îndrepta niciodată în viitor dacă nu-și va aduce aminte ca să tragă învățătură din cele petrecute mai demult.
Toată istoria trecutului este o carte plină de învățăminte, de care orice om care vrea să ajungă bine, trebuie să țină seama cu grijă.
13 – Nimeni dintre noi n-a crescut învățat.
Până la noi, câți înaintași ai noștri au muncit din greu, au luptat și s-au jertfit pentru ca noi astăzi să ne putem bucura de o stare pe care ei, sute și mii de ani, n-au avut-o, dar au muncit pentru ca s-o avem noi.
14 – Câte mijloace care ne ușurează și ne înfrumusețează astăzi viața noastră, părinții noștri nu le-au avut.
Câtă experiență ne-a rămas de la ei!
Câte învățăminte din munca și din lupta lor!
Câte binefaceri în urma jertfelor lor!
Cât de îndatorați le suntem!
Cât de recunoscători trebuie să le fim!
15 – Să ia bine seama orice tânăr la aceste adevăruri.
Căci dacă nu se va simți adânc legat de rădăcina sănătoasă a credinței înaintașilor săi, nici nu va putea crește drept.
Nici nu va putea avea urmași buni și roade rodnice.
Pomul rupt de rădăcina sa, se usucă și piere.
16 – Ce rău este uneori că îi merge omului bine.
Și cât de atent și veghetor trebuie să fie un credincios al Domnului, când începe să-i meargă lucrurile din plin.
Și când începe să nu mai aibă nici o cruce apăsătoare pe umerii săi. Și nici o sarcină sub care să sufere.
17 – Adeseori moartea credinței, vine din comoditate. Din liniștea lumească vine slăbirea râvnei.
Și înghețarea rugăciunii și pierderea curăției și părăsirea adunării și adormirea vegherii și întinarea neprihănirii…
Și uitarea țintei și lepădarea legământului și dezbinarea frăției și după toate acestea, părăsirea lui Dumnezeu.
18 – Într-o astfel de stare, dacă mila Domnului nu trimite după cel ajuns în această prăpastie, cîinele cel dureros dar salvator al suferinței, – omul căzut acolo, acolo și piere pe veci.
Singura salvare dintr-o astfel de moarte – este numai suferința.
19 – Dacă vom mai scăpa vreodată de aici, aș vrea să strig cu glas de tunet tuturor fraților ca să fie treji de o mie de ori mai mult atunci când toate le merg bine lumește…
Căci acolo inima se îngrașă… mintea se îngroașă… duhul se lățește, iar sufletul se leapădă de Dumnezeu, Ziditorul lui.
Și nesocotește stânca mântuirii sale…
Aceasta este cea mai cumplită sinucidere.
20 – Cuvintele înștiințărilor sfinte trebuie să ne umple inimile de teamă și mintea totdeauna de o atentă veghere.
Pentru că ele ne aduc aminte că Dumnezeu nu este numai dragoste, ci este și dreptate și gelozie.
Că mâinile Lui nu se întind numai să mântuiască, ci să și pedepsească.
Și că focul Lui nu numai luminează și încălzește – ci și arde.
Dumnezeul nostru, nu ne lăsa să le uităm niciodată.
Amin.
Traian Dorz, din „Pășunile Dulci”
