Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Să mulţumiţi lui Dumnezeu!

Să mulţumiţi lui Dumnezeu!

Să mulţumiţi lui Dumnezeu!

   Oastea Domnului se vrea a fi lucrarea minunată a lui Hristos prin care ajungem să ne vedem, în lumina Evangheliei, „lepra” în toată îngrozitoarea-i desfășurare și urâciune și să aflăm calea spre Doctorul Cel mare și adevărat. Iar primind vindecarea, să nu ne mai întoarcem la vechile păcate, ci să venim și să rămânem, împreună și smeriți, la picioarele Domnului și Mântuitorului nostru Hristos. Ea există prin voința Domnului de a face pe creștini să-și merite și să-și onoreze numele; ea există pentru ca credincioșii parohiilor noastre să nu mai fie din cei pentru care păcatul, ba chiar păcatul de moarte, a devenit o stare „normală”.

Duminica a XXIX-a după Rusalii

(a celor zece leproşi)

Evanghelia de la Luca 17,12-19

12 Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, 13 şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! 14 Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. 15 Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. 16 Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. 17 Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? 18 Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? 19 Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

      Lecția principală a acestei pericope evanghelice are în vedere datoria de a mulțumi Domnului pentru toate marile și negrăitele Sale daruri și binefaceri. Dar și alte câteva aspecte, legate de acesta și tot atât de importante, se cuvin a fi subliniate

1.  Între Galileea și Samaria. Mântuitorul se afla pe ultimul Său drum spre Ierusalim de dinainte de patimile Sale. Era drumul Său spre moarte, al cărui dramatism este bine scos în evidenţă de autorul Evangheliei a treia. Se afla pe undeva la hotarul dintre Galileea şi Samaria (aşa trebuie înţeleasă expresia „prin mijlocul Samariei şi Galileii”, folosită de Sfântul Luca în v. 11), îndreptându-Se, probabil, spre răsărit, spre Pereea, pentru a evita să treacă prin Samaria. Căci samarinenii schismatici nu vedeau cu ochi buni pelerinajul la Ierusalim. Şi istoria notează că nu de puţine ori s-au întâmplat lucruri grave, samarinenii atacând şi chiar ucigând pelerini iudei din Galileea care o luau prin Samaria, spre a-şi scurta astfel calea spre Cetatea Sfântă. Evanghelistul notase mai înainte că, într-un sat de la marginea Samariei, cererea lui Iisus de a fi găzduit peste noapte a fost respinsă tocmai „pentru că El se îndrepta spre Ierusalim” (Lc 9,53).

Este aici și o lecție pentru noi: dacă suntem pe drumul Mântuitorului, un drum al Crucii și al Jertfei, să nu ne așteptăm să fim bine primiți de lume. El este numit „Nazarineanul”, dar are așa de puțin de-a face cu Nazaretul. La fel și noi, fiindu-i ucenici, nu ne vom simți că aparținem deplin și definitiv vreunui loc sau vreunei stări ale acestei lumi, ci vom avea tot mai limpede percepția acestui „între”, în ceeea ce ne privește, adică a provizoratului a tot ceea ne leagă de această lume. Calificările lumii la adresa noastră ne vor suna atât de derizoriu și de inadecvat. Căci nu suntem aici decât „străini și călători” (Evrei 11,13). Numai așa vom începe să fim cu adevărat ostași ai Domnului.

2. Lepră și leproși. Din Sfintele Evanghelii ne dăm seama că în Ţara Sfântă a acelor vremuri adeseori puteau fi văzuţi, mai ales în apropierea localităţilor, astfel de epave umane, care trezeau compasiunea trecătorilor, întinzând spre ei mâini fără degete sau braţe fără mâini şi care nu făceau decât să-i îngrozească pe cei sănătoși prin teribila „mască leonină” pe care boala o imprima pe feţele lor. Dar nu puteau veni prea aproape. Iar ceea ce li se oferea, nu li se putea da în mână. Căci, în faţa acestei boli, singura formă de apărare pe care o cunoştea antichitatea – rămasă, de altfel, valabilă până în vremea noastră – era izolarea. Leprosul trebuia să stea departe şi totodată să arate prin însăşi înfăţişarea sa că este lepros, ca astfel să fie evitat de cei sănătoşi. Cartea Levitic (13,45-46) prevede: „Leprosul… să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, şi să strige mereu: necurat! necurat! Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; şi să trăiască singuratic şi afară de tabără să fie locuinţa lui”. Lepra era pentru evrei o necurăţie nu numai în sens igienic, ci şi în sens ritual, fiind socotită o boală nu numai trupească, ci şi sufletească, ba chiar o manifestare flagrantă a păcatului (a păcatului bolnavului însuşi sau a celui al părinţilor săi (cf. In 9,1-2).

Era o credinţă fermă a celor vechi că lepra numai Dumnezeu o poate vindeca. De aceea, atunci când regele Siriei l-a trimis pe Neeman leprosul la regele lui Israel, acesta a zis: „Au doară eu sunt Dumnezeu?” (IV Regi 5,7).

Poate nici o altă boală trupească nu ilustrează mai bine decât lepra gravitatea extremă și urâciunea (monstruozitatea) bolii sufletești care este păcatul, mai ales păcatul de moarte, căci, după cum precizează Apostolul Ioan, există „păcat nu de moarte” și „păcat de moarte” (I In 5,16). Și, cu adevărat, boala păcatului nu are decât un singur Doctor: Dumnezeu. Iar la El ajungem pe calea pocăinței, care ne face să strigăm și noi, ca și leproșii din Evanghelie, cerând mila Lui.

3. Zece leproși. Aproape de intrarea într-un sat, undeva între Galileea și Samaria, Domnul a fost întâmpinat de zece leproşi, care strigau de departe: „Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!”. Este greu să ne închipuim cât de profundă era disperarea acestor oameni. Aceasta era situaţia celor zece leproşi. Şi aşa au apărut ei în întâmpinarea Domnului şi I-au cerut cu o ultimă licărire de nădejde să aibă milă de ei. Erau, într-adevăr, vrednici de mila oricui. În neagra lor decădere, cei nouă care erau iudei uitaseră până şi ura tradiţională a iudeilor faţă de samarineni (cf. In 4,9). Suferinţa îi înfrăţise.

Este aici o minunată învățătură pentru noi. Fiind bolnavi de lepra păcatului, primul pas spre vindecare este de a ne cunoaște și de a ne recunoaște starea nenorocită, ceea ce, din nefericire, nu se întâmplă cu cei mai mulți dintre păcătoși. Și sunt, într-adevăr, mulți oameni care sufăr de această grea boală. Sunt atâtea familii în care nu unul sau doi, ci „zece”, adică cei mai mulți, sau chiar cu toții sunt urâțiți și nenorociți de lepra păcatelor de moarte. Și sunt atâtea comunități umane în care, ca și Avraam în Sodoma (Fac 18,23-32), cu greu vei putea identifica zece drepți care să ofere o chezășie de salvare acelor comunități. Sunt atâtea parohii unde păstorul duhovnicesc, preocupat, într-adevăr, de mântuirea celor ce i s-au încredințat, va descoperi cu îngrozire că marea majoritate a familiilor și a „credincioșilor” sunt marcați de prezența în viața lor a păcatelor de moarte, hule, desfrânări și adultere, uciderea pruncilor în pântece și utilizarea de tot felul de mijloace criminale împotriva nașterii de prunci, lăcomii și furtișaguri, dezbinare și ură față de semenii lor, ba chiar față de familiarii lor, și toate celelalte, pentru care acești „buni credincioși” n-au schițat vreodată adevărate semne de pocăință, ba, dimpotrivă, continuă să trăiască în ele, iar fiii și fiicele lor îi urmează fidel pe aceeași cale. O, de-ar pune la inimă toți păstorii duhovnicești această situație de o îngrozitoare actualitate și de și-ar dedica viața, cu tot sufletul, în slujba vindecării grabnice a acestei stări de necrezut, pentru cei ce-și zic creștini, și de neîngăduit!

Cei care ajung să-și cunoască și să-și recunoască adevărata stare în care se află, vor striga după milă la Singurul Care poate săvârși vindecarea: Hristos Mântuitorul. Și ce minune va fi când vor striga cu toții laolaltă, cerând mila Domnului. Înfrățiți în cădere, va fi minunat dacă vor fi înfrățiți și în întoarcerea pocăinței.

4. O, cum s-ar fi putut să nu-I fie milă Domnului de aceşti oameni nenorociţi! Domnul Se arată încă o dată în adevărata-I identitate: El nu refuză strigătul de ajutor din partea nimănui. Cât de mare I-a fost mila pentru acei oameni se vede şi din faptul că n-a amânat nicidecum răspunsul Său de iubire, nu le-a pus nici o întrebare, nici o condiţie – nici măcar aceea de a-şi mărturisi credinţa, cum a făcut în alte cazuri. Totodată însă, n-a săvârşit vindecarea pe loc, în ochii tuturor, căci Domnul, „blând și smerit cu inima” (Mt 11,29), voia să evite popularitatea zgomotoasă pe care o astfel de vindecare I-ar fi atras-o. Pur şi simplu, i-a trimis să se ducă şi să se arate preoţilor, cei care, după Lege, trebuiau să constate vindecarea (în Levitic, cap. 13-14, aflăm reglementări detaliate în această privinţă). Leproşii L-au ascultat, ceea ce, de altfel, a fost un semn de credinţă din partea lor. Dar pe când se duceau – şi, desigur, înainte de a fi ajuns la preoţii la care au fost trimişi –, toţi cei zece s-au curăţit de lepră. Văzând minunea, nouă dintre ei şi-au văzut de drum, grăbiţi să se vadă cât mai repede, prin recunoaşterea oficială, de către preoți, a vindecării, reintegraţi în familie şi în societate. Parcă L-au și uitat de tot pe Vindecătorul lor.

5. Numai unul s-a întors să mulțumească. Numai unul din cei zece, și acela samarinean – ceea ce înseamnă că ceilalţi nouă erau iudei (cf. v. 16 şi 18) –, a socotit că cel dintâi lucru pe care se cuvine să-l facă este acela de a-şi exprima recunoştinţa faţă de Binefăcătorul său. El s-a întors din drum şi I-a mulţumit cu umilinţă lui Iisus. Evanghelistul ne spune că „a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus” (v. 16).

Un lepros care nu era încă declarat vindecat în mod oficial nu avea voie să se apropie în acest fel de un om sănătos. Se vede însă că pentru samarineanul acela instanţa supremă o reprezintă acum Iisus, Mântuitorul său. Recunoaşterea din partea preotului putea să mai aștepte!

      Simţământul lui curat şi frumos şi-a primit răsplata. Dacă pentru ceilalţi nouă Iisus are un cuvânt amar de reproş (v. 17-18), samarineanului recunoscător Iisus i-a zis: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit” (v. 19). Astfel, la darul vindecării trupeşti, Binefăcătorul dumnezeiesc a adăugat darul infinit mai mare şi de nepreţuit al mântuirii. Un dar (har) pe care el avea de acum înainte să-L pună în lucrare în viaţa sa de credinţă şi de fapte bune; adică în viaţa sa de ucenic al lui Hristos, ceea ce a şi devenit, desigur, din chiar acel moment.

      Urât lucru a fost lipsa de recunoştinţă a celorlalţi nouă! Aceasta cu atât mai mult cu cât nimeni nu le-ar fi putut face acest bine atât de mare. Și, vai, cât de răspândită, cât de comună, este la oameni lipsa recunoștinței și a mulțumirii față de Dumnezeu!

6. Întoarcerea la vechile păcate. Spuneam că suferința îi înfrățise pe cei zece, astfel încât samarineanul și iudeii împreună strigă și cer ajutorul lui Hristos. Cum s-au văzut însă vindecaţi, n-au mai putut sta împreună. Vechile patimi au ieşit iarăşi la suprafață. Iudeii îşi pregătesc reintrarea în lumea lor „normală”, în care nu este loc şi pentru samarineni. Ura şi discriminarea şi-au reluat dreptul în mentalitatea lor. Şi iată-l pe sărmanul, dar fericitul, samarinean întorcându-se singur. Se pare că, bine „orientaţi”, cei nouă iudei îşi fac socoteala că nici pentru Iisus nu este loc în lumea „normală” în care se grăbesc ei să-şi ia din nou locul. Nu e Iisus un schismatic repudiat de oficialitatea religioasă iudaică? Nu I-au zis la un moment dat „iudeii” (cum îi numeşte simplu Sfântul Ioan pe adversarii Domnului şi mai ales pe conducătorii spirituali ai iudaismului ostili lui Iisus): „Oare nu zicem noi bine că Tu eşti samarinean şi ai demon?” (In 8,48). Da, se vede că aşa Îi ziceau ei de la o vreme încoace. Aceasta fiind situaţia, putem presupune motive mai serioase decât graba de a-şi vedea casele pentru cei nouă care au lipsit de la proşternarea plină de recunoştinţă în faţa Mântuitorului. Ce-şi vor fi zis ei: să ne compromitem noi cu Nazarineanul? Ce vor zice ceilalţi? Nu cumva ne vom face astfel părtaşi la ostracizarea Lui? Şi apoi, nici nu e deloc sigur că El a avut vreun rol la vindecarea noastră. Eram deja departe de El când ne-am văzut vindecaţi!

O, cât de des întâlnim acest fel de „orientare” lumească la oamenii cărora totuși Domnul le-a făcut și le face tot binele! Nu le sună bine și „normal” să fie socotiți de-ai Lui! În lumea lor, nu sună bine să fie asociați în vreun fel oarecare lui Hristos și Crucii Lui. Să ne mai mirăm că numele de „ostaș al Domnului” este disprețuit, batjocorit și denigrat?

7. Binefacerea și recunoștința. E tare urâtă, nu-i aşa, lipsa de recunoştinţă a celor nouă. Şi sunt tare urâte şi negre gândurile, îndoielile, calculele şi precauţiile lor. Şi e bine dacă, luând partea bunului simţ elementar, condamnăm în modul cel mai hotărât atitudinea lor atât de ingrată.

„Orice faceţi, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu şi Tatălui” (Col 3,17). Iată lecția principală a acestei întâmplări din Sfânta Evanghelie! În cuvintele citate, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca toate să le facem în numele Domnului nostru Iisus Hristos; de asemenea ca, prin Hristos, să mulţumim lui Dumnezeu-Tatăl. Pe „toate” din prima parte a acestui îndemn apostolic trebuie, desigur, să-l aplicăm şi la a doua parte a lui: adică să mulţumim pentru toate lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Într-adevăr, cel care-L cunoaşte pe Dumnezeu şi voinţa Sa de mântuire a oamenilor va ajunge să-I mulţumească nu numai pentru cele bune, ci şi pentru necazuri şi suferinţe, pentru „cruce”. Căci, în planul lui Dumnezeu, toate acestea conduc la curăţirea de patimi şi la sfinţirea noastră. Şi bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, purtarea Sa de grijă pentru noi (Providenţa Sa) nu sunt deloc mai puţin prezente în necazurile pe care El ni le îngăduie decât în darurile şi binecuvântările Sale. Un om sfânt nota această experienţă a vieţii sale în Hristos: „E multă vreme de când văd în orice lucru care mi se întâmplă în viaţă o manifestare a purtării de grijă a lui Dumnezeu”. Având acest discernământ, recunoscând adică prezenţa atotiubitoare şi lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu în toate întâmplările vieţii, cum să nu-I mulţumim, din adâncul inimii, pentru toate?

Nu oricine însă poate să dobândească această înţelegere şi să fie în stare de a mulţumi sincer lui Dumnezeu în orice situaţie s-ar afla, chiar în cea mai grea. Ca să ajungi aici, pe această culme a înţelegerii duhovniceşti, trebuie să porneşti de la prima treaptă. Iar această primă treaptă nu este alta decât aceea de a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile vădite pe care El le revarsă în viaţa ta. Dar, vai, cât de puţini sunt aceia care ajung să înţeleagă şi să facă chiar şi acest lucru elementar, adică să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale!

      Iubite frate, ia bine aminte! Nu cumva eşti şi tu unul dintre aceşti nerecunoscători şi ingraţi? Poate vei zice: „N-am fost niciodată lepros! Şi nu ştiu ca Iisus să-mi fi făcut vreun bine atât de mare ca cel pe care l-a făcut celor zece leproşi!” Dar recunoşti măcar că ţi-a făcut vreun bine? Şi nu cumva te înşeli când zici că n-ai fi avut nevoie şi n-ai fi primit niciodată de la Domnul un mare bine, cel mai mare bine? Căci, oare, nu e păcatul, din care Hristos te-a scos prin Jertfa Sa, o boală cu mult mai urâtă, mai gravă și mai nenorocită decât lepra? Nu se şi foloseşte, în mod obişnuit și pe drept, pentru această boală grea denumirea de „lepra păcatului”? Mai zici că n-ai fost atins de lepră? Mai îndrăzneşti să pui la îndoială că Hristos este singurul tău vindecător, Mântuitorul tău? Şi atunci, ce-i cu gândurile tale hulitoare, ce-i cu îndoielile şi cu precauţiile tale nevrednice? De ce nu eşti încă la picioarele lui Iisus?

      Oastea Domnului se vrea a fi lucrarea minunată a lui Hristos prin care ajungem să ne vedem, în lumina Evangheliei, „lepra” în toată îngrozitoarea-i desfășurare și urâciune și să aflăm calea spre Doctorul Cel mare și adevărat. Iar primind vindecarea, să nu ne mai întoarcem la vechile păcate, ci să venim și să rămânem, împreună și smeriți, la picioarele Domnului și Mântuitorului nostru Hristos. Ea există prin voința Domnului de a face pe creștini să-și merite și să-și onoreze numele; ea există pentru ca credincioșii parohiilor noastre să nu mai fie din cei pentru care păcatul, ba chiar păcatul de moarte, a devenit o stare „normală”.

O, ce mare lucru este să fi devenit și să rămâi un credincios ostaș al Domnului! Și ce mare chemare este aceea de a lucra ca ostaș în lupta lui Hristos de mântuire a lumii! Și cu câtă bucurie, dar totodată, cu câtă smerită umilință, se cuvine să răspundem acestei chemări! Recunoscând mereu și peste toate că nu nouă, ci Domnului i se cuvine toată mulțumirea și slava.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI – Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!