Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Sa ne aducem aminte de mai-marii noştri

Sa ne aducem aminte de mai-marii noştri

Sa ne aducem aminte de mai-marii noştri

Un cuvânt al Sfintei Scripturi, de la Evrei 13, 7, ne îndeamnă să ne aducem aminte de mai-marii noştri care ne-au grăit nouă Cuvântul lui Dumnezeu, să privim cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi să le urmăm credinţa. De asemenea, fratele Traian Dorz ne învaţă că trebuie, dacă vrem să vedem bine înainte, mai întâi să privim bine înapoi  1 . De aceea, din când în când, ne oprim în loc şi privim în urmă, la Părintele nostru duhovnicesc Iosif Trifa, cel care, cu trâmbiţa sa, ne-a deşteptat pe noi din păcat şi ne-a chemat la Hristos. Să vedem cum a crezut, cum a trăit şi cum şi-a încheiat viaţa, ca să ştim şi noi cum să mergem frumos înainte.

Dacă am citit câte ceva despre sfinţi, am putut constata că viaţa şi activitatea Părintelui Iosif se aseamănă foarte mult cu a Sfântului Ioan Gură de Aur, care, de altfel, era şi modelul său în misiunea preoţească.

Sfântul Ioan, datorită calităţilor sale duhovniceşti, datorită predicilor şi a tâlcuirilor sale, este adus din Antiohia, hirotonit episcop şi instalat pe scaunul de Constantinopol pentru o misiune deosebită, aceea de a păstori Biserica lui Hristos. Se spune despre el că vestea neîncetat Cuvântul lui Dumnezeu, câştigând prin predicile sale multe suflete, chiar dintre păgâni şi eretici.

Părintele Iosif, la fel, s-a remarcat în ochii mai-marilor prin viaţa sa deosebită, prin predicile si tâlcuirile sale, vorbite sau scrise prin unele foi ale vremii. Şi el a fost chemat, dintr-o parohie de la ţară, la Sibiu, pentru o misiune mult mai grea, aceea de redactor la foaia «Lumina Satelor».

Sfântul Ioan Gură de Aur, ajuns la Constantinopol, a început „o serie de reforme menite să îmbunătăţească viaţa internă a Bisericii, care, însă, nu a fost văzută cu ochi buni nici măcar de cei apropiaţi lui”. 2 Măsurile întreprinse îi vizau pe preoţii care ţineau în locuinţa lor călugăriţe, se îmbogăţeau din preoţie, considerând-o o meserie, nu o misiune, ducând „o viaţă nevrednică de preoţie”, trăind în mari păcate, precum îmbuibare, lăcomie şi desfrâu. Aceste reforme, precum şi cele împotriva luxului de la curte, l-au făcut să-şi atragă mulţi duşmani. Printre duşmanii săi se număra şi Eutropiu, cel care sprijinise aducerea sa la Constantinopol. „Acesta era un om vicios, lacom şi dornic de onoruri” 3 . Cel mai mare duşman al său a fost însă împărăteasa Eudoxia.

Toţi aceşti duşmani declaraţi şi nedeclaraţi ai Sfântului au luptat pentru înlăturarea şi pedepsirea lui, aşa că, găsind o împrejurare nimerită, l-au acuzat pe nedrept de erezia origenistă, l-au condamnat la un pseudo-sinod ţinut în apropiere de Calcedon, în anul 403, şi l-au exilat.

Deşi cei mari şi puternici, fie din cler sau din fruntea imperiului, îl duşmăneau, dându-şi mâna la condamnarea şi înlăturarea lui, poporul de rând îl iubea şi respecta şi, datorită lui, în curând, împăratul a fost nevoit să-l aducă înapoi.

Omul lui Dumnezeu însă nu a putut fi pus sub tăcere şi, nu după mult timp, din nou a strigat împotriva păcatului, când în faţa catedralei unde săvârşea Sfânta Liturghie s-a inaugurat o statuie a împărătesei cu muzică, dansuri şi teatru, deranjând atmosfera de rugăciune. La predică, Sfântul Ioan a criticat aspru aceste manifestaţii păgâne, fapt ce a atras asupra sa o nouă judecată şi condamnare. A fost trimis în exil la Cucuz, în Armenia, şi, deşi oamenii simpli care-l iubeau s-au răsculat în apărarea şi readucerea lui din nou la Constantinopol, de data aceasta, duşmanii săi au reuşit să-l convingă pe împărat să-l trimită în exil a treia oară şi mai departe de Constantinopol, la Pityus, un orăşel pe malul oriental al Mării Negre, de unde să nu se mai poată întoarce. În drum spre această destinaţie, slăbit de puteri, trece la cele veşnice, în data de 14 septembrie, anul 407   4 .

Încă din timpul persecuţiilor, caterisirii şi exilului, exista pericolul ca mulţi să se rupă de Biserică, nemulţumiţi de prigoana la care era supus părintele lor. Aici se dovedeşte marele său caracter, marea sa credinţă şi dragoste faţă de Biserică, pentru că i-a îndemnat pe simpatizanţii săi, dacă-L iubesc pe Hristos, să nu părăsească Biserica din cauza sa, căci nu a început şi nu se sfârşeşte credinţa cu el  5 .

Mai târziu, memoria Sfântului Ioan Gură de Aur va fi reabilitată, va fi trecut în diptice şi va rămâne în memoria Bisericii ca unul dintre cei mai mari sfinţi ai ei.

Părintele Iosif Trifa, de la „amvonul” Luminii Satelor a început şi el o luptă împotriva celor mai răspândite păcate din vremea sa: beţia şi sudalma, chemându-i pe oameni să se lepede de ele şi să înceapă o viaţă nouă, să lase formalismul şi să trăiască învăţătura Sfintei Biserici. La început a fost privită cu admiraţie iniţiativa sa, dar cu timpul a început să fie invidiat, batjocorit şi urât. Intrigile unor colegi au făcut să cadă în dizgraţia mai-marilor săi. Asemeni Sfântului Ioan, va fi judecat şi caterisit pe nedrept, aducându-i-se fel de fel de acuzaţii mincinoase: ba că e eretic, ba schismatic, că a îndemnat poporul să iasă din Biserică sau altele de felul acesta. Va mai fi judecat încă de doua ori, menţinându-i-se însă aceeaşi sentinţă: caterisirea.

Cea mai bună dovadă că a iubit Biserica, că nu a ieşit din ea, că nu a îndemnat fraţii ostaşi să o părăsească, dar şi că a fost acuzat de lucruri neadevărate şi caterisit pe nedrept, e faptul că după primirea sentinţei, simţind că „fronturile Oastei” se vor tulbura foarte tare, din dragostea şi grija sa faţă de fraţii „ostaşi” şi Biserică şi pentru încurajarea poporului, publică câteva rânduri, printre care spune: „Ne vom ţine până la sfârşit pe linia Bisericii. Nimeni şi nimic nu ne va putea despărţi de Biserică… Voi să trăiţi în dragoste şi ascultare cu preoţii şi ierarhii voştri…” 6

Chiar dacă cei mai mulţi dintre învăţaţi şi cărturari l-au părăsit, oamenii simpli au rămas alături de el, recunoscători pentru ceea ce a făcut pentru ei. Iată ce declară unul dintre ei la al 4-lea Congres al Oastei: „Să o ştie toţi că pe noi, de Prea Scumpul şi Dulcele Isus Mântuitorul şi Biruitorul şi de Prea Sfânta Sa Mireasă, Biserica, precum şi de scumpul nostru părinte Iosif Trifa, care ne-a deşteptat şi scos din mocirla păcatelor, nu ne pot despărţi nici porţile iadului. Căci părintele nostru Iosif este pentru noi, românii, un al doilea Andrei Şaguna, deşteptător moral şi naţional. În privinţa religiunii creştine, părintele nostru Iosif Trifa este un al doilea Ioan Gură de Aur, care s-a luptat ca să smulgă din rădăcină relele obiceiuri şi păcate păgâneşti, dintre creştinii de acum. Şi pentru aceasta satana se luptă cu înverşunare ca să strice dragostea. (…) Oare nu e părintele nostru Iosif tot acela pe care la congresul Oastei Domnului din Sibiu, în 1932, toţi îl lăudau şi strigau: «Osana»? Iar astăzi, după trei ani de crâncene suferinţe prin spitale, sanatorii, operaţii etc., ca răsplată, unii din cărturari îi strigă «Răstigniţi-l!» şi ne asmuţă prin «Lumina Satelor» şi pe noi, însă să o ştie toţi că noi nu vom urma niciodată poporului evreiesc, ca în binefăcătorul nostru tot însângerat şi rănit să mai lovim şi noi cu pietre…” 7 . Cam aceasta era atitudinea generală în toată ţara faţă de cele petrecute cu Părintele Iosif Trifa.

Cu toate loviturile primite, umilinţele şi pedeapsa nedreaptă, Părintele Iosif a rămas statornic şi neclintit în credinţa strămoşească, asemeni mentorului său, Sfântul Ioan Gură de Aur, trecând la cele veşnice în 12 februarie 1938, după ce i-a fost confiscată şi tipografia, rostind cu câteva zile înainte cuvintele „Slăvit să fie Domnul pentru toate…”

În anul 1990, la 28 septembrie, Sfântul Sinod a ridicat caterisirea Părintelui, iar memoria lui a fost reabilitată. Mormântul său este un loc sfânt, loc de pelerinaj, iar Părintele fiind socotit de mulţi o mare personalitate bisericească a secolului XX. Deşi încă nu e canonizat, fraţii ostaşi se raportează la el şi îl cinstesc ca pe un sfânt.

Observăm, aşadar, câtă asemănare este între Părintele Iosif Trifa şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Ambii s-au luptat pentru a produce în Biserică o reformă morală, căci vedeau bine că atât credincioşii, dar mai ales acei ce trebuiau să fie îndrumători de suflete aveau o viaţă dublă, trăind şi cu Dumnezeu şi cu lumea. Au reuşit să îndrepte sute de mii pe calea credinţei adevărate, smulgându-i pe mulţi din patimi grele, iar pe alţii din nepăsare şi formalism, însă au fost respinşi, judecaţi, caterisiţi şi înlăturaţi de cei ce ocupau funcţii vremelnice atât în Biserică, cât şi în politică. Au fost împinşi spre înafara Bisericii, dar ei s-au încăpăţânat să rămână în Biserică şi mai mult să strige şi către alţii: NU PĂRĂSIŢI BISERICA!

Pr. Paul MARIAN

1 Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 103

2 Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Prof. Conf. Univ. Dr. Nicu Dumitraşcu, Patrologie, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 193

3 Idem

4 Ibidem, p. 195

5 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, pp. 74-75

6 „Lămuriri şi amănunte în jurul frământărilor de la Sibiu”, în Isus Biruitorul, nr. 24, din 1935, p. 3

7 „Grăeşte veteranul Iulius Igna”, în Isus Biruitorul, nr. 26, din 1935, p. 4

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!