Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Sã nu judecãm pe gadareni înainte de a ne cerceta pe noi înșine dacã avem demon

Sã nu judecãm pe gadareni înainte de a ne cerceta pe noi înșine dacã avem demon

Sã nu judecãm pe gadareni înainte de a ne cerceta pe noi înșine dacã avem demon

– Predicã la Duminica a 23-a dupã Rusalii (Luca 8, 26-39) –

Domnul Iisus Hristos, atunci când S-a urcat în corabie din Galileea împreună cu ucenicii Săi, cărora le-a zis: „Să trecem de cealaltă parte a lacului” (v. 22), a prevăzut evenimentele care vor urma: potolirea mării şi a vântului puternic la cuvântul Său şi izbăvirea acelui om chinuit cumplit de demon. De aceea, „au ajuns cu corabia în Ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii” (v. 26).

Şi iată că Domnul este întâmpinat numaidecât de un bărbat demonizat care umbla fără haină pe el („de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” – v. 27). Aşa şi noi suntem dezbrăcaţi de haina cea sufletească primită la Botez, atunci când slujim păcatului în sufletul nostru. Ca urmare, se cuvine ca în această stare să plângem cu lacrimile pocăinţei, pentru că păcatele noastre au scos la iveală goliciunea sufletului nostru. „Necuviincioasă este goliciunea trupească – ne explică Sf. Ierarh Tihon de Zadonsk –, dar mai necuviincioasă este cea duhovnicească. Oamenii văd goliciunea trupească, iar pe cea duhovnicească o văd Dumnezeu şi sfinţii îngeri.” În contrast cu această stare, Scriptura îl fericeşte pe cel înveşmântat în faptele virtuţii: „Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale, ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui” (Apoc. 16, 15).

Omul stăpânit de duhurile rele este cuprins de o întreită înstrăinare: de Dumnezeu, de semeni şi de sine însuşi. Faptul că locuia într-un mormânt înseamnă că era cuprins de moartea spirituală. Teribilă stare! Omul posedat de demoni nu mai este o persoană liberă: „Sufletul supunându-se patimilor respinge Împărăţia lui Dumnezeu şi trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Adevărata libertate o avem numai atunci când sufletul iese din temniţa păcatului.

Observăm din versetul următor că duhul rău din om Îl recunoaşte imediat pe Dumnezeu („Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?” – v. 28). Numai omul, cununa creaţiei lui Dumnezeu, nu doreşte să-L recunoască de Domn şi Stăpân al vieţii sale… Ca urmare, de multe ori, în situaţiile concrete ale vieţii noastre, suntem mai răi decât demonii, pentru că „păcatul e mai rău decât diavolul” (Sf. Ioan Gură de Aur). De exemplu, limba noastră e mai rea ca şi iadul. Acesta din urmă îi înghite doar pe cei răi, pe când limba neînfrânată, clevetitoare şi bârfitoare, îi distruge şi pe cei răi şi pe cei buni, fără nicio diferenţiere. Din această perspectivă, trebuie să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem dacă avem demon. Atunci când urâm, când bârfim, când ne mâniem, când ţinem minte răul etc. ne lăsăm stăpâniţi de duhurile întunericului. Să luăm doar exemplul mâniei… Ce stare de demonizare pune stăpânire pe întregul nostru corp, plecând de la fizionomia feţei şi până la mimică şi gestică. Mânia e căruţa dracilor, iar mintea noastră în acele momente nu ne mai aparţine; ea intră sub influenţa demonilor şi câte tragedii nu s-au petrecut datorită ei. Ce frumos ne învaţă Scriptura: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom 12, 21). De aceea, a umbla împreună cu Hristos înseamnă şi a duce o luptă continuă cu patimile care caută să demonizeze sufletele noastre.

„Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el” (v. 30). O legiune romană avea 6000 de soldaţi. Gândiţi-vă, fraţilor, 6000 de diavoli într-un biet suflet omenesc! De aici, probabil, rezulta şi puterea celui posedat: „Şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon în pustie” (v. 29).

Câtă delicateţe ne arată Dumnezeu-Omul Iisus Hristos şi de această dată: nu i-a răspuns diavolului la provocarea lui; i-a împlinit dorinţa de a intra în turma de porci (v. 33); le-a împlinit dorinţa gadarenilor de a părăsi cetatea lor (v. 37); l-a vindecat pe cel îndrăcit şi, fără să spună nimic, S-a urcat în corabie şi S-a dus în oraşul Lui. Dacă n-a fost primit, dacă nu a fost înţeles, El nu a intrat cu forţa în sufletul lor. Iată alte câteva dovezi concludente despre gingăşia şi cuminţenia lui Hristos: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine…” (Mc 8, 34) sau „Iată, stau la uşă şi bat…” (Apoc 3, 20). În alt loc cere: „Dă-mi, fiule, Mie inima ta!” (Pilde 23, 26), dar nu ne obligă. Niciodată nu a făcut-o. Să nu uităm că taina mântuirii se lucrează numai în cei care vor şi nu în cei care rămân sub stăpânirea patimilor care-i robesc (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Dar să ne întoarcem la îndrăcitul din Gadara, care era acum un om întreg la minte, căci Mântuitorul poruncise duhului necurat să iasă din el (v. 29). Mai mult, rămânem consternaţi că acesta se arată dintr-odată înţelept: se lipeşte de Domnul Hristos cu toată fiinţa sa şi doreşte să rămână cu El: „iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El” (v. 38). Ce pildă vrednică de urmat pentru noi toţi! De aceea, să ne străduim să nu rămânem mai prejos decât acesta! Însă Domnul Iisus l-a îndemnat: „Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (v. 39). Deci suntem chemaţi să mărturisim pe Domnul Iisus Hristos, spunând tuturor cât de minunat a lucrat El şi în viaţa noastră. Să nu ne înfricoşăm de posibilele obstacole! De ce? Pentru că „Duhul Sfânt vă înarmează pentru luptă. El va veghea asupra voastră ca peste proprii lui ostaşi. Orice laic este mai întâi de toate un luptător” (Sf. Chiril al Ierusalimului). La rândul său, Sf. Ioan Scărarul spune răspicat: „Fiecare poate fi un misionar al mântuirii în Hristos. Nu se cade nimănui să rămână spectator pasiv la lucrarea preoţilor Bisericii. Toţi suntem ostaşi angajaţi în lupta pentru Hristos, fiecare are o armă duhovnicească cu care poate purta această luptă”. Desigur, luptăm îmbrăcaţi în trup împotriva unor forţe netrupeşti, deci superioare. Dar să nu ne temem dacă am luat armura şi armele lui Dumnezeu (vezi Efes 6, 11-17). Cât de desluşit ne vorbeşte Părintele Iosif Trifa despre credinţa adevărată şi fierbinte în Hristos Iisus – singura garanţie a biruinţei noastre: „Nu trebuie să credem într-un Iisus care a făcut aşa şi aşa din auzite, ci într-un Iisus Hristos pe care-L simţim Viu în noi, Îl simţim înlăuntrul nostru… Eu mă bucur de Sf. Paşti nu neapărat de vestea că El a înviat, ci că-L simt pe El viu în mine, că Se îngrijeşte de mine, mă povăţuieşte, mă mustră, mă îndreaptă, are grijă de mine ca de un copil al Lui”.

Gadarenii au văzut minunea săvârşită de Domnul, prin izgonirea legiunii de demoni, şi totuşi au ieşit toată cetatea şi L-au rugat pe Domnul să plece din hotarele lor (v. 37). Sf. Teofan Zăvorâtul explică acest verset într-o cheie absolut remarcabilă. Să luăm aminte: dacă citim cu atenţie textul evangheliei nu reiese faptul că locuitorii ţinutului s-ar fi purtat cu duşmănie faţă de Hristos, dar nici de credinţă nu au dat dovadă. I-a cuprins un soi de frică nelămurită care i-a îndemnat să-I spună doar atât: „Pleacă unde ştii, numai lasă-ne în pace”. Această atitudine este şi a omului contemporan care trăieşte liniştit în averea lui, în afacerea lui, în tihna vieţii lui. S-a obişnuit cu o rânduială liniară (duminica merge la biserică, aprinde o lumânare, spune şi o rugăciune şi… cam atât în relaţia cu Dumnezeu; nu fur, nu aprind, nu omor, deci sunt un om bun şi nu am ce îndrepta în viaţa mea). ŞI NU ARE DE GÂND SĂ O SCHIMBE, NU DOREŞTE SĂ FACĂ URMĂTORUL PAS CĂTRE HRISTOS. Cu toate acestea, el aude glasul conştiinţei care îl avertizează că îl va ajunge imperativul Domnului Hristos spus lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3), dar fuge de astfel de prilejuri pentru a trăi tihnit viaţa sa searbădă şi căldicică, dar CORECTĂ după literă. Astfel, omul recent şi-a creat un Dumnezeu propriu şi o evanghelie uşoară şi crede că aşa va reuşi să dobândească Raiul. Câtă înşelare! Tot aici se încadrează şi cei care se tem să citească Sf. Scriptură, învăţătura Sf. Părinţi ai Bisericii, să poarte convorbiri duhovniceşti, să participe la adunările „Oastei Domnului”, de frică ca nu cumva să se zgâlţâie conştiinţa lor, să fie cuprinşi de neliniştea cea bună a sufletului (Sf. Cuv. Paisie Aghioritul) şi astfel să lepede toate cele vechi ale trecutului lumesc şi să primească pe cele noi ale duhului.

Radu ROMÎNAŞU

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *