din vorbirea fratelui Ioan Opriş la nunta de la Reşiţa – 16 septembrie 1973
Fraţilor iubiţi, surori scumpe şi dragilor miri! (…) Slăvit să fie Domnul!
Iată cum ne uneşte Dumnezeu! Iată ce face Dumnezeu, în marea Lui dragoste şi-n nespusa Lui îndurare faţă de fiinţa aceasta. Aceasta care, de multe ori… se pierde-n Univers. Dar în faţa lui Dumnezeu are o valoare pe care noi nu ne-o putem nici măcar închipui.
Cei ce v-au vorbit mai înainte, până acum patru, poate aţi vrea să ştiţi cine au fost. Nu vi-i spun cu numele; dar, ce pot, vă spun: v-a vorbit un preot; v-a vorbit o doctoriţă (a spus o poezie); v-a vorbit apoi un frate veteran (bătrân în Lucrare şi bătrân de ani); şi-apoi v-a vorbit un frate care strânge copilaşii în jurul său şi tineretul ca pe nişte flori de mare valoare. Mereu, mereu îi place să vadă acest buchet şi să le vorbească despre Dumnezeu, şi să le cânte. Cine va mai vorbi de-aici încolo nu ştiu – Domnul ştie!
Şi-acum vom încerca, cu voia lui Dumnezeu, să spunem ceva din Sfântul Său Cuvânt. Citim în Evanghelia Sfântului Luca, cel care era şi el doctor şi evanghelist, şi apostol. Cel care l-a însoţit pe Cleopa spre Emaus. Şi zice aşa la capitolul 21 cu versetul 34: „«Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi astfel ziua aceea să vină peste voi fără veste, ca un laţ. Căci aşa va veni peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului.»
Ziua, Iisus învăţa pe norod în templu, iar noaptea ieşea şi mânea în muntele care se cheamă muntele Măslinilor. Şi tot norodul venea dis-de-dimineaţă la El în templu, ca să-L asculte”.
Iubiţilor, primele cuvinte spun aşa: „Luaţi seama la voi înşivă”. Şi, din nefericire, nu vorbim de cei din afară, din lume. Vorbim de fraţii noştri şi de surorile noastre. Că unii, în loc să ia seama la ei înşişi, iau seama la altul: ce face altul, cum se comportă altul, cum vorbeşte altul. Aproape că ar vrea să ştie şi ce gândeşte semenul său; ca să-l vorbească, eventual, de rău. Aici spune: „Luaţi seama la voi înşivă”; nu la vecinul tău, nu la semenul tău, nu la aproapele tău, nu la colegul tău, nu la însoţitorul tău. Ci la tine însuţi ia seama. La tine! „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se-ngreuieze inimile cu-mbuibare de mâncare…” Să se-ngreuieze inimile…
Inima se-ngreuiază? Stomacul, da! Pardon de expresie, burta, da, se-ncarcă cu mâncare şi cu băutură. Nu prea, la mesele noastre… Că aici aşa sunt făcute; cu mare sfinţenie se pune pe masă. Şi cu mare grijă. Ca să scăpăm măcar de latura cea dintâi: de-mbuibare… De-mbuibare, în ce priveşte mâncarea şi băutura. La noi nu sunt îmbuibări, la mesele noastre. Dar să avem grijă, că noi mai avem şi alte mese, nu numai astea din adunare. Nu numai masa ce ni se-ntinde în biserică. Nu! Noi avem şi masa noastră personală, de-acasă. Ce mai facem acolo, numai noi ştim…
„Să nu se-mbuibeze inimile voastre cu mâncare şi cu băutură.” De ce zice „inimile”. Pentru că toate sucurile din stomac: şi din mâncare, şi din băutură, din orice, le primeşte inima şi-apoi ea le pulsează în sânge. Dragii mei, deci să avem grijă asupra inimii; să nu se-mbuibeze inima de mâncare şi de băutură.
Şi-acuma parcă, cei ce nu s-au îmbuibat, răsuflă o dată liniştiţi, că lucrurile acestea cu noi nu se petrec.
Dar staţi, că nu-i gata versetul! Să vedem ce mai zice: „…şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi astfel ziua aceea să vină peste voi fără veste, ca un laţ”. În latura astalaltă cum stăm noi, fraţilor iubiţi şi surori scumpe? Cum stăm cu îngrijorările vieţii acesteia? Nouă ne e scris, pentru că, atunci când se-apropie sfintele sărbători ale Paştilor şi chiar şi ale Rusaliilor şi ale Crăciunului, tremurăm cu ochii prin vitrine… şi ne cumpărăm, să fim şi noi „ca lumea”. Şi-atunci ce facem? Ce facem? Am răsuflat mai ’nainte, că noi nu ne-mbuibăm cu mâncare şi cu băutură – şi ăsta-i adevărul! Dar cu celelalte ce facem? Cu-ngrijorările vieţii acesteia ce facem? Ce facem, că nu ştiu… nu ştiu, dacă ne-ar pune cineva în cântar cu unul din lume, dacă am trage mai mult sau atâta cât el, dacă nu cumva [mai puţin].
Mi-aduc aminte că odată treceam de la Hunedoara la Simeria cu trenul, pe la douăsprezece vreo fără zece minute şi un frate din părţile noastre (dacă vi l-aş spune, mulţi îl cunoaşteţi) mă face atent şi zice: «În compartimentul acesta cântă nişte (…) „fraţi”». Ascultam cântarea, dar era închis compartimentul şi nu se auzeau bine cuvintele. Şi s-a întâmplat că, tocmai în faţa celor mai puternice lumini din faţa gării din Simeria, când am sosit, din compartimentul acesta ies două tinere voinice. Cu capul gol… cu un tânăr lângă ele. Le-am văzut că au ieşit de-acolo de unde spunea fratele: «Aci cântă… nişte „fraţi”». Şi zic:
– De la adunare veniţi?
S-au uitat lung la mine, au întârziat cu răspunsul şi-apoi [una] zice:
– De la… Hunedoara.
– Da? De la Hunedoara veniţi?
– Dar de ce vrei să ştii?
– Eu credeam că veniţi de la adunare.
– Şi dacă venim de la adunare ce-i?
– Foarte bine dacă veniţi de la adunare, zic. Da’ aşa?
Şi una se prinde de păr, cea mai vlăjgană, cea mai voinică, şi zice către mine:
– Şi ce are credinţa cu părul meu?
– Da? Dacă credinţa, în cele din afară, n-are nici un drept să se-amestece, atunci, iubita mea, pune mâna şi pe ultima haină şi dă-o jos. Şi umblă aşa, dacă credinţa n-are ce să-ţi spună!
Iubiţilor! Să nu ne-nşelăm! „Şi cu îngrijorările vieţii acesteia” să nu se îmbuibe inima voastră. Când noi ne tot gândim mereu ce pantofi să ne mai cumpărăm, ce cizmuliţe, ce jachetă, ce haine, ce cutare, ce cutare… ce cutare, ce pălărie sau mai ştiu eu ce… ce geantă, oare nu-i frământată viaţa noastră?
Aseară am auzit undeva, într-o adunare, spunându-se: „Daţi voie untului-de-lemn să vă frământe viaţa; Duhului Sfânt să vă frământe viaţa!”.
De ce laşi ca îngrijorările vieţii acesteia, duhul lumii acesteia, duhul cel rău, duhul cel viclean, duhul cel nesătul şi nestatornic să-ţi frământe viaţa ta? Că ţi-a frământat-o destul, prea destul şi prea mult, atunci când nu L-ai cunoscut pe Domnul Iisus. Atunci când nu L-ai cunoscut pe Hristos! Atunci ţi-a frământat peste măsură de mult viaţa. Acuma dă-i voie… dă-i voie Duhului Sfânt să găsească destindere în viaţa ta, în fiinţa ta, în inima ta. Să lucreze Duhul Sfânt, să poată lucra liber, să poată lucra nestingherit, să poată lucra aşa cum doreşte El şi cum vrea El să te facă într-adevăr să semeni cu Dumnezeu, despre Care spui că este Tatăl tău: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
