9 februarie  – Psalmul 20, vers 1

Ca să te poată asculta Dumnezeu când te rogi tu, ca să poată El lua aminte la cererile tale, ca să-ţi poată răspunde cu bunătate şi cu grabă Dumnezeu, mai ales în ziua necazului şi a primejdiei, când Îl chemi, strigând îngrozit după ajutorul Lui, — ca să te poată asculta El, aceasta este un mare dar şi har de la Dumnezeu. Este o minune şi o binefacere deosebită şi personală. Dar aceasta cuprinde în ea şi o mare obligaţie pentru acela căruia i se face acest mare har de la Dumnezeu.

Bunătatea arătată de Dumnezeu faţă de acest om îl obligă pe acesta să-L iubească şi să-L asculte şi el pe Dumnezeu mai presus de orice. Se cere de la el o rupere totală cu orice neascultare şi libertate faţă de Dumnezeu. Acesta nu este numai o îndemnare spre pocăinţă (Rom. 2, 4), ci este şi o puternică obligaţie la aceasta.

Se cere dovada recunoştinţei adevărate şi statornice faţă de binefacerile Domnului şi întoarcerea sufletului spre Hristos totdeauna cu mulţumire şi cu ascultare (Luca 17, 15-17). Aceasta este condiţia pe care Hristos o pune fiecăruia din noi şi pentru alte binefaceri viitoare (Prov. 1, 24-28; Isaia 1, 15; Ioan 9, 31). Ca să te asculte Domnul când strigi către El şi să-ţi împlinească rugăciunea, deşi până în clipa aceea tu ai trăit în neascultare de El, să ştii că este un lucru şi mai mare şi cuprinde în el o răspundere şi o datorie şi mai mare de a intra în ascultarea lui Dumnezeu.

Vai de acela care uită acest lucru îndată ce Dumnezeu l-a izbăvit! Căci nu pe Dumnezeu Îl înşală un astfel de om nesocotit, ci se înşală pe sine: va ajunge într-o nenorocire şi mai mare şi nu va mai fi cine să-l scape. «Dacă păcătuieşti, ce rău Îi faci lui Dumnezeu, dacă înmulţeşti răutăţile tale, cu ce-L atingi pe El?» (Iov 35, 6). Te plângi împotriva răutăţilor altora, dar nu zici: Doamne, Binefăcătorul meu, Care îmi trimiţi cântări de veselie în mijlocul nopţii, cât de mult Te-am uitat… (Ps. 77, 6).

Să tot mai strige un astfel de om, că Dumnezeu nu-i va răspunde… Să-L tot cheme, căci nu-l va asculta (Prov. 1, 28; Isaia 1, 15). Pentru că mânia Lui nu pedepseşte îndată, nu înseamnă că puţin Îi pasă Lui de nelegiuire (Iov 35, 6-15). Deci pentru ca să te mai asculte Domnul când vei avea iarăşi nevoie de El, nu uita, întoarce-te îndată la El. Întoarce-te cu lacrimi de pocăinţă şi mulţumire, făgăduindu-I şi dându-I din toată inima ta viaţa şi ascultarea sufletului tău. Pe totdeauna.

Dar multe din rugăciunile noastre, deşi sunt strigate cu lacrimi şi sunt ascultate de Domnul, rămân totuşi neîmplinite… Multe din dorinţele noastre Dumnezeu nu le realizează, deşi ne rugăm cu mare stăruinţă, adeseori, pentru împlinirea lor…

Credinţa înţeleaptă trebuie să ne sfătuiască atunci că este mai de folos pentru noi să nu se împlinească astfel de rugăciuni şi dorinţe, oricât de fierbinte le-am cerut. Să nu socotim neîmplinirea lor ca o pagubă pentru noi, ci tocmai ca un bine. Căci Dumnezeu nu ne ascultă tocmai pentru că ceea ce Îi cerem nu este spre bine, ci ar fi spre rău pentru noi.

Dumnezeu ştie viitorul şi-l cunoaşte mai bine decât noi. De aceea trebuie, chiar şi după o astfel de cerere neascultată, să-L iubim şi să-I mulţumim lui Dumnezeu. El Singur ştie ce nenorociri ar urma pentru noi sau pentru alţii, dacă ar asculta ceea ce Îi cerem atunci.