„Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Tim 4-10).
Binecuvântat este poporul şi neamul acela în care au vieţuit oameni sfinţi, care şi-au pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, şi fericiţi sunt toţi aceia ce caută să le urmeze credinţa şi viaţa. În toată activitatea sa de mărturisitor al Evangheliei, Sfântul Pavel se dă pe sine exemplu şi model tuturor, mai cu seamă ucenicilor săi, pe care i-a îndrumat cu multă dragoste, dar îi şi dojeneşte cu blândeţe (cf. I Cor 4, 10-16) pe cei care urmăreau slava şi cinstea omenească, arătându-le o altă cale mai înaltă, calea celor care sunt prigoniţi pentru Hristos, iar suferinţa, bătăile şi dispreţul sunt mărgăritare obligatorii pentru cei care vor să-L urmeze pe Mântuitorul Iisus.
Sfinţii au strălucit mai tare atunci când, puşi la încercări, au ieşit din „foc” nevătămaţi, ei au primit tărie din Jertfa Mântuitorului care a suferit pentru noi toţi.
Cum ne raportăm noi, cei de azi, la suferinţa şi curajul sfinţilor înaintaşi? Noi, cei de azi, care suntem atât de sensibili, plini de sine, vulnerabili, iar când cineva îndrăzneşte să ne acuze chiar şi cu un singur cuvânt, reacţionăm imediat, arătând tuturor că suntem drepţi şi înţelepţi…
Încercările de „foc” din care sfinţii au ieşit nevătămaţi nu pot fi puse alături de prea puţinele noastre încercări din care mereu ieşim vătămaţi. De cele mai multe ori, ne-am dori un Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră. Ne este greu să înţelegem că noi trebuie să ajungem la Chipul şi asemănarea cu Dumnezeu.
Întocmai ca şi sfinţii Săi, părinţii noştri. Dar nu! Dumnezeu nu poate fi ca noi, pentru că El este iubire desăvârşită şi această iubire acoperă toate neputinţele şi slăbiciunile noastre. Dumnezeu acceptă să-I dăm toate păcatele noastre şi, în schimbul lor, ne dă iertare şi binecuvântare. Noi îi dăm vorbe, şi El ne dă hrană la bună vreme, noi facem promisiuni pe care adesea nu le împlinim, şi El totuşi Se bucură, însoţindu-ne pe cale. Ce pildă frumoasă ne-a fost nouă Părintele Iosif, aşa cum Sfântul Pavel a fost pentru Timotei, Tit, pentru cei din Corint, pentru toţi… „Dragă Dorz, eu nu pot fi altfel” spunea Părintele Iosif atunci când, tânăr fiind, fratele Traian îl însoţea în călătoriile sale. Dragi fraţi şi surori de toate vârstele, merită măcar să încercăm să trăim aşa cum au trăit părinţii noştri şi dacă, la sfârşit, vom constata că nu am reuşit, măcar vom avea mulţumirea că am încercat.
„Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim 4-14).
„Hotărât în darul ce-l aducem de la sfinţire, trebuie să punem şi noi ceva. Darul ce ni se dă prin hirotonie, ne leagă prin veacuri de-a rândul cu Mântuitorul şi cu Apostolii Săi… Darul nu rămâne în hainele de pe tine, ci el trebuie dus cu noi în viaţă, să ne vadă toţi că avem darul, prin purtările noastre; prin vorbele şi faptele noastre să ne arătăm darul… Darul nu se poate lua, după cum zic canoanele: dar de la cine nu l-a simţit şi nu l-a aprins, nu mai trebuie luat. Nu mai este nevoie: la pierdut neluat.” (A doua predică a Părintelui Iosif la 10 ani de preoţie). Nenumărate minuni a săvârşit Harul prin cei care au fost chemaţi la această slujire, atunci când Darul a fost pus în lucrare pentru mântuirea aproapelui.
„Prin cele trei Taine – Botezul, Mirungerea şi Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, administrate –, toţi cei botezaţi devin purtători ai preoţiei universale: viitorul preot, prin hirotonie, însă şi-a asumat şi calitatea de purtător al preoţiei speciale. Mireanul are preoţie sfântă, preotul are preoţie sfinţitoare. Cel dintâi a primit darul Sfântului Duh, cel de al doilea îl şi transmite. Amândoi însă sunt factori activi în viaţa Bisericii.” (Cartea deschisă a Împărăţiei – Arhiepiscopul Bartolomeu Anania). Ce mare onoare, dar şi răspundere avem noi, cei care am devenit încă de prunci ostaşi ai lui Hristos… Putem fi ostaşi pasivi sau activi, depinde de fiecare în parte cum pune în lucrare darul Duhului Sfânt. Părintele Iosif ne-a chemat la Oaste să fim mădulare vii, să luptăm noi înşine cu păcatul, dar să-i ajutăm şi pe alţii să facă la fel. Mă tem, însă, că mulţi dintre noi am rămas cu numele de „ostaş”, iar cu fapta slujim mai mult trupul, sufletul rămânând stingher.
„Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi” (Apoc 2, 5).
Cuvântul Domnului ne avertizează că azi putem să ne întoarcem. Să ne amintim de promisiunile făcute la sfântul Legământ şi să urmăm cartea sfinţilor pentru ca împreună cu ei să gustăm din Pomul Vieţii, din Raiul Lui Dumnezeu. Amin.
Samuel PLOSCARIU
din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXX, nr. 5 (1190) 28 IAN.-3 FEBR. 2019