Cei care suntem, astăzi, mai în vârstă ne aducem aminte cu nostalgie de sfințenia și frumusetea marilor sărbători de odinioară. Înainte de Praznicul luminos al Nașterii Domnului, auzeai colindele, minunatele noastre colinde, care te aduceau, parcă, în jurul ieslei sfinte. Simțeai că pacea și bucuria, înstelate peste Betleem, coborau și în casa și în inima ta, iar glasul colindătorilor se unea, din înalt, cu acela al îngerilor care le aduceau păstorilor Vestea cea Mare care a despicat Istoria în două, făcându-ne să numărăm anii, în Era Nouă, de la Hristos…
Iar Anul Nou, cu Plugușorul lui străvechi, aducea imaginea în care gospodarul își expunea, parcă, în versuri limpezi, luminate de bucuria începerii unui nou an, toate gândurile bune și simțămintele curate pe care le va semăna în brazda anului ce vine. Chiar și în obiceiurile de Anul Nou era măsură și bunăcuviință, dimensiuni specifice pentru psihologia poporului nostru, pe care le-a păstrat luminate de credinta lui în Dumnezeu, în ciuda unei istorii atât de încercate și zbuciumate. Numai un popor cu suflet sănătos, pe care greutățile și suferințele l-au călit, poate spune cu o resemnare luminată de credința în Dumnezeu și cu o senină împăcare și nădejde într-un viitor mai bun: „N-a fost să fie! N-a fost acum, dar Dumnezeu, crezând în El cu putere, căci El este un Dumnezeu al dreptății, va aduce ziua când, și pentru noi, realizarea în Istorie va fi să fie!”
Dar, vai, din nenorocire, realitatea zilelor noastre e cu totul alta! Ne aducem aminte de poezia poetului Vasile Bob-Fabian, Moldova în anul 1821, în care spunea, printre altele: „S-au întors mașina lumii, s-au întors cu capu-n gios /și merg toate dimpotrivă, anapoda și pe dos. /Soarele de-acum răsare, dimineața, la apus/Și apune dinspre sară, către Răsărit, în sus„. Într-adevăr, unde s-a mai pomenit ca, în ajunul și în ziua de Crăciun, să se umble cu Capra, cu Ursul și cu alte obiceiuri ce țineau doar de anumite datini ale Anului Nou! Ba, mai mult, sub influența violențelor văzute pe micul ecran, ne este dat să auzim, în seara de Ajun, pocnituri, zbierete de fanfară, jocuri și chiuituri care n-au nimic de-a face cu Praznicul sfânt și luminos al Crăciunului… Sunt acestea manifestări anticreștine, nefirești din punct de vedere creștin, care alungă toată sacralitatea acestui Praznic respectat și îndrăgit de părinții, moșii și strămoșii noștri.
Nu mai vorbim de cele ce se petrec în ajunul și în zilele de Anul Nou. Parcă te afli în plin război. Orașele și satele românești devin atunci câmpuri de luptă: pocnitori, țipete, râsete și victime, nu cu zecile, ci chiar cu sutele în întreaga Românie!…
În zilele noastre, diavolul și oamenii lui au ajuns să gestioneze marile sărbători creștine. E unul din aspectele secularizării ce se petrece azi sub ochii noștri indiferenti sau chiar lacomi de a-și manifesta apetitul pentru asemenea spectacole deșănțate.
Așa-zisul Revelion ar trebui să fie prilejul unui amănunțit și profund examen de conștiință, care să ducă la schimbarea și înnoirea vieții noastre În anul în care intrăm. Psalmistul David Îi cerea lui Dumnezeu: „Învață-ne să socotim bine zilele vieții noastre, ca să ne îndreptăm spre înțelepciune!” (Ps 89, 54).
În Noaptea de Anul Nou, 1923, un umil preot originar din Munții Apuseni, aflat la Sibiu, ca duhovnic la Academia de Teologie, stătea cu Sfânta Scriptură în față și își făcea un sever examen de conștiință, chemând la judecată anii săi în care a slujit ca preot al Bisericii lui Hristos. Tocmai atunci, pe când își analiza roadele duhovnicești, un cârd de bețivi trecea pe sub geamul său, zbierând cele mai nesăbuite cântece de pahar, înjurând și scoțând din mințile turmentate de alcool cele mai respingătoare dejecții. A căzut atunci Părintele pe genunchi cu sufletul zdrobit de mâhnire și a cerut Domnului Iisus îndrumarea pentru acest neam ticăloșit. În noaptea aceea, s-a născut ideea înfiintării unui detașament de voluntari, care să lupte impetuos împotriva păcatelor, ajutându-l pe fiecare creștin să devină un „miles Christi” – „ostaș al lui Hristos”. Căci și azi, ca în vremea creștinismului primar, e nevoie de o „Militia Christiana” – „Oastea Domnului”, care să declare război păcatelor și să aducă un vânt de primăvară religioasă în țara de la gurile Dunării…
Iubite suflete, cum te-ai aflat tu în pragul acestui An Nou? Pe genunchi, sub Crucea lui Hristos? Sau în chefuri și păcate, respingând pe Hristos și Biserica Lui? Chibzuiește bine!…
Iisus Biruitorul, nr. 3/2006
Sursa: Cruce și Înviere / Gheorghe Precupescu / Oastea Domnului -Sibiu, 2008
