(…) Spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Har după har a venit peste noi”. Mulţumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu! Mulţumim din toată inima Domnului că ne-a învrednicit de această scumpă bucurie pe care n-o vom uita până vom trece de aici în veşnicie. Domnul ştie când vom putea, într-un număr aşa [de mare], să ne mai vedem; când va fi să ni se mai împlinească visurile de ani de zile, cum ni s-au împlinit acum! Însă atunci când vom sfârşi cu bine călătoria aceasta, credincioşi şi statornici, ne vom întâlni la Nunta aceea, în dimineaţa fără nori. În dimineaţa când nu ne va întrerupe nimic bucuriile noastre. Când nu va mai trebui să plece trenul cu despărţirea… Când nu vor mai fi vânturi şi ploi. Când turturica aceea din crăpăturile stâncii – care astăzi îşi arată puţintel glasul, care, după ani de zile, astăzi a început să cânte – în veşnicie nu-şi va înceta cântarea niciodată, atunci bucuria copiilor Săi va fi deplină, iubiţilor. Acolo nimic nu ne va mai tulbura bucuria noastră. Nimeni nu va strica, nimic nu va strica dragostea şi bucuria care ne-au legat o viaţă întreagă şi ne-au ţinut credincioşi şi statornici aici unde L-am primit pe Domnul Iisus; sau, mai degrabă, aici unde ne-a aflat El pe noi, Acela care ne-a căutat, Acela care a umblat după noi, Acela care este veşnic călător, Domnul Iisus, slăvit să fie Numele Lui! A căutat inima noastră şi ne-a trezit într-o vreme când eram deasupra gropii, cum spune poetul drag. Când eram deasupra gropii şi era să cădem, slăvit să fie Numele Domnului Iisus, Care atunci a pus mâna pe noi: „Stai, omule! Nu mai merge mai departe!”. Iar de atunci înainte ne-a purtat mereu pe braţele Lui dragi şi scumpe. Cu lovituri, cu ocări, cu batjocuri, cu fel de fel de căderi, dar rămânând credincioşi şi statornici lângă El, aşa cum arată Părintele Iosif: „Eu voi rămâne pe un Nebo, dar turma aceasta mică va înainta mereu prin pustiu, spre ţara cea scumpă a făgăduinţei”.
Întotdeauna, iubiţii mei, să mergem ca printr-un pustiu prin lumea aceasta, spre ţara cea scumpă care ne aşteaptă dincolo de hotarele acestei lumi. O, ce bucurie va fi acolo, dacă de aici, unde este aşa de trecătoare şi vremelnică bucuria şi întâlnirea noastră, parcă nu ne-am mai despărţi! Ne simţim ca pe un Tabor, ne simţim aşa cum se simţeau acei trei ucenici atunci cu Domnul Iisus. Nu s-ar mai fi despărţit ei de-acolo niciodată, atâta bucurie era în inima lor.
Dar, vai, după bucuria aceea a trebuit să vină Golgota, a trebuit să vină şi suferinţele, a trebuit să vină „clipa când veţi pleca fiecare la ale voastre – cum le spune Domnul Iisus – şi pe Mine Mă veţi lăsa singur”. Parcă aşa a trecut şi peste Lucrarea aceasta vremea: a fost odată un Tabor minunat, când eram înconjuraţi de mulţimi, cum a arătat David în psalmii lui. Eram înconjuraţi de mulţime şi mergeam spre Casa Domnului. O, ce Tabor scump a fost atunci şi netulburat de nimeni! Bucuria noastră era întreagă. Dar, vai, a trecut o vreme şi a venit Golgota. Şi a trebuit să purtăm ocara şi suferinţa împreună cu Acela care a fost batjocorit şi ocărât de oameni; cu Acela care a fost dispreţuit. Dacă El a plecat înaintea copiilor Săi pe drumul acesta, desigur, şi pe copiii Lui i-au aşteptat aceleaşi lucruri. Dacă cu Stăpânul, cu El, cu lemnul verde, au făcut ei acestea, apoi şi cu cel uscat vor face la fel. Aşa au făcut.
Dar slăvit să fie Dumnezeu Tatăl că, după cum ei au crezut atunci când pe Domnul Iisus L-au îngropat în groapa aceea de-acolo şi au pus o piatră mare la uşa mormântului, şi pecete, şi străji lângă ea, zicând: „E mort pe totdeauna răzvrătitul acesta”, aşa au spus vrăjmaşii şi despre Lucrarea aceasta măreaţă: „E gata cu ea! Nimic nu se mai alege de ea!…”.
O, dar ce minunat lucrează Dumnezeu! Uitaţi-vă, că nu-i gata cu ea!… A venit primăvara parcă! Se împlinesc cuvintele din Cântarea Cântărilor şi parcă se aude glasul Domnului Iisus: „Scoală-te, iubito, şi vino, frumoaso! Scoală-te tu, aceea care plângi, că a venit vremea să cânţi! Tu, aceea care ai dus dorul fraţilor, uite, a sosit vremea să ne-ntâlnim!… Ieşi din crăpăturile stâncilor, ieşi din ascunzătoarea în care ai fost! Deschide-ţi uşile şi ferestrele care ţi-au stat închise atâţia ani de zile, că a sosit vremea cântării şi se aude glasul turturicii pe câmpiile noastre…”.
Inima ni se umple de bucurie şi n-am putut să ne despărţim înainte de a ne bucura din plin lângă harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu de care am fost învredniciţi.
Noi să-L rugăm pe Domnul, să-L rugăm mereu, întotdeauna şi în toată vremea, ca să ne ţină El credincioşi şi statornici aici, ca odată şi-odată, când vom sfârşi această călătorie, să putem să ne bucurăm în veşnicie cu toţi aceia pe care i-am iubit aici şi [cu care] poate n-am avut ocazia să ne întâlnim… Ne-am purtat mereu pe braţele de rugăciune… I-am cerut mereu Domnului (cum am spus într-o poezie), i-am cerut mereu Domnului şi Domnul ne mai trimite câte unul din când în când, spre bucuria noastră, spre întărirea noastră, spre desăvârşirea Bisericii Lui vii, care-L aşteaptă pe Mirele ei drag mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa.
Noi îi încredinţăm pe fraţii noştri dragi că aici unde Dumnezeu ne-a chemat, aici unde Dumnezeu ne-a aşezat, vom căuta să rămânem şi pe mai departe, credincioşi şi statornici în Lucrarea aceasta, în Biserică, aici unde am fost chemaţi, arătând lucrurile lui Dumnezeu aici în locul acesta. Ridicând numele lui Iisus mai sus ca orice nume. Pentru ca în Numele Lui să se plece aici, în locul acesta, orice genunchi şi orice limbă să dea slavă lui Dumnezeu.
Vom căuta să păstrăm Lucrarea aşa cum am primit-o şi noi: curată. Aşa s‑o primească şi copiii noştri, şi nepoţii noştri, şi… până se va sfârşi acest pământ în veşnicie, va rămâne mereu curată, aşa cum am primit-o de la sfântul nostru înaintaş care ne-a dat o pildă de credincioşie şi o dovadă în toate lucrurile. Deşi avea tot dreptul să se laude că a făcut o lucrare măreaţă într-o ţară întreagă sau aproape într-o lume întreagă, totuşi el s-a făcut un pitic aşa de mic lângă roata aceea a Duhului Sfânt care învârtea moara acestei Lucrări. O, ce pildă de smerenie! Dacă am putea şi noi să ne facem aşa mici, mici de tot, şi să lăsăm lucrarea Duhului Sfânt să fie condusă de El! Să vedem atunci har, să vezi atunci bucurie, să vezi cum ne saltă inimile de bucurie în adunare şi câtă binecuvântare vom putea să simţim atunci!
Să-L lăsăm dar pe Acesta, pe Iisus, Mântuitorul nostru drag, să fie conducătorul vieţii noastre şi acuma şi ne vom bucura de roadele noastre în veşnicie.
Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi. Dumnezeu să binecuvânteze şi să răsplătească fraţilor noştri de la Haţeg, din Ardeal, care ne-au cercetat de atâtea ori! Dumnezeu să le răsplătească oboseala lor – şi le va răsplăti, căci nu este nici un pas făcut pentru Domnul care să nu fie răsplătit. Şi clipele acestea, şi nopţile acestea… Am auzit pe cineva că a jertfit două nopţi pentru Dumnezeu. Da, tare bine! În cartea Lui de aducerea aminte vor fi scrise şi nopţile acestea. „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul, aceia care se adunau adesea unii cu alţii, şi o carte de aducere aminte a fost scrisă.”
Dumnezeu să-L binecuvânteze pe fratele Traian… Dumnezeu a hotărât să împlinească tot visul nostru de ani de zile, căci, vă spun, am zis aşa: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău”, cum a spus dreptul Simeon în ziua aceea. L-am purtat mereu în inimile noastre şi pe braţele noastre de rugăciune şi iată că Dumnezeu a adus şi clipa aceasta binecuvântată.
Noi Îi mulţumim Domnului… şi parcă nu suntem în stare nici să-I mulţumim de-ajuns pentru tot ceea ce a făcut El pentru noi. El să ne binecuvânteze şi să-i răsplătească fratelui toată oboseala aceasta care a făcut-o până aici şi dragostea cu care ne-a iubit. Ştiu că ne-a iubit… A dorit aşa de mult şi dânsul să ne vadă. De când nu l-am văzut, a îmbătrânit mult… Cum a spus… i s-a încreţit pielea pe obraz şi a îmbătrânit… Dar, slăvit să fie Dumnezeu că El bătrânilor Săi le dă tărie şi putere ca celor tineri, ca să alerge pe cărările Lui. Ca să vestească Cuvântul Lui şi Adevărului Lui.
Dumnezeu să binecuvânteze şi tineretul acesta care în seara aceasta a făcut un legământ cu Domnul. Dumnezeu să-i întărească, să rămână credincioşi şi statornici. Nu acesta este principal, că au făcut un legământ, ci lucrul principal este cum vor păstra acest legământ până la capăt. Cum îşi vor aduce aminte de seara aceasta. Este seara Sfântului Ilie, când s-au întâlnit ei cu Dumnezeu; când numele lor au fost scrise în ceruri. Destul au fost scrise pe pământ! Numele lor este scris în ceruri, dacă vor rămâne credincioşi şi statornici aici unde L-au primit pe Domnul. Să-şi aducă aminte că au avut un har deosebit aceşti tineri. O, câţi ar fi vrut să aibă aşa ceva şi n-au avut… O, câţi ar fi vrut ca măcar fratele Popa Petru să fie [de faţă] la legământul lor, dar nici dânsul n-a fost… Dar fratele Traian!… Slăvit să fie Dumnezeu Tatăl că a [revărsat] un har aşa de minunat peste fraţii noştri tineri. De aceasta să-şi aducă aminte, că seara aceasta este o seară deosebită din viaţa lor. Orice se va întâmpla, oricine va căuta să-i abată de pe calea Lui, chiar şi părinţii sau oricine ar fi ei, nimic să nu fie în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu. Nimeni, niciodată să nu fie în stare să ne despartă de dragostea Lui. Noi ascultăm de părinţi în măsura în care Îl ascultăm pe Dumnezeu. Dar când ei vor să ne despartă de Dumnezeu, apoi atunci nu-i mai ascultăm; nici nu suntem obligaţi să-i mai ascultăm. Îi ascultăm numai până aici, încât să nu ne despartă de Lucrarea şi de dragostea lui Dumnezeu. Pentru nimic în lume, pentru orişice, nu vom fi în stare să călcăm în locurile rele ale păcatului, de aici înainte, de când L-am cunoscut pe Domnul. Pentru nimic în lume nu vom fi în stare să ne despărţim de acest Prieten scump pe care în seara aceasta L-am luat ca să mergem cu El pe lumea aceasta. E aşa de greu singur. Cel ce a fost singur pe lume ştie cât este de greu să mergi singur. Cine a fost străin ştie cât e de greu printre străini. Cine n-a avut casă unde să-şi plece capul ştie cât e de greu să n-ai o locuinţă. Dar ştie şi El, Acela care a fost singur şi străin, şi de-aceea vrea să ne însoţească. Este Prietenul cel drag, dragii mei, Care ne va însoţi în toată călătoria noastră şi nu ne va părăsi, dacă nici noi nu-L vom părăsi pe El; dacă vom ţine la El ca la un prieten şi acolo unde nu Se duce Prietenul nostru nu vom păşi nici noi niciodată. Atunci când păcatul va căuta să ne îndemne la un lucru oprit, ne vom întreba dacă prietenul nostru va putea merge cu noi acolo. Şi, dacă nu, ne vom trage înapoi.
Dumnezeu să binecuvânteze Lucrarea aceasta măreaţă în care am fot chemaţi şi El să meargă mai departe cu ea, până când vom ieşi din pustiul acesta, vom trece pe ţărmul celălalt, în împărăţia dragostei Lui, unde ne vom întâlni cu toţi cei dragi… şi cu Părintele Iosif. Acolo va fi bucuria noastră deplină, când îşi va vedea el copiii sufleteşti cărora le-a trimis atâtea sfaturi, în întreaga ţară, când va vedea el statornicia copiilor săi. O, câtă bucurie va fi acolo! Dar Domnul Iisus şi toţi cei de sus, cât se vor bucura atunci!
Slăvit să fie Dumnezeu şi-n seara aceasta! Amin.
O parte dintr-o vorbire a fratelui Gheorghe Mihuţ (Ezeriş), de la o nuntă din Banat – anii ’80
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 / vol. VI
