Home Scriptura și bătrânii se unesc la cuvânt și fericesc pe cei ce se nevoiesc a tăia patimile

Scriptura și bătrânii se unesc la cuvânt și fericesc pe cei ce se nevoiesc a tăia patimile

Scriptura și bătrânii se unesc la cuvânt și fericesc pe cei ce se nevoiesc a tăia patimile

AVVA DOROTEI
CUVANTUL 11
SA TAIEM PATIMILE DEGRABA PANA NU NE OBISNUIM CU ELE

        Fratilor, luati aminte cum sunt lucrurile si va paziti sa nu va trandaviti, ca o mica lene la inceput, in cele din urma, ne duce la mare primejdie.

        Deunazi, am mers la un frate sa-l vad si l-am gasit bolnav. Intrebandu-l ce are, mi-a spus ca l-au prins frigurile spate zile si au trecut patruzeci de zile si tot nu poate sa-si vina in fire. Vedeti, fratilor, la cata ticalosie ne aduce lenea si nepaza? Din inceput nu baga cineva de seama un lucru mic si i se intampla din aceasta o mica neputinta, dar fiind din fire neputincios si slab, multa vreme nu poate sa se indrepte. Numai sapte zile l-au prins frigurile pe acel ticalos frate, si iata, in atatea zile nu poate sa-si vada sanatatea.
        Asa este si boala sufleteasca. Pacatuieste cineva un pacat mic si multa vreme patimeste ticalosindu-se si nu se poate izbavi de dansul altfel decat numai prin ajutorul doctorului, si prin doctorii. Si macar ca la boala trupeasca gasim multe pricini, sau ca doctoriile fiind vechi nu folosesc, sau ca doctorul este neinvatat si din nestiinta da alta doctorie in locul alteia, sau ca bolnavul nu pazeste ceea ce i-a poruncit doctorul. Dar la suflet nu este asa. Ca nu putem zice ca doctorul este neinvatat, nici ca n-a dat doctoriile ce se cuvin. Caci Hristos este doctorul sufletelor noastre care stie toate si la fiecare patima da doctoria cea folositoare si tamaduitoare. Adica la trufie – poruncile smereniei; la neinfranare – ale postirii; la iubirea de argint, ale milosteniei. Si in scurt, la fiecare patima are poruncile cele cuviincioase oranduite spre tamaduire, caci este doctor iscusit, iar doctoriile ii sunt folositoare, ca sunt totdeauna noi si proaspete si niciodata nu se invechesc, ci cu cat se intrebuinteaza, cu atat se innoiesc. Astfel nu este nimic care sa poata opri tamaduirea sufletului, decat numai nepaza noastra.

        Deci, fratilor, sa ne sarguim pana avem vreme, sa nu ne lenevim a face bine, ca sa aflam ajutor in vremea ispitei; sa nu cheltuim viata noastra in zadar. Din atatea cate auzim, ma mir ca nu ne ingrijim, ci toate le defaimam. Iata, vedem cum unii dintre noi se rapesc din aceasta viata si cum nu ne punem silinta sa ne indreptam, stiind prea bine ca putin cate putin ne apropiem si noi de moarte? Iata, de cand vorbim, au trecut doua sau trei ceasuri, care s-au scazut din viata noastra si ne-am apropiat de moarte. Apoi, cum nu ne infricosam, ci pierdem in zadar vremea? Cum nu ne aducem aminte de cuvantul batranului acela ce a zis: ca de va pierde cineva aur sau argint, poate iarasi sa-l puna la loc, iar vremea de o va pierde, in zadar, nu o mai poate castiga. Cu adevarat va veni vremea sa cautam un ceas al vremii acesteia si sa nu-l gasim. Oare cati doresc sa asculte cuvantul lui Dumnezeu si nu se invrednicesc? Iar noi auzind atatea invataturi, nu le bagam in seama ca sa ne sarguim. Dumnezeu stie cat ma mir de nesimtirea sufletelor noastre: ca putand sa ne mantuim, noi nu voim. Putem sa ne taiem patimile noastre cat sunt mici si nu ne silim, ci le lasam de se intemeiaza si se intaresc asupra noastra, poate pentru ca sa ne ostenim pe urma foarte mult si sa nu putem sa le taiem! Ca precum v-am zis de multe ori, alta este a dezradacina o buruiana mica, care lesne se smulge si alta este a dezradacina un copac mare intemeiat.
        Oarecand, un batran din cei mari a iesit cu ucenicii sai la un loc unde erau multi chiparosi si mici si mari si zice unuia dintre ucenicii sai: “Scoate din radacina acest chiparos mic!”. Si indata acel frate, numai cu o mana apucandu-l, l-a scos cu multa lesnire. Si iarasi i-a aratat batranul alt chiparos mai mare decat cel dintai si-i zice lui: “Scoate-l si pe acesta”. Si apucandu-l cu amandoua mainile si clatinandu-l l-a tras cu putere si de abia l-a scos. Apoi i-a aratat alt chiparos mare, poruncindu-i ca sa-l scoata si pe acela. Si mult clatinandu-se si ostenindu-se, n-a putut sa-l dezradacineze. Vazand batranul ca singur nu poate, a poruncit si altui frate sa-i ajute si asa amandoi, cu mare osteneala l-au dezradacinat. Atunci le-a zis batranul: Vedeti? asa sunt si patimile, fratilor! Cat sunt mici, cu lesnire putem sa le taiem, de vom vrea, iar de ne vom lenevi nebagandu-le in seama ca sunt mici, se intaresc, si de abia cu multa osteneala vom putea a le taia. Iar de se vor intari cu totul si ne vor cuprinde, atunci singuri nu le mai putem dezradacina, oricat de mult ne-am osteni, daca nu vom avea, dupa Dumnezeu, pe cineva din sfinti ca sa ne ajute.
        Vedeti cata putere au cuvintele sfintilor batrani? David asemenea ne invata zicand: Fiica Vavilonului cea ticaloasa, fericit este cel ce va intoarce tie rasplatirea care ne-ai rasplatit, fericit este cel ce va zdrobi pruncii tai de piatra. Sa cercam aceste graiuri cu luare aminte. Vavilon inseamna tulburare, caci asa se talmaceste, de la Vavel ce este Sihem. Iar fiica Vavilonului este vrajmasia: ca sufletul intai se tulbura, apoi naste pacatul. O numeste ticaloasa, pentru ca rautatea, precum v-am zis si alta data nu are nici o fiinta din fire, nici stare, ci prin lenea noastra se face de acolo de unde n-a fost si iar prin silinta noastra se strica si piere. Deci zice fericitul David ca si cum ar vorbi cu rautatea: Fericit este cel ce iti va rasplati tie rasplatirea ce ne-ai dat-o. Sa vedem dar ce am dat si ce am luat si ce vrem sa rasplatim. Ne-am dat voia noastra si am luat pacatul. Drept aceea cuvantul fericeste pe aceia care ii va rasplati ei, adica pe cei care isi zdrobesc voia lor si intorc pacatul inapoi, parasindu-l. Apoi, mai zice: fericit este cel ce va prinde pruncii tai si-i va zdrobi de piatra. Adica fericit este acel care nu primeste dintru inceput nicidecum gandurile cele rele, cand inca sunt mici ca niste copii, ca sa nu creasca intr-insul si sa savarseasca rautate, ci degraba cat sunt mici, pentru a nu creste si a ajunge in varsta, ii prinde si ii izbeste de piatra, care este Hristos, adica ii prapadeste, nazuind catre Hristos.

        Vedeti cum si Scriptura si batranii se unesc la cuvant si fericesc pe cei ce se nevoiesc a taia patimile care sunt crude, inainte de a cerca durerea si amaraciunea lor.

        Drept aceea, sa ne silim, fratilor, ca sa castigam mila. Parintii au zis ca trebuie sa-si curateasca cineva stiinta in tot ceasul, cercetandu-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineata cum a petrecut noaptea si sa arate pocainta catre Dumnezeu, pentru tot ca a gresit. Iar noi, cei ce suntem mai mult gresiti, se cuvine a nu astepta pana seara, ci sa ne cercetam si la al saselea ceas din zi, cum am petrecut si ce am gresit si sa ne iscodim pre noi, nu cumva am zis vreun cuvant spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am vazut pe fratele meu facand ceva si l-am osandit, sau m-am scarbit de el, sau l-am grait de rau? Oare n-am cerut ceva de la chelar si nedandu-mi l-am ocarat sau am cartit? Oare cu cumva, nefiind bucatele bune, am grait cuvant spre infruntarea fratelui si m-am intristat? Sau mi s-a parut ca nu au fost bucatele bune si am cartit in gandul meu? Ca si cu cugetul de va tanji cineva este pacat. Si iar sa zic: oare nu cumva mi-a grait canonarhul sau alt frate si nu l-am suferit, ci m-am impotrivit. Asa avem datoria sa ne cercetam pe noi insine in fiecare zi cum am petrecut. De asemenea sa se cerceteze cineva pe sine cum a petrecut si noaptea, adica, de s-a sculat cu bucurie la slujba, sau de s-a ingreuiat asupra celui ce l-a desteptat, sau a tanjit. Ca trebuie sa se stie ca cel ce il desteapta la slujba mult ii foloseste si se face pricinuitor de mari bunatati, caci il desteapta ca sa graiasca cu Dumnezeu si sa se roage pentru pacatele sale si sa se lumineze. Drept aceea, mare datorie are cineva sa multumeasca unuia ca acestuia. In adevar, se cade sa-l socoteasca mare voitor de bine, ca printr-insul isi castiga mantuirea sa. Sa va spun pentru aceasta un lucru minunat ce am auzit de la un staret mare, care era inainte vazator. Stand in biserica el, indata ce incepeau fratii sa cante, vedea iesind din altar un oarecare imbracat cu haine luminoase, tinand in maini un vas cu mir si un miruitor cu care miruia pe toti fratii de-a randul. Ba miruia si stranile celor ce lipseau, ale unora numai, iar nu ale tuturor. Tot asa si la otpust il vedea ca iesea si facea asemenea. Deci, intr-una din zile cazand batranul la picioarele lui, l-a rugat sa-i arate ceea ce facea si cine este. Si ii zise lui: Eu sunt ingerul Domnului si mi s-a poruncit sa insemnez cu aceasta pecete pe cei ce vin la biserica de la inceputul slujbei si stau pana la sfarsit, carora li se da darul Sfantului Duh pentru silinta si cugetul lor bun. Batranul adaose: dar pentru ce miruiesti si stranile unora din cei ce lipsesc? Ingerul ii zise: Si fratii care sunt sarguitori si cu cuget bun, dar pentru vreo neputinta sau pentru vreo slujba sau ascultare n-au venit la biserica, cu blagoslovenia parintilor, desi lipsesc, si ei se invrednicesc de aceasta pecete, pentru ca, cu cugetul se afla impreuna cu cei ce canta in biserica. Iar pe cei ce puteau sa fie de fata si din lenea lor s-au indaratnicit, mi s-a poruncit sa nu-i insemnez, pentru ca ei singuri se lipsesc pe sinesi de acest dar.
        Pricepeti, dar, fratilor, de cate bunatati ne este pricinuitor fratele cel ce ne desteapta la slujba bisericii. Deci sa ne sarguim ca sa nu ne pagubim de pecetea ingerului. Iar de se va intampla sa se leneveasca cineva si altul il va indemna, nu trebuie sa se manie, ci mai degraba sa-i multumeasca celui ce ii aduce aminte.

AVVA DOROTEI
ÎNVĂŢĂTURI FOLOSITOARE DE SUFLET
(Editura BUNAVESTIRE Bacãu 1997)

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *