Poezie Traian Dorz

Scrisoare

– după Neemia 4, 4-20 –

Lui Nicolae Vonica, cel care împreună cu Ma¬rini şi cu mine eram „calfele lui Neemia”.
I-am scris aceasta după ce trecuse în „ta-băra cealaltă”, trădând voluntariatul Oastei.
Când i-am citit-o părintelui Iosif, el mi-a spus plângând sfâşietor: „Dacă nici aceasta nu-l va mişca pe Niculiţă, atunci inima lui s-a împietrit cu totul”.
Noiembrie 1937

Dragă frate Niculiţă, de-acolo din cătănie,
eu la ultima-ţi scrisoare n-avui vreme a-ţi mai scrie;
astăzi însă-ntors la luptă, îţi spun, orişicât mă doare,
că-mi primeşti, de data asta, poate ultima scrisoare.

Mai ţii minte despărţirea, când mă smulseră străinii,
bun-rămas când ţi-am spus ţie şi lui fratele Marini,
când ţi-am spus că jale multă şi durere mă doboară,
că vă-mbrăţişez atuncea poate cea din urmă oară?
– Am spus asta, Niculiţă, într-o clipă slabă, poate,
de-au putut să se-mplinească cum le presimţisem toate…

Din belşug mi-a fost cu spinii semănată-a mea cărare,
din belşug vărsat-am lacrimi singur prin dureri amare,
dar, oricât mi-au fost de crunte lacrimile şi urgia,
mi-au rămas mereu la suflet „calfele” şi „Neemia”.
Oricât îmi era pustia de amară şi sihastră,
m-am rugat adânc, de-oriunde pentru biruinţa voastră
s-aveţi voi putere-n luptă şi nădejde, şi credinţă
şi să rămâneţi statornici pân’ la marea biruinţă.
Cât de plină de lumină inima creştea în mine
când primeam din partea voastră veşti de biruinţă pline!

…Dar când azi mă-ntorc la luptă să-mi iau sabie şi daltă,
te-aflu, „frate” Niculiţă, în „oştirea ceealaltă”,
ţi-aflu spada şi mistria părăsite şi-aruncate,
iar bătrânul „Neemia” luptând singur pe cetate.
Şapte răni primite-n luptă cu durere îl sfâşie,
când tu-l laşi să lupte singur şi fugi – laş – de datorie.
Ţi-ai călcat pe conştiinţă şi pe inima slăbită
şi-ai luat această cale dureroasă şi greşită.
Fapta asta, Niculiţă, orişicui ar fi iertată,
ţie însă, nu se poate să se ierte niciodată.
– Tu ştiai prea bine unde-s adevărurile sfinte,
dar dreptatea şi iubirea le-ai vândut pe-un blid de linte.
Şi, cum ai făcut-o asta nu convins, ci dus de silă,
bietul, fostul meu tovarăş, lasă-mă să-ţi plâng de milă.

Orişicare zici că-i cauza care-aici ţi-a fost povaţă,
iată, azi, în câmpul luptei, hotărâţi stăm faţă-n faţă.
Şi, desigur că stăpânii, cu săgeţi înveninate
te-or sili să tragi în inimi de părinte şi de frate.
Tu vei face-o, Niculiţă, tot mai mult şi tot mai tare,
ca să le-mplineşti dorinţa, „să nu ieşi din ascultare”.

Când ţi-or porunci a trage, eu voi fi pe turn de pază;
tu cu grijă-atunci săgeata otrăvită-n arc ţi-aşază.
Eu îmi voi desface pieptul, să-mi vezi inima mai bine,
inima ce bate încă şi se roagă pentru tine.
Iar tu trage… Fă-ţi stăpânii de plăcere să tresalte,
– o poţi face şi pe asta după toate celelalte.
Când stăpânii îţi vor cere şi, de inima te lasă,
poţi să tragi în fiecare dintre cei ce-au stat la masă
lângă tine-n vremuri grele, însă binecuvântate,
când puteai gusta dulceaţa luptei dezinteresate,
însă nu-ncerca a trage în bătrânul Neemie,
n-ar putea să-ţi ierte Domnul – şi prea mult mi-ai cere mie.

Ţi-aş mai scrie, nu pot însă, inima cumplit mă doare
– asta, frate Niculiţă, cred că-i ultima scrisoare.

Cântările Luptătoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2005