Poezie Traian Dorz

SE LASĂ ÎNSERAREA

Se lasă înserarea şi-n blândul asfinţit
chemările de clopot coboară liniştit;
e-atâta sfântă pace prin văi şi peste sat
şi tainice îndemnuri mă cheamă la-nchinat.

Un glas ceresc şopteşte în sufletul meu iar,
să merg să-mi plec genunchii, să plâng lângă altar.
Să mergem la Vecerne îmi chem truditul gând,
să cerem îndurare Părintelui Preablând
şi peste tot amarul ce-n suflet am adus,
să cerem îndurare Preabunului Iisus.

Şi paşii grei mă poartă sfioşi şi osteniţi,
să cad în faţa Celui ce-ajută pe trudiţi.

Răsună încăperea sfinţitului Lăcaş
de zgomotul căderii truditului meu paş.
Mi-aprind sfios lumina şi cad lângă altar,
plângând cu lacrimi calde, mă rog sfios şi rar.

În fumul de tămâie, în plânsul de lumini
atât de blând e Domnul încununat cu spini
din chipul care-atârnă pe vechi iconostas,
când ruga mea se-nalţă şi tremură în glas.

…Ascultă, Doamne, plânsul umilului Tău sclav,
mi-e inima rănită şi sufletul bolnav,
aş vrea în mine iarăşi iubirea Ta s-aprind
ca para lumânării ce arde pâlpâind

şi-n inima-ngheţată, căldura Ta s-o strâng,
cu lacrimi calde pururi, la Crucea Ta să plâng
şi-ngenuncheat nainte-Ţi, Preabunul meu Stăpân,
în sfântă ascultare de Tine să rămân,
ca Tu să-mi mângâi dulce în orişice necaz
a mele răni din suflet şi plâns de pe obraz.

Sunt, Doamne, ca o frunză desprinsă de pe ram
şi Bun ca Tine-n lume pe nimeni nu mai am;
auzi-mă, Iisuse, când mâinile-mi înting
şi lacrimile, vale, pe-obraji mi se preling.

TRAIAN DORZ din ”Cântări Uitate”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014

Lasă un răspuns