Poezie

Se va desface-odată…

Se va desface-odată cortul
acesta ce se chemă trup,
a’ firii rădăcini simţi-vom
cum ni se smulg şi ni se rup.

Că scuturăm de peste aripi
şi de pe gânduri tot ce-i lut,
că într-o ultimă privire
întoarcem ultimul salut.

Că spunem ultimul adio
spre ţărmul ospitalier
ce ne-a adăpostit o clipă
iubirea noastră-n drum spre cer…

Şi diafan ne vom desprinde
ca fulgul dus de-un vânt uşor,
cu aripi largi spre veşnicie,
plutind despovăraţi de dor.

Cocori scăpaţi din Nordul unde
fiorduri şi gheţari se-ntind,
de cântec vom umplea nălţimea,
spre Sudul însorit suind…

Sus, la Picioarele Iubirii
de lângă care-ntâi ne-am smult,
ne vom lăsa sosind Acasă
ca de departe, de demult…

Şi-n Mâna Celui Drag vom pune
tot ce-am putut păstra din vis:
„inelul logodirii“ noastre
ce ni l-a dat
când ne-a trimis.

Poezie a fr. Moise Velescu, din „Profetul vremilor noastre”, Editura „Oastea Domnului” – Sibiu, 1998

Lasă un răspuns