Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Seamănă prin Duhul Sfânt şi smereşte-te adânc. Arată-L pe Hristos, ca să poţi avea răsplătire la urmă…

Seamănă prin Duhul Sfânt şi smereşte-te adânc. Arată-L pe Hristos, ca să poţi avea răsplătire la urmă…

Seamănă prin Duhul Sfânt şi smereşte-te adânc. Arată-L pe Hristos, ca să poţi avea răsplătire la urmă…

Pr. Heredea (Gavriş)

Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat harul acesta de a sta în faţa Sa, de a fi în prezenţa Sa.

Iubiţii mei, să nu lăsăm ca vreun duh străin sau altceva de felul acesta, în momentul acesta, să ne fure inima şi gândul de la Hristos, ca să nu putem înţelege ce ar vrea să ne spună Domnul.

O, dragii mei, în gerul acesta şi în frigul acesta, ştim că dragostea lui Dumnezeu şi setea după Hristos v-a strâns aici. Nimic altceva nu ne-ar fi putut aduna. Aţi auzit o şoaptă că Hristos merge la nuntă şi că fraţii vor merge la nuntă – şi aţi venit şi voi, cum spuneau şi fraţii, că ne-ar fi de-ajuns numai să ne vedem feţele în adunarea lui Dumnezeu. Nu ar mai fi nevoie să vorbim nici un cuvânt; dar atunci când vorbim unii cu alţii şi când Îl vedem pe Hristos în mijlocul nostru, o, ce bucurie pe noi!

O, dragii mei, Iisus Hristos este Viaţa, Iisus Hristos este Pâinea, Iisus Hristos este Apa; fără de El nu putem face nimic. În El sunt ascunse comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Şi ceea ce ne trebuie mai mult aceasta este. A încerca să aduci lumină într-o inimă, fără să o străpungi cu Cuvântul Sfânt al dragostei lui Dumnezeu, este tocmai ca şi cum ai încerca să aduci lumină cu sacul sau cu obrocul într-un cort sau într-un loc întunecos.

A încerca să impui din afară legi sau porunci fraţilor şi surorilor, şi ascultătorilor, nu dă rezultate. Până când nu va locui Hristos în noi şi nu se face lumină, nu suntem nimic. Gândiţi-vă numai un moment la simplitatea vorbirii Sfântului Apostol Petru când Îl arată simplu pe Hristos, fără filozofii; cum scrie în Faptele Apostolilor, că toţi „erau străpunşi la inimă”…

O, dragii mei! Părintele Iosif a spus că „Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit”… Dacă L-ai aflat pe Hristos şi Îl ai pe Hristos, prin puterea Lui, prin smerenia adâncă şi prin îndemnul Duhului Său cel Sfânt, arată-L pe Hristos prin viaţa ta, prin purtarea ta, prin cuvântul tău!… Sfredeleşte inima care este împietrită de păcat.

Sfredeleşte cu puterea dragostei lui Dumnezeu şi cu compresorul care învârte sfredelul acesta, care pot fi eu sau tu, dar depindem de puterea care-l învârte, de Hristos.

Sfredeleşte inima împietrită, fă un geam în ea, ca să pătrundă lumina, să pătrundă Hristos – şi cu aceasta ai rezolvat aşa de frumos totul.

Până când nu-i Hristos în inima fiecărui ostaş, nu am făcut nimic. Până când nu-i Hristos cel Răstignit în inima noastră, n-am făcut nimic; dar de atunci încolo, am rezolvat totul. Când am putut, prin harul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt, să sfredelim, să spargem inima împietrită, să facem geam în ea… atunci automat Soarele cel de Sus, Răsăritul cel de Sus, Hristos, va pătrunde în inimile noastre şi atunci nu va mai fi nevoie să-i spui fratelui tău: „Fratele meu, nu face aşa… sau nu face aşa… nu te purta aşa…”

Hristos, lumina lumii, luminează în întuneric. Aşa cum pătrunde lumina într-o beznă şi prin razele ei vezi fiecare firicel de praf, tot aşa, prin lumina lui Hristos pătrunsă în acel suflet, va pătrunde lumina şi se va vedea orice fel de păcat, cât ar fi el de mic.

Dar mai întâi trebuie Hristos în inimi. Aceasta avem noi de lucrat aici la Oastea Domnului: să-L aducem pe Hristos în inimile şi în sufletele fiecărui ostaş. Atunci biruim! Dar pot trece zecile de ani, dacă în inima cuiva nu este Hristos… poţi să-i spui orice ai vrea acestui suflet, căci el tot nu va înţelege. Zeci de ani i-am dus în spinare pe unii dintre ai noştri, dar dacă nu L-au primit în inimă pe Hristos, au rămas stâlpi de sare pe drum. Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot, cum a fost cu ea.

Iubiţii mei, cuvintele Părintelui Iosif răsună şi acum. Dacă ne uităm duhovniceşte peste adunarea aceasta, peste Lucrarea aceasta care a venit aici să sufere pentru Hristos, – „parcă nu-L vedem îndeajuns pe Hristos în inimile noastre”… dacă lipseşte Hristos din inimile noastre!…

Şi pot fi atunci de toate în afară, că înăuntru nu-i nimic!… Poate fi cît de frumoasă cântarea… Pot fi cât de frumoase şi de duioase vorbirile, dacă n-au pătruns şi n-au sfredelit inimile, să străpungă viaţa noastră în păcat prin Cuvântul lui Hristos, nu suntem nimic. Suntem încă o povară în spinarea celor care caută să ne târască după ei la Hristos.

Dragii mei, Hristos ne iubeşte pe toţi! Poate că încă nu ne-am dat seama de acest adevăr, că singur Hristos mai poate face rânduială în viaţa noastră, căci El este Miezul, El este Viaţa, El este Apa Vie… El este totul. Când Îl ai pe Hristos, ai totul din plin şi poţi înţelege totul prin Hristos. Dar când nu-L ai pe El, nu ai nimic, eşti un biet sărac… „mai sărac decât săracul care cere-un ban pe stradă”…

Dragii mei, comoara aceasta este ascunsă în ţarină… Ai aflat tu ţarina? Dacă ai aflat-o, du-te şi sapă, şi sapă acolo, să scoţi comoara. Du-te şi vinde tot ce ai şi cumpără ţarina aceea.

Împărăţia lui Dumnezeu este comoara aceea… Frate, sapă, umblă, asudă, vinde tot ce ai, dă-te pe tine însuţi şi vei câştiga această comoară. Şi chiar dacă vei pierde totul pe pământ, eşti cel mai bogat, căci comoara cea din ţarină ai aflat: ai pe Hristos, Comoara Harului lui Dumnezeu.

Cu câtă durere spunea Sfântul Apostol Pavel: „O, galateni nepricepuţi, pentru care încă sufăr durerile naşterii până va lua Hristos chip în voi”. O, dragul meu frate şi draga mea soră, trebuie să te trezeşti! Trezeşte-te! Lui Hristos Îi trebuie copii care să fie ai Săi, înfiaţi, care să aibă nădejdea vieţii veşnice în ei. Şi atunci, dacă doisprezece oameni necărturari şi de rând, care L-au primit pe Hristos şi pe care Duhul Sfânt i-a umplut, s-au împrăştiat în toată lumea, ca, în numele lui Hristos, în fiecare sătuţ şi cătun să vedem o biserică, cu cât mai mult [prin] noi care suntem aici, dacă în inima noastră ar fi Hristos cel Răstignit, fără îndoială că nu numai ţara aceasta, ci şi lumea întreagă s-ar trezi pentru Hristos, dacă toţi câţi suntem aici L-am avea pe Hristos în inima noastră şi am muri faţă de lume şi am vinde tot pentru această Comoară, Hristos.

Ţi se umple inima de durere când mai mergi uneori în câte o parte şi alta şi vezi uneori dezbinări între fraţi, alteori certuri pentru lucruri mărunte de tot, neînsemnate. Alteori mândria, care stăpâneşte aşa de mult pretutindeni.

O, dragii mei, vă repet cuvintele Sfântului Mare Vasile, care a zis unuia care întreba: „Care-i calea spre mântuire, cea mai bună?” „Prima-i smerenia, a doua, smerenia şi a treia, tot smerenia”.

Însuşi Domnul a spus: „Veniţi la Mine şi învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”.

Vreau să spun: Când te uiţi aşa peste adunările frăţeşti, nu-l vezi pe nimeni smerit ca şi Iisus. Toţi vor să fie mari, toţi vor să vorbească filozofic şi fără putere. Toţi vor să se afirme cu ceva… Toţi vor să scoată „paiul” din ochiul fratelui lor şi poate că-n ochiul lor e bârna.

Nu-L vezi pe Hristos cel smerit! O, dacă Îl vezi pe Hristos în inima ta, tu ai fi cel mai mic, cel mai de pe urmă, cel mai smerit în toate lucrurile şi te-ai face slujitorul tuturor, ca Hristos. Şi atunci n-ai osândi pe fratele tău care stă aşa încercat şi împovărat de păcate şi cu inima împietrită, nu l-ai osândi pentru păcatele lui.

Haidem să mergem, iubiţii mei, să lăsăm trupurile aici şi cu duhurile să mergem pe urmele Mântuitorului în Ierusalim, în Templu, când iudeii o aduc pe femeia cea păcătoasă, o pun în mijloc şi zic:

– Doamne, am prins-o când săvârşea adulterul. Ce să facem cu ea? Că Legea lui Moise scrie să luăm piatra şi să dăm în ea… Tu ce zici?…

– Care dintre voi este fără de păcat să ia cel dintâi piatra şi să dea în ea.

Fraţii mei care sunteţi fără păcat, fratele meu, ia ciomagul la fratele tău… Dacă eşti fără păcat şi fără greşeli, du-te şi sugrumă-l, strânge-l de gât… Dacă eşti iertat de Dumnezeu de povara cea grea a păcatelor tale, du-te la fratele tău care este mai puţin agresiv ca tine, du-te şi sugrumă-l, strânge-l de gât şi sugrumă-l… Că aşa a zis Dumnezeu!… Că aceasta e Evanghelia lui Dumnezeu!…

Să nu fie aşa, iubiţii mei fraţi! Dacă suntem ceva, suntem prin Harul lui Dumnezeu… Şi dacă putem spune ceva, nu se datorează nimic nouă, ci [aceas­ta este] tot prin Harul lui Dumnezeu, fiindcă Hristos este Cel ce ne umbreşte prin puterea Lui. Şi noi, fără lumina lui Hristos, am fi cu mult mai slabi decât becul acesta fără curentul ce-l alimentează… Dacă ea n-ar fi în noi, nimic bun nu ar locui în noi.

Sărmanii iudei, au ieşit unul câte unul afară… Unul câte unul… Tot unul câte unul… Cum Mântuitorul scria pe nisip cu degetul, cei ce erau gata să dea cu piatra, să-l ucidă pe aproapele lor… unul câte unul lăsa piatra jos şi pleca ruşinat. A rămas numai Domnul cel blând, iertător şi milos cu femeia cea păcătoasă, dovedită de toţi, prinsă în preacurvie:

– Femeie, nimeni nu te-a osândit pe tine?

– Nimeni, Doamne…

– Nici Eu nu te osândesc. Du-te, dar să nu mai păcătuieşti!…

O, dragul meu frate care Îl ai pe Hristos, unde este această bunătate a ta? „Eu însumi nu judec pe nimeni”, spunea Hristos. Tu, fratele meu, de ce mai judeci pe fratele tău? Nu-l mai judeca! Judecă-te pe tine însuţi şi fă-te robul lui Hristos, ca să ajungă să trăiască Hristos în tine – şi vei fi fericit.

Dar cei ce fac ca şi iudeii vor rămâne mereu aşa de ruşinaţi; ruşinaţi şi în faţa oamenilor, şi în faţa lui Dumnezeu. Va trebui să ieşi afară, pentru că şi tu eşti tot fără Dumnezeu, tu eşti mai rău decât cel pe care îl osândeşti.

Dar dacă te pleci la picioarele lui Hristos, orice ai fi greşit, ţi se iartă, pentru că avem un Mare Preot care are milă de inimile şi sufletele noastre. O, toţi am greşit, dragii mei! O, tocmai noi, care am zis: „Doamne, Te primesc în inima mea”, am uitat ce am zis, când am ajuns în faţa ispitei; şi am greşit… Cât am greşit şi cât tot mai greşim încă! El ştie tot, şi ce noi nu am dori ca El să ştie. De aceea să nu uităm cât de slabi şi cât de răi suntem şi noi, pentru ca să-l înconjurăm pe cel păcătos cu dragoste.

Pentru că din aceasta putem dovedi şi noi dacă facem sau nu facem parte din Trupul lui Hristos, dintre mădularele vii şi sănătoase ale Bisericii Lui. Căci ori de câte ori ne-am strivit un deget al trupului nostru, suferea tot trupul; şi l‑am legat cu grijă, căci ne durea, pentru că făcea parte din trup.

O, dragul meu, în Hristos tot aşa este! Eşti mădular al lui Hristos? Este capul tău Hristos? Suntem mădulare unii altora? Atunci tot aşa trebuie să trăim: să suferim şi să ne doară când cineva din adunare sau din casa noastră nu se poartă cum trebuie. Să suferim şi să plângem alături, nu să osândim… dacă suntem Trupul lui Hristos şi Hristos ne este Capul.

Nouă ne place să zicem „Doamne, iartă-mă!”… şi pe mine nu mă osândesc; dar cum îl văd pe fratele meu că greşeşte un pic, sunt gata să-l judec aspru pe el pentru abaterea lui şi nu mă duc să-l înconjor şi să-l ridic cu duhul blândeţii şi al dragostei, ci mai degrabă îl mustru aspru şi îl îngrop mai tare în păcatul lui, în loc să-l ridic pe picioarele lui, să stea şi să meargă singur.

Între noi să nu fie aşa, iubiţii mei fraţi! Se apropie Domnul… Azi stăm cu toţii aici la o nuntă, dar mâine dimineaţă mireasa iubită va întâmpina pe Mirele său Iisus.

Astăzi stăm aici la o nuntă, mâine vom sta la Nunta cea din Ceruri, căci vine Mirele Sfânt Hristos să te ia. Ca să fii în vecii vecilor cu El. Cum e curăţia ta? Cum e candela ta, fecioară neînţeleaptă? Cum e untdelemnul tău? E adunat cu grijă sau încă stă la cei ce vând untdelemn? Tu stai şi dormi încă, privind la cei ce luptă şi adună untdelemnul întâmpinării lui Hristos… Tu stai şi judeci, iar candela ta poate stă tot goală, goală…

Cum e candela vieţii tale? De a ta, frate, este vorba, nu de a fratelui tău, căci te vei înfăţişa cu candela ta, cu untdelemnul tău… Este untdelemn în candela ta? Căci toţi vom aţipi în lumea aceasta şi în duhul acestei lumi, şi în noaptea aceasta întunecoasă… Toţi vom aţipi, dar deodată se va auzi glasul Mirelui Ceresc, glasul îngerilor care vor striga: „Iată Mirele! Ieşiţi-I înainte!”… Iar fecioarele înţelepte aşa de frumos se vor deştepta şi-L vor întâmpina pe Domnul Iisus când îşi vor aprinde candelele pline cu untdelemnul strâns cu grijă, cu lacrimi, cu jertfe, cu post… Şi apoi vor intra fericite cu Domnul lor iubit.

Dar ce va fi cu fecioarele cele neînţelepte, care, deşi aveau dorinţa să-L vadă pe Mire, nu au nimic în candelele lor? Şi numai când e prea târziu mai caută şi ele să-şi pregătească untdelemnul… Abia atunci, în clipa aceea măreaţă, au început şi ele să alerge şi să plângă, şi să se roage să li se dea şi lor untdelemn… Lor, care până atunci poate că de multe ori se certau cu cele înţelepte că prea mult aleargă… Să mai odihnească şi ele, să mai doarmă şi ele… Dar înţeleptele au alergat atunci, ca să se bucure acum… Cele neînţelepte s-au bucurat atunci de lumea aceasta, ca să plângă acum fără Dumnezeu.

Dar totul a fost în zadar, ele au rămas afară!…

O, dragii mei, surori şi fraţi, aşa a spus şi Părintele Iosif: „Oastea Domnului este o ceată de păcătoşi iertaţi, adunaţi la picioarele Crucii Domnului Iisus Hristos”… Şi cum striga apoi ceva mai târziu: „Fraţilor, înapoi la picioarele Crucii lui Hristos!”.

Când stai la picioarele lui Hristos adânc smerit… când în fiecare clipită îţi aduci aminte de Jertfa care s-a plătit pentru iertarea şi răscumpărarea ta, atunci tu nu mai poţi avea gând rău. Nici un gând rău nu va mai veni asupra ta cât timp eşti cu ochii aţintiţi spre Iisus cel Răstignit, Care a suferit pentru tine şi pentru păcatul tău.

O, dragii mei, multe ar fi de spus, dar lucrul de căpetenie este să ne plecăm în faţa lui Hristos. Poate că am vrea să fim şi noi, şi copiii noştri, şi casele noastre, şi toţi ai noştri credincioşi şi să-L aibă pe Hristos – dar nu putem.

Îmi amintesc de o întâmplare de demult. Căzuse mielul unui om într-o groapă pentru apărarea tancurilor şi sta acolo behăind. Nu-l auzea nimeni în câmpia întinsă. Din întâmplare, a trecut pe acolo un copil mic şi, de mila mielului, a început să plângă cu hohote; să plângă, să plângă mult de tot… Până când, într-un târziu, cineva l-a văzut şi se întreba: „Oare ce s-o fi întâmplat cu copilul acela de plânge aşa de rău acolo?” Şi apropiindu-se, a văzut mielul pe care copilaşul singur nu îl putea scoate afară. Oricât se zbătea mielul să iasă din groapă, singur nu putea. Copilul plângea de mila mielului.

O, dragul meu tată care ai copii necredincioşi, coboară-te în groapă!… Coboară-te la picioarele Domnului Iisus Hristos şi plângi!… Coboară-te în camera ta şi plângi acolo în colţul tău, căci cu mustrările tale şi cu iuţimea ta, şi cu îndemnurile tale fireşti nu-l vei putea întoarce la Dumnezeu. Coboară-te acolo şi plângi acolo în groapă. Plângi la picioarele Domnului Iisus pentru fiul tău, pentru fiica ta. Plângi, soţule, pentru soţia ta şi pentru casa ta care nu-i întoarsă încă la Dumnezeu nici acum… Şi îţi pune atâtea piedici pe drumul lui Hristos… Plângi pentru copiii tăi care nu sunt aşa cum ai vrea să fie…

Plângi! Plângi mult, fratele meu şi sora mea, şi Hristos te va auzi şi te va vedea, şi va veni la tine. El va primi lacrimile tale şi când nu ştii tu… Şi, când va hotărî El, va cerceta inima fiului tău sau a fiicei tale… Şi poate numai după moartea ta ei îşi vor aduce aminte: „Eu am avut un tată atât de bun, dar nu l-am preţuit şi nu l-am ascultat”… Şi abia atunci vor plânge cu un aşa hohot de mare şi nu-i va putea opri nimeni, când vor striga în gura mare: „Ce să fac să fiu ca tatăl meu?”, când nu se va mai găsi nimeni să le spună lămurit: „Deschide-ţi inima şi primeşte-L pe Hristos aşa cum tatăl tău L-a primit pe Hristos în inimă şi a trăit cu El până la capăt”.

Aşa va fi, frate, şi cu cei pe care îi iubeşti şi tu, dacă te vei lupta lupta cea bună a credinţei.

În faţa lui Dumnezeu, noi avem datoria sfântă nu să ne iubim numai familia noastră, ci să iubim aşa cum a iubit Hristos: şi pe vecinii noştri, cunoscuţii noştri, colegii noştri şi pe toţi câţi ne înconjoară, ca toţi să ajungă să-L cunoască şi să-L primească cu bucurie pe El.

O, dragii mei, lăsaţi Duhul lui Dumnezeu să lucreze în inimi! Nu-L opriţi! „Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca să primiţi har.” Numai dacă ne vom smeri puternic, harul lui Dumnezeu va veni. Căci fără El nu putem face nimic.

Şi, fiindcă mai avem aşa de puţină vreme până când se va încheia lucrarea pe ogorul pe care ne-a ales Dumnezeu, frate lucrător, mai seamănă, mai seamănă cu lacrimi… Seamănă prin Duhul Sfânt şi smereşte-te adânc. Arată-L pe Hristos, ca să poţi avea răsplătire la urmă…

Fiilor dragi, suntem la nunta tinerilor noştri… O, câtă binecuvântare este într-un tânăr întors cu totul la Dumnezeu! Mi-aduc aminte de tinereţea mea când, printr-o boală grea, Domnul m-a întors şi pe mine la Dumnezeu. De atunci sunt mulţi, mulţi ani, de când mi s-a umplut inima şi tinereţea, şi viaţa de bucurie. Până la 33 de ani mi-am cheltuit viaţa pe drumuri pentru vestirea lui Iisus cel Răstignit, aşa cum ştiam eu ca şi copil, dar azi sunt aşa de fericit! Cântam atunci toată noaptea, de seara până dimineaţa, iar a doua zi, când mama mă punea să-i ajut la depănat, de multe ori mi se închideau ochii depănând, cu lucrul în mână, iar mama îmi spunea:

– O, dragul meu, iar ai petrecut noaptea la adunare…

– Da, mamă, însă nu-i spune lui tata…

Era uneori, când veneam în zorii zilei şi, cum dormeam afară, mă duceam să stau treaz în pat, pentru ca atunci când va veni tata, să mă scoale să mergem la plug; voiam să arăt treaz, să nu se cunoască că nu am dormit o noapte.

O, alte binecuvântări mi-a dat Dumnezeu prin aceasta în anii aceştia! De aceea zic: tinere drag, deschide-ţi inima ta!… Vreau să-ţi sfredelesc inima ta cu sfredelul dragostei lui Hristos, ca să pătrundă în ea lumina; şi atunci şi tu, ca şi mine, dintr-o dată vei lăsa cele lumeşti fără să-ţi mai spună nimeni nici un cuvânt şi de la sine vor cădea toate cele vechi, ca să vină cele noi.

Câtă binecuvântare sunt cei tineri în Lucrarea lui Hristos! Iată că noi nu mai putem, suntem bătrâni… Mă silesc uneori să cânt, dar nu mai pot cânta – vasul acesta a slăbit, a îmbătrânit şi nu mai dă acelaşi sunet duios şi plăcut, şi armonios din tinereţe.

Acum pe scena ogorului lui Dumnezeu sunteţi chemaţi voi, dragi tineri, să‑L reprezentaţi pe Hristos. Ca mâine, gura aceasta va înceta; şi am vrea să rămână în locul nostru tineri care Îl au pe Hristos, care au smerenia lui Hristos, care să fie primiţi de Hristos cum şi Hristos a fost primit de Tatăl când Tatăl L-a învăţat şi ce trebuie să spună, şi când trebuie să spună Cuvântul sfânt al Evangheliei.

Astfel de tineri am dori să rămână în urma noastră când noi vom pleca din lumea aceasta.

Am vrea să nu mai suferim şi noi durerile naşterii pentru cei care de mult ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, să ajungă fiecare suflet să ia Hristos chip în el: şi în sufletul tinerilor, şi în al celor bătrâni. Pentru că, dacă chipul lui Hristos se va vedea pe faţa noastră, aşa cum cântăm uneori, numai atunci dovedim că ascultăm şi suntem copiii lui Dumnezeu – şi nu va mai trebui să sufere fraţii durerile naşterii pentru cei ce nu ascultă.

Cât de mult ne bucurăm când privim şi vedem pe faţa unor fraţi smerenia lor adâncă, dragostea lui Hristos, chipul luminos! Atunci aşa ni se înviorează inimile la toţi! Într-adevăr sunt unele chipuri de fraţi care au pe chipul lor chipul lui Hristos. Aşa am dori să lăsăm un tineret credincios în Lucrarea aceasta în care ne-a chemat Dumnezeu…

Ce-ar fi satul acesta fără de Lucrarea lui Hristos?

Ce-ar fi ţara aceasta fără această Lucrare a lui Hristos?

Unde aş fi eu dacă n-ar fi fost un sfânt Părinte Iosif care să-L mărturisească până la jertfă pe Hristos cel Răstignit şi care să se dăruiască lui Hristos cu tot ce avea? Unde aş fi şi eu, unde ai fi şi tu fără această propovăduire vie a lui Hristos făcută de Părintele Iosif, care a vrut să readucă înapoi în Biserică viaţa şi trăirea vieţii creştine dintâi, în care creştinii erau o inimă şi un gând şi în fiecare zi frângeau pâinea şi erau nelipsiţi de la Templu?

Aceasta este menirea noastră în Lucrarea Oastei Domnului, să-L readucem pe Hristos Bisericii noastre Ortodoxe, lumii, ţării, sufletelor celor fără de viaţă… Căci fără de Hristos totul este sec, totul este putred, totul este fără de valoare.

O, dragii mei, poate că lungesc prea mult… E prima dată când vorbesc în acest an în acest loc şi poate că nu voi mai vorbi… Dar cuvântul acesta va rămâne mărturie pentru fiecare dintre cei ce staţi de faţă înaintea lui Hristos.

Am venit aici cu multe jertfe. Am venit cu multe străduinţe. Am trecut prin multe încercări şi prin multe prigoniri… Dar atunci când ştim că voi veţi rămâne statornici, cu inimile pline de Hristos, atunci mor fericit şi sufăr fericit împreună cu fraţii mei, ştiind că rămân în urma noastră acei care să poarte mai departe Steagul acesta: Iisus Hristos cel Răstignit, peste ţara noastră şi peste locurile în care trăim noi. Murim şi suferim cu bucurie, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ne vom da ca să fim turnaţi ca o jertfă de bun miros” în slujba credinţei, ca fiecare la rândul său să-L arate pe Hristos cel Răstignit.

Sau dacă vor fi alţii care să creadă altfel, să ştiţi că iar vor începe certurile, neînţelegerile, mai departe critica împotriva Bisericii, critica împotriva fraţilor… în loc să fie ceea ce a spus Domnul Iisus: „…ca toţi să fie o inimă şi un gând”.

Mi-aduc aminte de povestirea unui frate ce stătuse o vreme în amorţire şi venise pe la noi în trecere.

– Frate, aşa mi-a venit în suflet un dor, că de atâta vreme eu sunt izolat de adunare şi de fraţi, că sunt cu serviciul şi cu toate ocupat, sunt împresurat ca într-o mreajă…

 Şi atunci l-am luat cu noi şi l-am dus în călătorie. Era aşa de bucuros şi, printre altele, mi-a spus o întâmplare din viaţa lui: „Eram militar, făceam armata la Sibiu. Şi, cum eram acasă înstărit şi bine întreţinut de părinţii mei, mă dusese în armată unde era mai greu, printre străini. Şi atunci unul dintre colegii mei mă întreabă dacă nu vreau să mergem amândoi la o adunare a Oastei Domnului… «Nu ştiu, că n-am mai fost niciodată, dar vin cu tine, dacă vrei tu». Şi merserăm împreună la adunare.

Cum am intrat acolo şi am auzit cântările aşa de frumoase despre Iisus cel Răstignit şi cum se cânta numai în lacrimi… şi cum toţi erau o inimă şi un gând… puterea lor m-a fermecat… Deodată văd că intră un om micuţ, cu barbă şi toţi şopteau între ei: «Vine Părintele Iosif!» A intrat în sală şi a început adunarea Oastei în prezenţa Părintelui Iosif.

Atât de puternic a vorbit el, că fiecare cuvânt mă mişca adânc, fiecare cuvânt mi-l arăta pe Iisus cel Răstignit, dar într-un fel aşa de limpede şi de lămurit, încât eu am rămas adânc străpuns de întâlnirea aceasta din adunarea aceasta.

În cealaltă duminică am zis eu către colegul meu: «Dragă, hai să mergem iar…» Şi ne-am dus din nou şi iarăşi a venit Părintele Iosif. Erau aşa mulţi fraţi… şi nu m-am putut stăpâni, la chemare, şi am zis: «Părinte, şi eu vreau să mă întorc la Dumnezeu»… Şi am îngenuncheat, iar Părintele Iosif şi-a pus mâna pe capul meu şi a zis: «O, dragul meu, de-acum tu eşti şi ostaşul Domnului, şi ostaşul ţării. Dumnezeu să te binecuvânteze»”.

Aşa au lucrat părinţii noştri!

Aşa au lucrat înaintaşii noştri: cu duhul blândeţii, cu duhul smereniei, cu Duhul Sfânt, plini de putere – şi aşa s-a văzut în toată adunarea strălucind puterea lui Dumnezeu. Şi aşa trebuie să rămână adunările noastre.

Dacă vine cineva care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu într-o adunare în care de la distanţă se observă că sufletele nu-s unite, că unul se uită într-o parte, că altul se uită în altă parte, că nu se dă nici o atenţie Cuvântului lui Dumnezeu… că acolo mai degrabă fiecare vorbitor pune din el mai mult decât din Hristos – cât ştie el, cât cunoaşte el din Hristos – la urmă va putea observa cum sufletele au rămas tot aşa, fără hrană duhovnicească.

Dar atunci când vorbeşte cineva prin Duhul lui Dumnezeu, trimis numai de Duhul Sfânt, fiecare cuvânt pe care-l spune îl spune din suflet – pentru că a trăit el mai întâi fiecare cuvânt pe care-l spune – şi spunându-şi lui cel dintâi acest cuvânt, simţindu-l puternic. Atunci îl vor simţi şi toţi ceilalţi care vor fi binecuvântaţi prin aceasta.

O, iertaţi-mă că am lungit atâta, dar, cum am mai spus, poate că e pentru ultima oară pentru mulţi dintre noi când ne mai vedem alături la picioarele Crucii Mântuitorului. Dar să nu uităm niciodată că ziua aceasta, clipa aceasta, ora aceasta va fi o mărturie în faţa lui Hristos pentru lucrătorii care nu pun încă pe inimă Cuvântul lui Dumnezeu… Pentru surorile care nu caută să cânte cu lacrimi despre Jertfa Domnului nostru Iisus… Pentru cei care încă nu-L ascultă, căci nu L-au primit în viaţa lor.

Domnul să ne binecuvânteze, fraţilor şi surorilor, să nu ne lase pe nici unul dintre noi, căci vor fi mulţi în clipa aceea care vor zice: „Doamne, dar în Numele Tău am proorocit… în Numele Tău am făcut minuni… am scos draci…” „Duceţi-vă de la Mine, căci Eu nu vă cunosc pe voi, toţi lucrătorii fărădelegii, căci voi nu Mie Mi-aţi slujit…”

Pentru aceasta, cel ce te crezi că stai în picioare, ia seama să nu cazi. Smereşte-te, căci numai atunci vei vedea Duhul lui Dumnezeu peste toţi fraţii tăi. Cine nu se smereşte să nu se mire că nu progresează deloc, pentru că Dumnezeu este împotriva lui.

Dar dacă tu te smereşti adânc cum S-a smerit Hristos… El S-a dezbrăcat pe El Însuşi de Slava Cerească şi a luat chip de om, – iar nouă ni se cere să ne dezbrăcăm de eul nostru şi să ne îmbrăcăm în Hristos, aşa cum cântăm la biserică: „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi îmbrăcat”.

Tineri dragi, nu iubiţi lumea şi lucrurile ei. Căci lumea nu dă decât necazuri, amăgiri şi amărăciuni. Predaţi-vă cu totul lui Hristos, lăsaţi-L pe Hristos în inimile voastre, ca să faceţi bucurie părinţilor voştri. Preţuiţi-vă părinţii voştri credincioşi. Căci noi am suferit mult din cauza părinţilor noştri necredincioşi. De multe ori eram lovit cu biciul ca vitele. Dar de dragul lui Hristos ne bucuram oricâte suferinţe şi prigoniri am îndurat.

Dar nu uita, să ştii că atunci când Cuvântul lui Dumnezeu şi dragostea lui Hristos ţi-a pătruns, ţi-a sfredelit inima, se va stârni împotrivirea. Lumea nu te va mai putea iubi. Nu ne înţeleg încă cei din casa noastră, nu ne înţeleg copiii noştri, nu ne înţeleg soţii noştri. Dar în intimitatea noastră cu Hristos, noi ne rugăm şi pentru ei, ca Hristos să-i pătrundă şi pe ei şi inimile lor cu lumina Cuvântului Sfânt, ca să cadă şi ei zdrobiţi la picioarele Crucii Domnului, când ne vor zice, la urmă, ai noştri: „Soţule dragă, iartă-mă, că nu am ştiut că de dragul lui Iisus ai făcut tu toate „nebuniile” acelea. Iartă-mă!”.

Domnul Iisus cel prezent să ne binecuvânteze şi să facă El să se poată vedea pe feţele tuturora dintre noi Chipul lui Hristos şi să locuiască Hristos din belşug în inimile noastre ale tuturor. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Vorbirea părintelui Heredea (Gavriş) la nunta de la Corocăieşti – ianuarie 1978

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!