Plouase o săptămână întreagă. Fusese tot timpul o vreme posomorâtă şi întunecoasă. Astăzi deodată, sfios, razele soarelui începură a străbate prin pânza de nori. Cu încetul apoi, norii se risipiră. Pământul fu îmbrăcat în dulce şi mângâietoare lumină. Plante, copaci, pajişti, toate râdeau în soare. Cerul devenise de un albastru atât de minunat, încât parcă seninul lui ţi se cobora până în suflet.
Privind minunăţia aceasta, m-am gândit: cât de multă asemănare este între aceste minuni ale firii şi viaţa noastră cea sufletească!
Într-adevăr, de multe ori şi în viaţa noastră vine câte un timp de „înnorare” şi tristeţe, câte o vreme de necazuri şi încercări, când sufletul parcă ni se cufundă într-o adâncă noapte de dureri şi suferinţe. Dar dacă ştim şi în acest timp să ne încredem în Domnul, dacă Îl rugăm să rămână cu noi (Lc 24, 29), o, binecuvântat va fi rodul ce-l vom secera pentru sufletul nostru!
După o asemenea noapte, o lumină binecuvântată va răsări în inimile noaste. Cunoştinţa Domnului va creşte şi se va înmulţi în noi, toate puterile sufletului ni se vor înviora şi un semn de bună pace va încununa viaţa noastră.
Văd eu însămi viaţa mea: parcă niciodată n‑am înaintat atât de mult în cele sufleteşti ca în vremea când o suferinţă, un necaz mi-au fost oaspeţi ai vieţii. Aceasta a fost şcoala în care mai mult am învăţat să-L cunosc pe Domnul.
O, voi, toţi acei care suferiţi, înduraţi cu răbdare încercările pe care Domnul vi le trimite. Că acesta e un semn al dragostei lui Dumnezeu faţă de voi. După ce veţi fi trecut cu răbdare prin această „şcoală” a Domnului, veţi culege „rodul dătător de pace al neprihănirii” (Evr 12, 11).
Socotiţi orice întristări ca umbre ale binecuvântărilor ce vor urma.
Ioan Capătă
din „Roadele Duhului”
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2015