Mărturii

Sergiu Grossu – poetul şi luptătorul creştin

Basarabia – ţinutul dintre „marile ape“ – nu este numai o vatră de istorie multiseculară, ci şi un loc binecuvântat de Dumnezeu întru cele ale spiritului. În secolul al XIX-lea, din acest sol fertil al sufletului românesc a ţâşnit spre bolta culturii naţionale şi a celei universale figura copleşitoare prin multilateralitatea domeniilor abordate a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. În secolul al XX-lea, ţara întemeiată de Basarabii – „dătători de legi şi datini“ – cum îi numea marele Eminescu, ne-a dăruit printre alte personalităţi de seamă, ca de exemplu a lingvistului de audienţă internaţională Eugen Coşeriu, şi pe aceea, de excepţie, a poetului, publicistului, a omului de cultură şi a înflăcăratului luptător creştin Sergiu Grossu.

Cel al cărui nume îl rostim astăzi cu dragoste, respect şi admiraţie, octogenarul „fratele Sergiu Grossu“, a văzut lumina zilei la 14 noiembrie 1920 în comuna Cubolta, jud. Bălţi. Studiile primare şi liceale le-a urmat în oraşul Bălţi, dovedind încă de pe băncile şcolii un incontestabil talent literar şi apetit pentru cultură. În 1938, editează revista trimestrială «Flori de stepă», iar mai târziu va fi un colaborator statornic al publicaţiilor «Basarabia», «Trans­nistria», «Convorbiri Literare», «Gândirea», «Revista Fundaţiilor Regale» etc., devenind membru al Societăţii Scriitorilor Români din Basarabia.

După terminarea liceului, se înscrie la Bucureşti la Facultatea de Litere şi Filosofie. În iarna anului 1940 îi apare la editura «Torouţiu» volumul de epigrame Muştar. Epigramele sale fac dovada unui spirit lucid, înzestrat cu o fină ironie şi un cald umor. În acelaşi an, după cedarea Basarabiei, se refugiază împreună cu familia în ţara-mamă.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, între 1941 şi 1943, devine redactor în Direcţia Presei din Ministerul Propagandei, Serviciul Gazetelor, editând ziarele «Basarabia» şi «Transnistria». Îşi întrerupe studiile universitare, pe care le va finaliza în 1948, obţinând licenţa în filosofie cu „Magna cum laude“, iar în filologia modernă, „Cum laude“, la Universitatea din Bucureşti. Şi-a continuat studiile apoi la Institutul Teologic din Capitala ţării, fără să mai poată susţine licenţa. Non-conformismul său faţă de regimul necredinţei şi noile orientări spre intrarea tot mai vizibilă în sfera de influenţă sovietică în toate domeniile îi barează ascensiunea spre împlinirea idealurilor sale creştin-patriotice din anii tinereţii.

În 1944, Nichifor Crainic îl situează la loc de cinste printre colaboratorii revistei «Gândirea», considerân­du‑l un poet original în expresie şi-n cugetarea artistică.

Fiind un temperament dinamic şi având o concepţie despre lume şi viaţă activă, nu putea rămâne indiferent la noile forţe politice apărute după Tratatul de la Yalta, care se impuneau pe ocolite sau direct atât pe scena politică românească, precum şi în întreg sud-estul Europei. Asemenea multor tineri (printre care şi tânăra Nicoleta Bruteanu, viitoarea lui soţie) cu dragoste de patrie şi de Biserică, se va angaja şi Sergiu Grossu în lupta împotriva viitorului regim instalat cu forţa de către sovietici şi cu acordul tacit şi complice al puterilor occidentale şi al Americii.

Epigrama, parodia, articolele satirice publicate în presa de până în 1947 îl vor evidenţia ca pe unul din tinerii publicişti cei mai talentaţi şi combativi din acea vreme.

Abolirea monarhiei la sfârşitul anului 1947 şi instalarea regimului ateu pune capăt tuturor speranţelor unei viitoare Românii creştine organizată într-un stat democratic şi independent. Din aceste motive, Sergiu Grossu refuză să se angajeze ca profesor de filozofie ori de limba română într-o şcoală pusă pentru a sluji, sub toate aspectele, un regim al cărui conţinut şi orientări erau în totală contradicţie cu România din toate timpurile. Dar lucrurile nu se opreau numai aici. Publicistul şi literatul nu-şi putea pune condeiul în slujba unor idealuri moral-spirituale şi naţionale total străine de cele pentru care a optat întotdeauna.

Unii intelectuali, tineri sau mai vârstnici, au cedat mai devreme sau mai târziu, aliniindu-se ideologiei şi politicii Partidului Comunist. Sergiu Grossu devine însă un caz unic prin exemplaritatea sa. Refuză orice colaborare cu regimul necredinţei, preferând să-şi câştige existenţa în domenii unde conştiinţa sa nu era siluită. Astfel îl vedem împreună cu fratele său mai mare Nicolae Grosu vânzând fructe în Piaţa Naţiunii sau dând meditaţii în particular copiilor din cartierul bucureştean unde locuia într-o locuinţă modestă, lipsită de lumină electrică. Şi toate acestea, numai pentru a-şi păstra neîntinate mintea şi inima înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Unii dintre confraţii săi de breaslă literară au intrat însă în slujba realismului socialist, călcând peste toate încredinţările şi idealurile tinereţii. Tânărul Sergiu Grossu căuta un loc unde să se regăsească în atmosfera idealurilor de care a rămas alipit cu o sfântă încăpăţânare. Nu era omul care să cedeze. Şi încăpăţânarea asta ieşită din comun, în slujirea unui ideal, nu l-a părăsit niciodată. În acest sens, în 1948 are prilejul să ia contact cu câţiva membri marcanţi ai mişcării ortodoxe de renaştere spirituală Oastea Domnului, îndeosebi cu poetul şi luptătorul cel mai reprezentativ, Traian Dorz. Sub presiunea Departamentului Cultelor, toate asociaţiile religioase din cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi-au încetat activitatea, inclusiv aşa-numita Oaste aflată sub oblăduirea mitropolitului Nicolae Bălan. Adevărata Oaste, rămasă fidelă Bisericii dintotdeauna şi fondatorului ei pământesc, preotul Iosif Trifa, a considerat că e în spiritul adevărului să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni, aşa cum a făcut şi Biserica Primară. Deci Oastea Domnului ridica un steag de luptă, primind sub faldurile lui pe oricine voia în mod voluntar să ducă lupta cea bună a credinţei în condiţiile unei severe şi riscante ilegalităţi. Sergiu Grossu vedea în această Mişcare, ce nu şi-a plecat genunchii în faţa „baalului roşu“, singura posibilitate de opoziţie la opera de păgânizare a societăţii româneşti prin comunism. Alt­fel spus, e vorba de o rezistenţă creştină prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos în ilegalitate.

Volumul Roada anilor tineri, publicat la editura «Museum», 2000 – Chişinău, strânge o bună parte din versurile şi proza apărute între anii 1940 şi 1954.

Creaţia literară publicată după 1948 îşi schimbă conţinutul treptat-treptat, ajungând să-l reprezinte în final pe Sergiu Grossu, omul născut din nou prin Taina Pocăinţei, înnoit în duhul minţii şi al inimii. Trăsăturile tânărului combativ şi îndrăzneţ, în stare oricând să-şi mărturisească crezurile sale politice, patriotice şi intelectuale, capătă acum un conţinut nou. Toată arta lui poetică şi oratorică devine o artă cu tendinţă pentru Hristos şi mântuirea sufletelor. Ajuns la anii maturităţii, omul Sergiu Grossu a făcut o alegere: L-a ales pe Iisus Hristos nu pentru o zi, o lună sau un an, ci pentru întreaga viaţă şi pentru veşnicie. Mărturisirea acestui crez, de la care nu s-a abătut niciodată, a adus cu sine şi suferirea prigoanelor şi a încercărilor de tot felul din partea regimului ateu. Tot mai des, organele Miliţiei şi ale Securităţii îl convocau la interogatorii, încercând să-l convingă să accepte alinierea, aşa cum au făcut-o unii dintre cărturarii şi scriitorii noştri înainte de a fi arestaţi sau în timpul detenţiilor. Acestea, într‑un fel, prin tragismul lor, făceau concurenţă Infernului lui Dante.

Ceea ce totuşi trebuia să se întâmple în urma refuzurilor categorice a avut loc la 7 martie 1959 când, fiind arestat, după trei luni de anchetă din partea celor instruiţi în şcoala KGB-ului, a fost condamnat la 12 ani de detenţie grea. La coloniile de muncă Salcia, Strâmba, Stoe­neşti, Sergiu Grossu va întâlni pe alţi fraţi ostaşi, pe care îi întărea în lupta credinţei. Şi nu numai pe ei. Versurile sale, alături de cele ale lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic circulau din gură-n gură şi din inimă-n inimă. În condiţiile inimaginabile ale muncilor forţate şi ale presiunilor psihice şi fizice, lira poetului scoate accente cu totul noi, organi­zându-se, artistic, într-o vastă simfonie a suferinţei. Aşa a apărut volumul de poeme Univers simfonic – o zguduitoare imagine artistică a suferinţei omeneşti care, prin asumarea Crucii lui Hristos, devine o biruinţă mântuitoare. Volumul a fost tipărit de abia în 1994 la editura «Roza Vânturilor», Bucureşti. În acelaşi an şi la aceeaşi editură va vedea lumina tiparului şi volumul Inscripţii pe un vas de lut.

Un decret de amnistie (numai în Pronia cerească îşi poate afla explicaţia!) îl pune în libertate după trei ani de detenţie. De fapt, dintr-o închisoare mai mică intra în­tr‑una mai mare, care se numea România. Nicăieri n-a putut afla un serviciu conform pregătirii sale. Doar munca brută, necalificată, în întreprinderi, şantiere de construcţii era oferită celor care erau consideraţi duşmanii regimului comunist. Câţiva ani şi-a câştigat existenţa în felul acesta, împreună cu soţia pe care i-a rânduit-o Dumnezeu ca spri­jin, în cel mai nobil înţeles al cuvântului. Sora Coleta fusese ea însăşi deţinută politică, chiar din 1949. La puţin timp după ce s-au cunoscut, ea a fost arestată şi condamnată la 5 ani de închisoare, fiind nepoata lui Iuliu Maniu şi secretara acestui mare patriot şi politician român. În 1959, când soţul ei va fi arestat, ea ştia prea bine ce-l aşteaptă. A răbdat totul cu o credinţă, o nădejde şi o dragoste de care numai sufletele unite cu Hristos sunt capabile. La ieşirea din închisoare, el o găsise cu aceeaşi credinţă înflăcărată, cu aceeaşi putere şi cu acelaşi devotament de a duce împreună crucea la care Mântuitorul i-a chemat.

Dumnezeu a răspuns însă rugăciunilor lor şi ale tuturor fraţilor şi surorilor de la Oaste. Atotputernicul avea în planul Său ceva deosebit cu privire la acest cuplu pus pe deplin în slujba Sa. Astfel, la 5 aprilie 1969, un concurs fericit de împrejurări le facilitează refugierea în Franţa. Nişte oameni obişnuiţi nu şi-ar fi făcut nici o problemă, ci, dimpotrivă, ar fi considerat că acest fapt e un rezultat al jertfelor săvârşite până aici în Lucrarea Domnului. De acum se pot bucura de libertate şi de fericire pe malurile Senei, având grijă să profite de faptul că sunt foşti deţinuţi politici. De data aceasta reacţia a fost însă cu totul opusă felului de a înţelege viaţa şi lumea al oamenilor obişnuiţi. Din clipa în care au poposit pe insula libertăţii, ei au făcut un jurământ în faţa Celui care într-adevăr le-a redat libertatea: să-L slujească cu şi mai multă râvnă, să lupte prin toate mijloacele pentru a face cunoscute lumii întregi suferinţele acelora care se află în ţările cu regim comunist. Cei din lumea liberă nu-şi puteau imagina cum arată infernul comunist. Oficialităţile de Stat, cât şi cele bisericeşti ascundeau adevărata faţă a lucrurilor, lăsând să se înţeleagă că, de fapt, credincioşii, conform legilor în vigoare, se bucură de drepturi depline. Cei doi scăpaţi din lanţuri erau pur şi simplu obsedaţi de cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei; de cei chinuiţi, ca unii care şi voi sunteţi în trup“ (Evrei 13, 3). De aici începe adevărata epopee a luptei pentru aceia a căror singură libertate era libertatea de a suferi.

Unii din exilul românesc s-au dedicat ştiinţei şi artei, alţii s-au dedicat afacerilor prospere ori s-au angajat în lupta politică, gândindu-se la o viitoare cădere a „cortinei de fier“. Cei doi români, Sergiu şi Coleta Grossu, au venit însă pentru cu totul altceva. Au uitat de interesele lor pământeşti, au socotit ca pe un gunoi titlurile academice sau bogăţiile Occidentului, punându-şi tot talentul cu care i-a înzestrat Dumnezeu, pentru a face cunoscute întregii lumi suferinţele Bisericii tăcerii. Ei au devenit glasul de tunet al celor care n-aveau voie să vorbească. Pe această cale, în primăvara anului 1971, ei declanşează ofensiva pentru apărarea drepturilor creştinilor la libertate religioasă, deschizând patru fronturi de luptă: ziaristic, editorial, radiofonic şi conferenţiar. Apariţia ziarului Catacombes, începând din octombrie 1971, constituie primul semnal de luptă, strigătul de alarmă pentru toată lumea occidentală şi de peste ocean cufundată în indiferentism şi egoism.

Ca un prinos adus poeziei creştine, pe care o voia o armă de luptă, nu un divertisment pentru oamenii închişi în confortul şi belşugul lor, Sergiu Grossu va publica în 1971, în Germania Federală, volumul de versuri Pietre de aducere aminte. Scopul urmărit era ca versurile scrise cu cerneala inimii şi săpate cu priboiul gândului să trezească în conştiinţe dorul după libertatea pe care o dau cunoaşterea şi trăirea lui Iisus Hristos; mobilizarea opiniei publice mondiale pentru a se realiza nu numai libertatea politică, libertatea cuvântului, ci şi drepturile la existenţă reală ale celor care cred în Dumnezeu şi vor să-şi mântuiască sufletul. Titlul este simbolic, ca şi părţile care structurează întregul volum: I. În şcoala Domnului; II. Cântările biruinţei; III. Abel; IV. În genunchi.

După ce am intrat în şcoala Domnului cu sufletul curat şi cu sfânta candoare a copiilor pe care El i‑a chemat la Sine, ajungem, prin naşterea din nou, să cântăm împreună cu îngerii cântările biruinţei. Cheia acestei deveniri întru o viaţă nouă se află în Iisus Hristos, în Naşterea şi în Învierea Lui. Poeziile închinate întrupării Domnului Iisus Hristos, adică intrării Lui în timp şi în istorie pentru restaurarea omului căzut prin păcatul neascultării, aprind lumina sfântă înstelată peste Betleem şi în noi, cititorii, transformându-ne în drept-măritori dimpreună cu îngerii, închinători cu magii şi slăvitori cu păstorii. Sunt unele dintre cele mai frumoase colinde culte care s-au scris în literatura noastră religioasă.

De asemenea, poeziile închinate Învierii ne fac să trăim biruinţa din dangătul triumfător al clopotelor din noaptea sfântă când boldul morţii a fost nimicit pentru veşnicie pentru toţi aceia în care Hristos a înviat, dăruindu-le şi lor o făptură nouă. Nu dăm exemple, spa­ţiul e restrâns, lăsăm pe fiecare cititor să descopere toate aceste frumuseţi care ne reintegrează parcă în împărăţia paradisului pierdut.

Şi, pentru că – aşa cum zice Eminescu – „neamul Cain nu s-a stins“, poetul Sergiu Grossu ne duce în faţa unei dureroase pietre de aducere aminte: episodul Cain şi Abel. Numai prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos de pe Crucea Golgotei, neamul Cain se va stinge pentru totdeauna. Iar jertfa lui Abel ne sfătuieşte să-I dăm lui Dumnezeu tot ceea ce avem mai bun, pentru ca jertfa gândului şi a inimii să se poată înălţa drept şi luminos spre tronul îndurărilor. Poezia Omorul nu e un blestem pentru nefericitul Cain, ci o mustrare plină de dragoste pentru semenul nostru, osândit fiind nu omul, ci păcatul de care acesta s-a lăsat cuprins. Partea a treia, Abel, este un avertisment pentru întreaga umanitate, spre a o feri de urmările nefaste ale urii şi invidiei, ce tulbură viaţa popoarelor, în cele din urmă, scoţându-le din istorie.

Partea a patra ne arată calea prin care putem rezolva toate nevoile noastre grabnice, precum şi cele ale semenilor noştri; cum putem stinge conflictele dintre oameni şi popoare: În genunchi. Numai dialogul cu Dumnezeu dă naştere şi dialogului cu semenii noştri. Poeziile Mi-am zidit casa pe stâncă şi Împlinire ne sugerează adevărul că, aşa cum spune poetul german Goethe, „E vrednic de iubire şi de libertate / doar cel ce luptă zilnic pentru ele“. Dar, în concepţia noastră de creştini trăitori, lupta nu e de unul singur, ci dimpreună cu Hristos şi Biserica Lui Luptătoare şi Triumfătoare.

Poetul Sergiu Grossu este un om deplin în Hristos, trăind viaţa pe toate coordonatele rânduite de Dumnezeu în călătoria omului spre cer. În general, în poezia religioasă lipsesc versurile închinate iubirii dintre bărbat şi femeie. E şi natural să fie aşa, întrucât credincioşii au inima mereu aprinsă spre „erosul“ ceresc, adică spre iubirea de Dumnezeu din care porneşte tot ceea ce este frumos şi sublim în viaţa omului.

Iubirea celor credincioşi se împlineşte în viaţa familiei. În literatura noastră, George Coşbuc se detaşează de eul lui, cântând nu iubirea proprie, ci iubirea altora. Sergiu Grossu e printre poeţii care nu-şi cântă amanta, iubirea extraconjugală, ci soţia rânduită de Dumnezeu în edenul familiei pe care El a binecuvântat-o prin Adam şi Eva, fiind astfel primul naş al omului.

Câţi dintre cei aflaţi în detenţie nu-şi otrăveau sufletul lor şi al altora, retrăind nu sfinţenia familiei, ci trădarea ei! Poetul nostru însă, în celula sa, retrăieşte paradisul familial. Iată de ce, aflat în ajunul Crăciunului, el îşi trimite colindul La geamul fulguit, unde cineva veghează cu dragoste şi credinţă. Tot ce are inima sa mai pur, mai frumos şi duios ajunge, pe aripile dorului, până la geamul fiinţei iubite:

„Hai, velerim şi lerui-ler,

Flori dalbe, flori de măr preasfinte,

Prin mari troiene şi prin ger

Am răzbătut cu dor fierbinte

Să-ţi spun, soţia mea cuminte,

Că şi-n aducerile-aminte

Poţi cuibări întregul cer.“

Apărut în 1971, într-un tiraj de aprox. 9000 de exemplare şi purtând pseudonimul Simion Cubolta, pentru a pătrunde şi a putea fi răspândit mai uşor în ţară, acest volum a adus multă mângâiere şi a aprins candela nădejdii şi a credinţei în multe inimi, alături de nemuritoarele poezii ale marelui cântăreţ al Golgotei, care a fost şi rămâne poetul Traian Dorz.

Opera poetică a lui Sergiu Grossu nu este vastă, căci, ajuns în Occident, poetul creştin şi-a pus tot talentul şi sensibilitatea în impresionanta operă scrisă şi vorbită, pentru susţinerea Bisericii lui Hristos în suferinţă. Sub acest aspect, artistul Grossu apare ca un poet reprimat. Dacă s-ar fi dedicat numai poeziei, ne-ar fi dat multe volume, ce ar fi înscris destinul poeziei religioase româneşti pe alte coordonate. Poemele publicate în limba franceză şi traduse apoi în româneşte în volumele Univers simfonic şi Inscripţii pe un vas de lut, poemele dramatice în versuri Fiul cel pierdut, Samarineanul milostiv şi Iertarea (prima piesă dând şi titlul volumului) şi Apocalipsiada – epopee unică în literatura română prin tematica aleasă şi realizarea artistică – ne pun totuşi în faţa unui artist al cuvântului care, prin măiestria şi şlefuirea versului, prin ideile exprimate în imagini artistice de o mare expresivitate poetică, se situează, pe linia poeziei sensibilităţii religioase, în constelaţia unor stele de mărimea întâi, ca: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi Traian Dorz.

Sergiu GROSSU
din „PIETRE DE ADUCERE AMINTE” – ediţia a II-a
Editura «OASTEA DOMNULUI» – Sibiu, 2002

Lasă un răspuns