OMILIA A XV-A – Despre credinta
I
Evlavios lucru si fara de satiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu sa-si aduca aminte necontenit de Dumnezeu; dar indraznet lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru ca mintea nu se poate urca pana la masura vredniciei Lui, iar cuvantul, la randul sau, exprima slab cele pe care mintea le concepe. Daca, deci, mintea noastra este mai prejos de intelegerea maretiei lui Dumnezeu, iar cuvantul este mai prejos decat mintea, nu este, oare, neaparata trebuinta de tacere, ca nu cumva prin slabiciunea cuvintelor sa punem in primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?
Dorinta de a slavi pe Dumnezeu este insamantata in chip firesc in toti cei inzestrati cu darul vorbirii; dar toti sunt la fel de neputinciosi a vorbi dupa vrednicie despre Dumnezeu cu ravna pentru evlavie ne deosebim unul de altul; Iar nimeni nu-i asa de orbit ca sa se insele pe el insusi atat de mult, incat sa considere ca s-a urcat pe cel mai inalt pisc al intelegerii lui Dumnezeu, ci, cu cat va parea ca propaseste in cunoasterea lui Dumnezeu, cu atat mai mult va simti neputinta lui. Aceasta a simtit-o Avraam; aceasta a simtit-o Moise. Cand au putut sa vada pe Dumnezeu, atat cat e cu putinta unui om sa-L vada, mai ales atunci s-au socotit pe ei insisi o nimica. Avraam s-a numit pamant si cenusa1, iar Moise a spus ca este slab la glas si zabavnic la limba, ca vedea slabiciunea limbii lui, care nu putea sluji maretiei celor gandite de mintea sa.
Totusi, pentru ca urechile voastre s-au deschis acum pentru auzirea vorbirii despre Dumnezeu, iar Biserica nu-i satula niciodata de astfel de auziri, adeverind cuvantul Ecclesiastului, ca “nu se satura urechea de a auzi“, este de neaparata trebuinta sa graiasca dupa putere. Voi vorbi, dar, despre Dumnezeu nu atat cat este si ce este Dumnezeu, ci cat ne este cu putinta. Nu renuntam sa ne uitam la cer si sa-l privim atat cat putem, desi nu putem strabate cu ochiul locul cuprins intre pamant si cer! Tot asa si acum, prin slabe cuvinte, sa implinim credinta, iar in tot cuvantul nostru sa lasam sa biruiasca maretia firii dumnezeiesti. Ca nici limbile ingerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toata firea cea cuvantatoare, nu o vor ajunge decat in mica parte, necum s-o egaleze intru totul.
Iar tu, daca vrei sa vorbesti sau sa auzi ceva despre Dumnezeu, paraseste trupul, paraseste simturile trupesti, lasa pamantul, lasa marea, lasa in urma ta vazduhul, nu mai tine seama de anotimpuri si de buna intocmire a vremurilor si nici de podoabele pamantului, inalta-te mai presus de regiunile vazduhului, treci dincolo de stele, de minunatia lor, dincolo de frumoasa lor podoaba, dincolo de maretia lor, de folosul oferit de ele intregului univers, dincolo de buna lor randuiala, dincolo de stralucirea lor, dincolo de pozitia, de miscarea lor, de raportul in care se gasesc unele cu altele si de departarea unora de altele. Dupa ce ai strabatut cu mintea intreg universul, dupa ce ai depasit cerul si ai ajuns mai presus de el, priveste cu mintea numai frumusetile cele de acolo, ostirile ceresti, corurile ingerilor, dregatoriile arhanghelilor, slava domniilor, locurile intaistatatoare ale tronurilor, priveste puterile, incepatoriile, stapaniile. Dupa ce ai strabatut intreg universul, dupa ce te-ai urcat cu gandul mai presus de toata zidirea si ti-ai inaltat mintea dincolo de toate acestea, contempla firea dumnezeiasca, identica cu sine insasi, nestramutata, neschimbata, impasibila, simpla, necompusa, neimpartita, lumina, putere nespusa, maretie fara de hotar, slava cu orbitoare stralucire, bunatate dorita, frumusete nemestesugita, care copleseste sufletul inundat de ea, dar cu neputinta de aratat dupa vrednicie prin cuvant.
va urma
Din vol. “Omilii și cuvântări” – Sf. Vasile cel Mare, Editura Institutului Biblic , 1986
