Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Sfântul Bogdaproste (în amintirea PS Gherasim Cucoșel Putneanul)

Sfântul Bogdaproste (în amintirea PS Gherasim Cucoșel Putneanul)

Sfântul Bogdaproste (în amintirea PS Gherasim Cucoșel Putneanul)

Proză premiată în cadrul celei de a III-a ediţii a CONCURSULUI NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU „TRAIAN DORZ”  – 2021

De ce toată lumea îi spunea starețului Filaret ,,Sfântul Bogdaproste”, e lesne de înțeles: el, la orice pas, în orice oră din zi, avea un „bogdaproste” pe buze. Dacă ajuta pe careva într-un fel ori altul și vedea că omul nu zice nimic, bătrânelul spunea:

            – Zi, taică, bogdaproste!

            Atunci omul zicea pe dată ,,Bogdaproste”, nu pentru că era dojenit de stareț, căci acesta nu dojenea pe nimeni, el vorbea tuturor, tânăr ori bătrân, bun ori rău, calic ori avut, cu același zâmbet blând, iar vorbele sale emanau căldura bunătății sufletești, iar tu te rușinai și te sfiai fără să știi pentru care pricină. Dacă se întâmpla ca vreun tânăr întors de la școlile din oraș să spună ,,mulțumesc”, iarăși îl auzeai:

            – Zi, taică, bogdaproste!

            Spre seară, când soarele deja se îndrepta spre culcușul primitor, starețul Filaret vorbea cu sine cu voce tare, de parcă ar mai fi fost cineva în chilia mică, plină de icoane:

            – Ziua de azi n-a trecut chiar degeaba, tot am făcut un bogdaproste.

Sau:

            – Iaca, am făcut un bogdaproste pe ziua de azi!

             Însă nu se lăsa subjugat de duhul mândriei, știa că și mâine mai are mult de lucru, anume să-i facă pe oameni, și mai oameni. Se întâmpla ca vreun sărac să-l întrebe, așa cum un copchil răzvrătit își întreabă părintele:

            – Pentru ce, bogdaproste, părinte, pentru ce? Că abia îmi târâi de azi pe mâne zilele de calic ce sunt și mi-i milă de copchii!

            – Iaca, pentru că ai picioare și pentru că ţi-a dat Domnul copchii! Iaca pentru că ţi-s, cu voia Domnului, sănătoşi copchiii!

            Şi pentru cel  mai bogat din sat găsea răspunsul potrivit:

             – Eu ştiu, părinte, dacă am pentru ce zice bogdaproste? Mi-i nevasta atât de bolnavă…

            – Ba ai, ba ai, că de nu ţi-ar fi fost lăsată averea de sus, n-aveai cu ce plăti doctorii. Şi-apoi, ţi-ai măritat fata cu un om vrednic de numele ce poartă, cum nu toate fetele găsăsc când se mărită.

            În satul acela, fiecare om avea pentru ce zice bogdaproste: pentru vitele care scăpaseră tefere după ce într-o noapte o haită de lupi le dăduse târcoale, pentru ploaia care spăla colbul și răcorea obrajii pământului, pentru mălaiul ce curgea la moară ca o pulbere de aur, pentru că încă le mai era dat să vadă soarele, pentru că avea cine le deschide ușa la casa părintească și să le intre în bătătură.

            Sfântul Bogdaproste avea, mai ales, mare milă pentru femei. Sufletul îi era cuprins de duioșie când își amintea de sora lui, când i-a venit sorocul să le aducă pe lume pe gemenele Ana și Ileana: erau singuri acasă, el, copchil de paisprezece ani și ea, speriată și cu durerile în oase. Vedea în femeie o ființă lăsată pentru a suferi. Își aducea cu duioșie aminte de mama lui și ochii îi erau umbriți de o lacrimă a aducerilor aminte. Pe cât era de mărunțică, pe atât alerga toată ziulica ca o sfârlează, după treburi. Întreaga ei viață a fost tot o muncă și o luptă cu nevoile, pe care le lua de coarne de una singură, și nu se lăsa ea cu una cu două. Și-o amintea trează cu noaptea în cap, parcă luându-se la întrecere cu tăți cucoșii, și culcându-se ultima, după ce mai așeza câteva blide la locul lor. Și nu se plângea niciodată. Era fericită dacă-și vedea copchiii sănătoși și dacă avea ce să le pună pe masă. Parcă și acum îi apărea în fața ochilor mama, căzută în genunchi în mijlocul uliței, bocind ca la mort, când el, fiul ei cel mult adorat, pleca la mănăstire. Nu s-a uitat în urmă, căci dacă ar fi făcut-o, ar fi renunțat. Parcă auzea și acum în urechi, ca o imputare, cuvintele ei de implorare. Cât trebuie să fi suferit, sărăcuța! S-a rugat ea Domnului să-i dea un fecior, dar se pare că Dumnezeu l-a lăsat în lume pentru El, pentru a-i sluji Lui și numai Lui. O singură dată își amintea ca măicuța lui să-i fi provocat vreo supărare: atunci când muri. Ea era singura ființă de sub soare căreia avea pentru ce să îi ceară iertare.

            Sfântul Bogdaproste nu-și ieșea din fire niciodată și nu știa să-și certe semenii. Era îndeajuns să încrunte sprâncenele și să-și netezească barba albă. Era îndeajuns să tacă, căci atunci când se supăra, baierele vorbelor erau legate cu nod strașnic. Dacă mereu găsea vorbe de duh, ori pilde, ca să-i învețe pe cei ce mai aveau multe de învățat, când se supăra, tăcea, iar cel obraznic pricepea multe din această tăcere, mai ceva ca dintr-un discurs academic.

            Bătrânețe, greu păcat!

            Ce-ai venit, nu te-am chemat!

             Nici starețul Filaret nu-și căutase și nu-și chemase bătrânețea, dar ea îl găsise și pe el și-i puse în mână un toiag și-i acoperi ochii veseli cu o pânză ca de păianjen. Deveni tot mai retras, mai închis în sineși, iar de se întâmpla să mai colinde ulițele satului, oamenii, recunoscându-l, nu apucau să grăiască ceva, că el le spunea repede ,,Bogdaproste. Bogdaproste.” și trecea mai departe, neoprindu-se cum făcea odinioară, întrebându-i de una, de alta, cu zâmbetul nelipsit în colțul gurii.

            Miez de noapte cu stele puzderie. Orice adiere a încremenit. Numai clopotul vechi sfâșie zarea cu jăluirea lui: s-a dus bădica… s-a dus părintele Filaret… Și a venit lume multă, din cele patru zări să i se închine, să-i spună la revedere până la a doua vedere. Iar sfântul, zâmbindu-le parcă din raclă, îi întreba hâtru:

            – Pentru ce plângi?! Îîî… pentru atâta lucru?

             Credincioșii luau colacul și lumânarea, abia șoptind:

            – Bogdaproste.

             Iar bădica parcă le spunea:

            – Așa, taică, așa!

             Pe obrajii tuturor curgeau, nu lacrimi, ci picături din marea lor iubire pentru un om cu suflet de sfânt.

de  Rusu Lenuța

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *